Referat Marimea Si Tipologia Costurilor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Marimea Si Tipologia Costurilor si de asemenea puteti face Download Referat Marimea si tipologia costurilor

Citeste fragmente din Referat Marimea Si Tipologia Costurilor

Mărimea şi tipologia costurilor „În literatura economică se face diferenţa între concepţia economiştilor teoreticieni şi cea a economiştilor practicieni. Astfel, din punct de vedere contabil, costul cuprinde, în componenţa sa, numai ceea ce, efectiv reprezintă cheltuială măsurabilă, în bani, efectuată de către agentul economic respectiv pentru plata materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei, salariilor, transporturilor etc. pentru amortizarea clădirilor, utilajelor, instalaţiilor, ca şi pentru prevenirea sau înlăturarea poluării mediului natural de viaţă etc. Din punct de vedere al economiştilor practicieni, pe lângă aceste elemente (care reprezintă costul contabil), în componenţa costului se include şi acea cheltuială care nu presupune plată către terţi, cum este consumul de muncă al proprietarului firmei, care îndeplineşte activităţi de coordonare şi conducere, considerat profit normal. În acest caz, costul de producţie este mai mare decât costul contabil, incluzând în structura sa şi ceea ce constituie profit normal. Mărimea costului de producţie poate fi privită: pe unitatea de produs (de exemplu, o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, un metru cub de gaz metan, o maşină unealtă, un automobil etc.) pe întreaga producţie pe care o realizează o firmă sau alta. Desigur, în cazul producţiei eterogene, se urmăreşte costul de producţie şi pe ansamblul acestei producţii obţinute, ca expresie în bani a întregului efort depus pentru obţinerea ei. Mărimea costului pentru întreaga producţie (C), dintr-un domeniu sau altul, este în dependenţă de cantitatea de produse obţinute (Q) şi de costul unitar (Cu). De aici rezultă că C = f(Q, Cu). Mărimea costului pe unitatea de produs se determină prin raportarea costului întregii producţii la cantitatea totală de produse: Cu = C/Q. Mărimea costului pe unitatea de produs este diferită, după cum urmează: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care îl solicită. b) la unul şi acelaşi produs, de la un producător la altul, ca urmare a înregistrării diferite cu factori. c) la unul şi acelaşi producător, de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc. În condiţiile economiei de piaţă, se folosesc mai multe categorii de costuri, în care se regăsesc, într-o formă sau alta, diferitele cheltuieli de producţie. În acest sens, există o tipologie a costurilor, în cadrul căreia se includ mai multe tipuri de costuri. Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. Ca elemente structurale, aici se disting costurile fixe, variabile şi totale. 1. Costul fix desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc.) 2. Costul variabil reprezintă acele cheltuieli care, la un nivel dat al productivităţii, se modifică proporţional cu volumul producţiei (materii prime, energie, apă, salariile muncitorilor etc.). Există şi unele cheltuieli variabile care nu se modifică strict proporţional cu modificarea producţiei (orele suplimentare sunt plătite la cote superioare celor normale etc.). Unele cheltuieli dintre acestea se schimbă strict proporţional cu producţia (de exemplu, cheltuielile de materii prime, salariile directe etc.). Astfel, presupunând că cheltuielile cu materiile prime la un produs sunt de 1000 lei pe unitate, iar întreaga producţie obţinută este de 3000 de unităţi, atunci totalul costului la materii prime va fi de 3000000 de lei; dublarea producţiei la 6000 de unităţi (considerând neschimbat preţul materiei prime şi consumul pe unitatea de produs, va însemna şi dublarea costului de materii prime, şi anume la 6000000 de lei. Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. Modificarea costului total este determinată numai de schimbările costului variabil. CT = CF + CV EXEMPLU: Presupunem că o firmă , pentru a fabrica produsul ”Q”, utilizează doi factori variabili –A şi B- şi un factor fix(f); notăm cu pa preţul unitar al factorului A(de exemplu, preţul unei ore de muncă) şi cu pb preţul unitar al factorului B(de exemplu preţul unei tone de materie primă). Presupunem de asemenea, că din factorul de producţie A se consumă cantitatea ”b”, iar ”f” reprezintă costul factorului fix. Costul de producţie total, ca sumă a costurilor fix şi variabil, are următoarea ecuaţie: Ct = pa * ”a” + pb * ”b” +f Costul marginal (Cm) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; la un moment dat el se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei. Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea ofertei de bunuri. Venitul suplimentar ce se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie, trebuie să fie mai mare decât costul suplimentar” „Sub aspectul componenţei avem costuri marginale simple şi costuri marginale adiţionale. Costurile marginale simple sunt formate din cheltuieli variabile aferente producţiei suplimentare obţinute cu capacităţi de producţie nemodificate. Ele nu conţin cheltuieli fixe. Costurile marginale adiţionale sunt formate din cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe şi corespund producţiei obţinute cu o capacitate modificată(extinsă). Costurile marginale au dublu rol: - pe baza lor se iau decizii pentru stabilirea capacităţilor optime - ele fac posibilă cea mai eficientă compunere a programelor de producţie Luarea în considerare a costurilor marginale privesc cu deosebire deciziile pe termen scurt pentru deciziile pe termen lung trebuie ţinută seama de costurile medii. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi de asemenea fix ,variabil şi total. Atunci când este vorba de costul mediu , costul fix devine şi el variabil; acesta scade pe măsura creşterii cantităţii de produse şi sporeşte atunci când producţia obţinută se micşorează. Mărimea costului mediu este diferită în timp şi spaţiu de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia de factorii consumaţi în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul; la unul şi acelaşi producător , de la o perioadă la alta în funcţie de modificările intervenite în dotarea tehnică, în nivelul de calificare al lucrătorilor, în organizare şi conducere, etc.” „Costul fix mediu se determină prin raportarea costului fix la cantitatea de produse. Costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul variabil total la cantitatea de produse. Costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la cantitatea de produse.” Având în vedere definiţiile date mai sus referitoare la costurile totale , medii şi marginale, putem scrie: - costul total CT=CF+CV CF - cost fix CV – cost variabil CT – cost total CTM-cost total mediu CFM-cost fix mediu CVM-cost variabil mediu Q-volumul producţiei CMG-cost marginal -variaţia costului total -variaţia producţiei Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea de produse, poate fi sugerat prin datele (ipotetice) cuprinse în tabelul ce urmează: presupunem că producătorul respectiv, în vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul ”A” , va trebui să suporte următoarele costuri: Cantitatea de produse (Q) Cost fix global (CF) Cost variabil global (CV) Cost total global CT=CF+CV Cost mediu fix CFM=CF/Q Cost mediu variabil CVM=CV/Q Cost mediu total CTM=CT/Q Cost marginal CMG=CT1 -CT0 1. 400 160 560 400 160 560 - 2. 400 280 680 200 140 340 120 3. 400 360 760 133 120 253 80 4. 400 560 960 100 140 240 200 5. 400 800 1200 80 160 240 240 6. 400 1200 1600 66 200 266 400 Datele din tabel pun în relief dependenţa categoriilor de costuri (cu excepţia costului global fix) de producţia obţinută .Costul marginal se determină prin diferenţa dintre costul total global al producţiei curente şi cel al producţiei anterioare şi se raportează la sporul producţiei. Comportamentul costurilor globale se poate realiza într-o formă mai expresivă prin prezentarea grafică a evoluţiei lor.-fig.nr.1. Datorită constanţei lor în raport cu producţia, costurile fixe se prezintă din punct de vedere grafic ca o dreaptă continuă, paralelă cu axa abscisei. Chiar dacă volumul producţiei este egal cu zero, costurile fixe nu pot fi nule , ele înregistrând cel puţin cota de amortizare a capitalului fix aflat în stare de nefuncţionare, dar supus uzurii fizice şi morale. Costurile variabile sunt nule la un volum de producţie egal cu zero. Evoluţia costurilor totale se găseşte într-o relaţie directă cu creşterea producţiei. În figura nr.2 sunt trasate curbele costurilor medii şi costului marginal. De data aceasta, rezultă că mărimea volumului Q dă naştere la modificarea tuturor costurilor medii, inclusiv a costului fix mediu. Costul fix mediu se micşorează, deoarece volumul global (constant) al costului fix se raportează la o cantitate crescândă a producţiei obţinute. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu şi a costului marginal începe prin descreştere, trecând printr-un minim, după care, cunosc, şi ele, tendinţa de creştere; aceasta se datorează faptului că mărimea producţiei a fost devansată de creşterea costului variabil şi respectiv, a costului total. Curba costului marginal trece prin punctul de minim a curbei costului total mediu. Aceasta înseamnă că pentru orice nivel al producţiei unde costul marginal este mai mic decât costul total mediu, creşterea cu o unitate a producţiei va determina reducerea în continuare a costurilor totale unitare . Atunci când costul marginal este mai mare decât costul total pe unitatea de produs, orice creştere a producţiei conduce la creşterea costului unitar. Nivelul optim al producţiei este dat de punctul de intersecţie a curbei costului marginal cu curba costului mediu(în cazul nostru 240=240 pentru o producţie egală cu 5). Dincolo de acest punct costul marginal şi cel total mediu încep să crească, iar producţia devine nerentabilă. Acest punct se mai numeşte şi „cost minim al combinării factorilor de producţie”. De asemenea atâta timp cât costul marginal este situat sub curbele costului total şi costului variabil pe unitatea de produs, producţia poate fi mărită în condiţii de rentabilitate. Punctul de intersecţie al costurilor marginale şi totale pe unitatea de produs, ne indică limita inferioară până la care poate fi redus preţul de vânzare fără ca întreprinderea să înregistreze pierderi. Dacă preţul de vânzare se situează sub aspect punct întreprinderea va fi nevoită să-şi modifice optica managerială pentru a nu da faliment. Dacă preţul de vânzare va fi superior acestui punct minim întreprinderea îşi va recupera costurile şi va înregistra profit. Din fig. 3 şi 4 rezultă că întreprinderea îşi poate spori producţia până în punctul în care costul marginal este egal cu preţul la care se vinde pe piaţă produsul respectiv. Fig. nr. 3 Fig. nr. 4 a) Situaţia în care întreprinderea b) Situaţia în care întreprinderea înregistrează pierderi este rentabilă De exemplu, dacă preţul de vânzare unitar este de 11$, costul marginal de 7,5$ şi costul unitar de 8$, întreprinderea îşi va spori volumul producţiei până când costul marginal va ajunge la 10$. În acest fel va câştiga mai mult. Dincolo de acest punct va înregistra pierderi. Deci costurile marginale prezintă o foarte mare importanţă în semnalarea limitelor minime şi maxime ale producţiei. Cercetarea evoluţiei costului pe termen lung impune sublinierea faptului că în această situaţie toţi factorii folosiţi pot fi consideraţi ca variabili. Evoluţia costului pe termen lung poate fi prezentată grafic astfel: Se observă că şi curba costului mediu pe termen lung are o formă de „U”, iar curba costului marginal, ca şi pe termen scurt, intersectează curba costului mediu în punctul său minim. Curba costurilor medii pe termen lung este o tangentă la curba costurilor pe termen scurt (Cm1, Cm2, Cm3) în puncte situate la stânga sau la dreapta faţă de nivelul minim. Pe măsură ce creşte producţia se modifică randamentele, apărând economii şi dezeconomii de scară. În faza randamentelor crescătoare, costul mediu descreşte pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie a crescut şi, deci, cantitatea produsă sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi, întreprinderea realizând economii de scară. În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen lung, ceea ce înseamnă că productivitatea medie este constantă şi, deci, cantitatea produsă sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi. Producţia Q2 reprezintă dimensiunea producţiei începând de la care întreprinderea atinge costul mediu minim pe termen lung. În faza randamentelor descrescătoare, costul mediu creşte pe termen lung, productivitatea medie se micşorează iar cantitatea produsă se măreşte mai încet decât cantitatea de factori utilizaţi; în acest caz avem dezeconomii de scară. Evident decizia de modificare a dimensiunilor întreprinderii este condiţionată de asigurarea profitului maxim. În epoca contemporană este necesară adăugarea în structura costurilor şi a cheltuielilor cu prevenirea şi înlăturarea poluării mediului natural. Aceste cheltuieli trebuie incluse în costurile totale la producător. Cunoaşterea structurii costului de producţie, a modificării acestuia în timp şi spaţiu are o importanţă deosebită în orientarea acţiunilor de reducere a costului, acţionându-se cu preferinţă asupra cheltuielilor cu ponderea cea mai mare.” Legea contabilităţii nr. 82/1991 Legea contabilităţii nr. 82/1991 CT, CV, CF CT CV CF Q CT CMG CTM CVM CFM Q cost CTM CMG preţ cantitate cantitate CMG CTM preţ cantitate C Cmg Cm3 Cm1 Cm2 A C B economii dezeconomii Q1 de scară Q2 de scară Q3 Q 쥁`