Referat Auschwit

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Auschwit si de asemenea puteti face Download Referat Auschwit

Citeste fragmente din Referat Auschwit

Auschwitz Auschwitz, infamuosul complex de lagăre de exterminare conduse de nazişti in timpul celui de-al doilea Război Mondial, este situat in sudul Poloniei, în afara oraşului Katowice, pe râul Vestula, la aproximativ 50km de Cracovia. Complexul cuprindea cele mai mari lagăre de concentrare naziste, iar numele său este pentru totdeauna asociat cu genocidul. Complexul de la Auschwitz era locul unde genocidul era planificat ştiinţific şi executat eficient. Nu au fost întocmite statistici prea exacte, dar se estimează că numărul morţilor în lagăr variază între 1,5 milioane până la 4 milioane de oameni. Comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al morţilor a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului (5-6 milioane de evrei), au pierit aici. Un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război, rommi şi homosexuali şi-au găsit tot aici sfârşitul. Lagărul de la Auschwitz a luat fiinţă în aprilie 1940, din ordinele lui Heinrich Himmler, şeful a două organizaţii naziste – garda nazistă, cunoscută sub numele de Schutzstaffel (SS) şi poliţia secretă, Gestapo. Lagărul de la Auschwitz a fost ocupat iniţial de prizonieri politici polonezi. În 1941 a fost începută construcţia lagărului Birkenau, cunoscut şi sub numele de Auschwitz II, care, începând cu august 1942, includea şi o secţie pentru femei. Birkenau avea patru camere de gazare, care semănau cu duşuri, şi patru cremetorii, folosite pentru a incinera cadavrele. Încă aproximativ 40 de lagăre satelit au fost construite pe lângă Auschwitz; acestea erau lagăre de muncă şi au fost denumite Auschiwitz III. Primul a fost construit la Monowitz şi în el se aflau cetăţeni polonezi care au fost evacuaţi din casele lor cu forţa de către nazişti. Prizonierii erau transportaţi de pe tot cuprinsul Europei aflate sub influenţa nazistă cu trenurile, ajungând la Auschwitz în convoaie zilnice. La destinaţie, ei erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup mergea la camerele de gazare în câteva ore; aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20 000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. La Birkenau naziştii foloseau un gaz cu cianidă, numit Zyklon-B. Un al doilea grup era folosit ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca şi I.G.Farben şi Krupp. La complexul auschwitz 405 000 prizonieri au fost înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945, dintre care 340 000 au murit datorita execuţiilor, bătăilor, înfometării sau a bolilor. Unii au supravieţuit datorită ajutorului industrialistului german Oskar Schindler, care a salvat in jur de 1 000 de evrei polonezi, ducându-i de la Auschwitz pentru a lucra pentru el, prima dată în fabrica lui de lângă Cracovia, iar mai târziu, la o fabrică ce se află azi în Republica Cehă. Un al treilea grup, format din gemeni şi pitici, era supus experimentelor medicale ale unor doctori precum Josef Mengele, care era cunoscut ca şi „Îngerul Morţii”. Lagărul era ticsit cu prizonieri, dintre care, o parte erau aleşi pentru a fi kapos şi sonderkommandos (lucrători la crematorii). Membrii acestor grupuri erau supravegheaţi de ofiţeri SS şi executaţi periodic. În total, 6 000 de ofiţeri SS lucrau la Auschwitz. În anul 1943, în lagăr existau deja organizaţii de rezistenţă. Acestea au ajutat un număr de prizonieri să evadeze; aceste evadări au dus cu ele veştile despre exterminările în masă, ca de exemplu, uciderea a sute de mii de evrei aduşi din Ungaria, între mai-iulie 1944. În octombrie 1944 un grup de sonderkommandos a distrus una dintre camerele de gazare de la Birkenau. Ei şi complicii lor, un grup de femei de la Monowitz, au fost executaţi. Când armata sovietică a pătruns în Auschwitz, în 27 ianuarie 1945, au găsit 7 600 de supravieţuitori abandonaţi acolo. Mai mult de 58 000 de prizonieri fuseseră evacuaţi de nazişti şi obligaţi la un marş al morţii până în Germania.  În 1946, Polonia a transformat lagărul de la Auschwitz într-un muzeu, în memoria celor care au pierit acolo. Până în 1994, aproximativ 22 de milioane de vizitatori – 700 000 anual – au trecut prin porţile deasupra cărora stă scris cinicul motto „Arbeit macht frei” (munca eliberează).     Rudolf Höss Rudolf Höss a fost tipul funcţionarului model: produs exemplar al combinaţiei dintre nevoia de renunţare completă la orice dorinţă personală şi dresajul dictatorial. Dacă refularea „spontaneităţii” personale, automatismul perfect al gândirii şi al reacţiilor s-au putut întruchipa într-un asemenea grad de perfecţiune în Rudolf Höss, explicaţia o aflăm în caracterul său şi în circumstanţele externe care l-au adus, încă din tinereţe, în situaţia de a se simţi bine doar într-o lume puternic ierarhizată, singura în care putea găsi justificarea propriei sale existenţe. „A crede, a asculta şi a lupta, aceasta este totul!” Rudolf Höss se recunoştea în această deviză a SS-ului, care se potrivea întocmai cu nevoile sale cele mai intime. Viitorul comandant al Auschwitz-ului s-a născut în 1900 la Baden-Baden. Părinţii lui se distingeau printr-o strictă şi deosebită religiozitate. Tatăl, a cărei severitate şi personalitate puternică au apăsat foarte greu asupra copilăriei lui Höss, a făcut legământ să-l consacre pe fiul său sacerdoţiului. Educaţia sa, aşa cum este evocată în primele pagini ale „Memoriilor” sale, ne dă explicaţia evoluţiei sale ulterioare: „Părinţii mei m-au învăţat să-i respect şi să-i venerez pe toţi adulţii, cu deosebire persoanele care au atins o vârstă înaintată, indiferent de categoria socială din care fac parte. [...] Începând din cea mai fragedă tinereţe, mi s-a insuflat conştiinţa profundă a îndatoririlor mele. Părinţii mei vegheau cu cea mai mare grijă ca să-mi îndeplinesc obligaţiile cu zel şi minuţiozitate. Fiecare dintre noi avea un anumit număr de îndatoriri precise de îndeplinit...” Nu există etapă a evoluţiei lui în care să nu regăsim predispoziţia lui pentru îndeplinirea absolută a sarcinilor. În celula de la Nürnberg, la sfârşitul vieţii sale, el rezuma situaţia astfel: „N-am nimic de spus. Eu nu putem să zic decât „da”. Noi nu puteam decât să executăm ordinele, fără să ne facem probleme.” Atunci când a fost întrebat dacă nu putea să refuze executarea unui ordin, el răspunse: „Nu, cu educaţia pe care o primisem noi, nu ne-ar fi trecut prin minte o asemenea idee, indiferent care ar fi fost ordinul.” După mai mulţi ani petrecuţi pe frontul primului Război Mondial, ca grănicer sau chiar în închisoare, Rudolf Höss intră, la stăruinţele lui Heinrich Himmler, în SS. Acesta l-a repartizat serviciilor de pază ale lagărului de concentrare de la Dachau, sub comanda colonelului SS Theodor Eicke. Avusese aceeaşi atitudine de ascultare faţă de tatăl său, faţă de căpitanul său din timpul războiului, şi, fără îndoială, faţă de şeful de echipă din închisoare. Această supunere oarbă era însăşi concepţia sa fundamentală despre viaţă. Rudolf Höss a declarat într-o zi că el dezaprobase complet metodele teroriste ale lui Theodor Eicke. Atunci când deţinuţilor li se aplicau bătăi cu ciomagul, ceea ce nu se întâmpla rar, Höss, neputând suporta acest sistem barbar, se refugia în ultimele rânduri ale asistenţei. Cu o francheţe naivă, el recunoştea că şi mai târziu, când era comandantul Auschwitz-ului, nu „asista decât arareori” la aplicarea acestor pedepse, pe care el singur le hotărâse. În 1938, atunci când fu trimis la Sachsenhausen pentru a îndeplini funcţia de adjunct al comandantului lagărului, Höss îl lăudă pe comandantul lagărului, colonelul SS Hermann Baranovski, pe care îl venera ca pe „propria sa imagine amplificată”, ca pe unul care a unuit „blândeţea” cu „severitatea necruţătoare în toate problemele de serviciu”. Acest gen de schizofrenie, care permitea salvgardarea rezervelor sentimentale în mijlocul unui univers al brutalităţii şi asasinatului, ca şi adoptarea de la masa de lucru a celor mai atroce măsuri, refuzând însă, sub pretextul sensibilităţii, participarea nemijlocită la îndeplinirea lor, a fost aplicat de Höss până la consecinţe inimaginabile. Doi ani mai târziu, după ce dovedise într-adevăr ce este în stare, i se încredinţă misiunea de a mări lagărul de la Auschwitz. Aproape în fiecare pagină a „Memoriilor” sale, Rudolf Höss relatează în ce măsură se simţea „pe deplin angajat, ba chiar stăpânit de misiunea sa”, cum îşi folosea întreaga raţiune „pentru a asigura lagărului, aşa cum i se cerea, o eficienţă maximă”. Deveni modelul perfect al asasinului „in abstractum”, care îşi ucide victimele metodic, câteodată stăpânit de o jenă lăuntrică, dar în orice caz cu o răbdare dezinteresată. Când a fost întrebat dacă personal a fost convins de vinovăţia evreilor asasinaţi a răspuns că problema nu avea prea mare importanţă şi că, în orice caz, „personal n-a pierdut niciodată prea mult timp ca să reflecteze asupra problemei”. Departe de a fi tulburat şi muncit de soarta acestor fiinţe omeneşti deznădăjduite, care mureau în chinuri groaznice, Höss reducea totul la o chestiune de organizare administrativă, fiind preocupat doar de alegerea celor mai eficace modele de cuptoare, de studierea capacităţilor de gazare şi a „posibilităţilor tehnice de ardere”. Unul din pasajele cele mai edificatoare ale „Memoriilor” este acela în care vorbeşte despre sentimentul de uşurare încercat atunci când a aflat că întrebuinţarea gazelor îi asigură o lichidare a deţinuţilor pe cât de raţională, pe atât de nesângeroasă: „Când mă gândeam la masa victimelor, la femei şi la copii, execuţiile prin împuşcare îmi provocau oroare. Executarea ostaticilor şi lichidările masive ordonate de Reichsführerul SS şi de oficiul securităţii Reich-ului îmi erau suficeinte. Acum eram liniştit, pentru că de aici înainte eram scutiţi de aceste băi de sânge”. În acest moment, victimele nu mai apr decât un element indezirabil, o sursă de chinuri pentru călău. Ne mai întâlnim încă o dată cu urmele perfecţiunii tehnicianului de mare clasă când Rudolf Höss subliniază că „dând curs dorinţei Reichsführerului SS, Auschwitz-ul a devenit cea mai mare instituţie a tuturor timpurilor pentru distrugerea vieţilor omeneşti”; sau acolo unde, cu satisfacţia unui bun planificator, el constată că instalaţiile sale de gazare aveau o capacitate de zece ori mai mare decât aceea de la Treblinka. De asemenea, descrierea diferitelor stadii ale procesului de exterminare sunt cele ale unui expert calificat, satisfîcut de sine. După ce a descris panica produsă cu ocazia primelor transporturi, el adaugă: „La transporturile ulterioare s-a urmărit de la început identificarea spiritelor turbulente, care n-au mai fost scăpate din vedere. De îndată ce se producea vreo agitaţie, respectivii erau duşi – în mod discret – în spatele unei clădiri, unde erau împuşcaţi cu o puşcă de calibru mic, în aşa fel încât ceilalţi să nu audă nimic. De asemenea prezenţa trupelor sperciale Sonderkommando contribuia prin calmul lor la liniştirea acelora care presimţeau ce avea să se întâmple. Se urmărea stăruitor ca venirea şi dezbrăcarea să se facă într-o linişte perfectă, fără strigăte sau busculade. Dacă unii nu voiau să se dezbrace, cei care erau deja goi sau oamenii din grupele speciale îi ajutau. Vorbinde-li-se frumos, recalcitranţii se calmau, acceptând să se dezbrace. Deţinuţii din grupele speciale aveau grijă ca dezbrăcarea să se facă cât mai repede, pentru ca victimele să nu aibă timp să se gândească...” În cursul anilor, Rudolf Höss a transformat acest proces complex de exterminare (gazarea, eliminarea cadavrelor, utilizarea hainelor lor şi a altor bunuri etc.) într-un angrenaj perfect rodat, a cărui funcţionare impecabilă era demnă de setea de organiare – rece şi ambiţioasă – caracteristică oamenilor de teapa sa, cărora lipsa oricărui simtământ omenesc le permitea să se achite de o aemenea treabă fără cel mai mic scrupul. După ce prestat trei ani şi jumătate serviciu la Aschwitz, Höss fu promovat la conducerea secţiei politice a inspectoratului lagărelor de concentrare. El şi-a exercitat funcţiile până la sfârşitul războiului, din ce în ce mai neliniştit din cauza proastei funcţionări a celor mai multe dintre lagăre, ceea ce îl făcea să regrete perfecţiunea organizatorică atinsă la Auschwitz. Dar înrăutăţirea generală a situaţiei nu i-a permis să reorganizeze lagărele. După o întrevedere pe care a avut-o cu el, psihiatrul american G.M. Gilbert era convins că „niciodată fostul comandant de la Auschwitz n-ar fi devenit conştient de monstruozitatea crimelor sale dacă cineva nu i-ar fi demonstrat-o”. Nu numai numeroase pasaje din memoriile sale, dar chiar şi tonul şi stilul lor dovedesc că, până în faţa morţii, Rudolf Höss n-a reuşit să înţeleagă actele sale criminale din punctul de vedere al responsabilităţii personale. Singurele categorii existente pentru el erau ordinul şi supunerea. Ceea ce fusese făcut în numele său n-a avut nicidată ceva comun cu el, Rudolf Höss, prieten solitar al naturii, sensibil, legat de familie şi mai ales de copiii lui. În fond, toate acestea nu-l priveau. Chiar dacă notiţele biografice ne oferă cea mai cumplită imagine a trecutului, ea nu este atât de cumplită numai din pricina milioanelor de fiinţe omeneşti asasinate. Ceea ce apare tot atât de înspăimântător sunt trăsăturile acestor organizatori ai exterminărilor colective, care „aveau şi ei o inimă”, dar a căror supunere oarbă şi nepăsare în exercitarea funcţiunii îi încarcă cu o responsabilitate mai mare decât a fost vreodată aceea a unui criminal „fără inimă”. La 2 aprilie 1947, tribunalul poporului din Varşovia, însărcinat cu judecarea crimelor de război, îl condamnă pe Rudolf Höss la pedeapsa capitală. Cincisprezece zile mai târziu, sentinţa fu executată la Auschwitz, prin spânzurare. PAGE PAGE 4 쥁