Referat Economia Integrariii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Economia Integrariii si de asemenea puteti face Download Referat economia integrariii

Citeste fragmente din Referat Economia Integrariii

Locul S.U.A. in cadrul sistemului comercial internaţional Istoria ne demonstrează ca iniţiativa creării şi menţinerii sistemului comercial internaţional aparţine naţiunii care se găseşte in poziţia de lider mondial. Aşa cum spunea Lester Turow „regulile comerţului sunt scrise de cei care controlează accesul la cea mai mare piaţă a lumii - piaţa internaţională. Marea Britanie a scris regulile comerţului in secolul XIX, Statele Unite pe cele ale secolului XX, iar Europa le va scrie pe cele ale secolului XXI.” Lucrarea de faţă îşi propune in prima parte sa prezinte disputele teoretice in jurul acestei legături evidenţiate empiric, urmând in cea de-a doua parte sa prezentăm rolul jucat de Marea Britanie si Statele Unite ale Americii, ca puteri dominante, in cadrul sistemul comercial internaţional. 1. Perspective teoretice Sistemului comercial internaţional este definit „ca un ansamblu de principii, reguli şi discipline cu caracter contractual, convenit multilateral care, prin interconexiunea lor reglementează schimburile comerciale dintre state”. Aşadar crearea unui sistemul comercial internaţional presupune existenţa unui consens intre mai multe state cu privire la principiile si regulile pe care le impun un astfel de sistem. Deşi numeroase, teoriile comerţului internaţional nu reuşesc sa explice pe deplin legătura, constatată istoric, care există intre apariţia unui stat dominant si naşterea si evoluţia sistemului comercial internaţional. Putem clasifica aceste teorii in trei categorii: teorii care neaga avantajele economice ale liberului schimb pentru o supraputere, teorii care evidenţiază avantajele unei astfel de decizii si, in sfârşit, teoriile care explica o astfel de decizie exclusiv pe baza considerentelor politice. Primele încercări in acest domeniu aparţin lui S.D.Krasner care, in lucrarea sa „State Power and the Structure of International Trade”, prezintă trei motive pentru care o ţară lider ar prefera o politica protecţionistă in locul unei politici a liberului schimb. Primul argument este cunoscut sub denumirea de „teoria taxei vamale optime”. O ţară puternică are o pondere importantă in cererea mondiala de bunuri si poate beneficia de poziţia sa prin aplicarea taxelor vamale. Ca urmare ea va importa o cantitate mai mica de produse ceea ce diminuează cererea mondială şi duce la scăderea preţurilor bunurilor respective. Câştigul astfel obţinut depinde de gradul de protecţie si de pasivitatea celorlalte ţari care pot, sau nu, să ia masuri de represalii. Al doilea motiv, bazat pe noua teorie a economiei internaţionale elaborată de P.R. Krugman, E. Helman si L.F. Richardson , se bazează pe diferenţele care există intre structura economică a ţarilor in funcţie de mărimea lor. Concentrarea activităţii economice in întreprinderi de talie mare care realizează randamente crescătoare si alcătuiesc o structură de tip oligopol este specifică ţărilor de dimensiuni mari, in timp ce celelalte ţări au o structură mai aproape de concurenţa perfectă, activitatea economica aflându-se sub influenţa legii randamentelor descrescătoare. In aceste condiţii, ţara dominantă va alege sa-si protejeze prin taxe vamale produsele din sectoarele in care se obţin randamente crescătoare (cele mai numeroase) si nu va aplica taxe vamale pentru celelalte. Al treilea motiv ţine cont de câştigurile relative obţinute din comerţul internaţional. In cazul a doua ţări de talii diferite care nu îşi restricţionează comerţul reciproc, cea care câştigă mai mult este ţara mai mică pentru ca are acces liber pe o piaţa de dimensiuni foarte mari, in timp ce ţara de talie mare nu beneficiază de cât de acces pe o piaţa mică. Generalizând relaţia la n ţări putem spune că o ţara dominantă obţine prea puţin dintr-o politică de liber-schimb şi va opta pentru protecţionism. Problema alegerii intre protecţionism si liber schimb se poate pune insă si altfel, luând in considerare alte aspecte economice ale comerţului internaţional. Naţiunea dominantă are avantajul deţinerii in majoritatea ramurilor economice de tehnologii avansate şi de aceea pe plan mondial, produsele sale sunt practic fără concurenţă. Optând pentru o politică de reducere a taxelor vamale, aceasta se va aplica produselor care incorporează tehnologie avansată si produselor din sectoarele rentiere (adică acele sectoare care utilizează factori de producţie relativ rari) cu scopul scăderii preţului lor. O alta teorie care explică din punct de vedere economic alegerea liberului schimb ca politică comercială este teoria grupurilor de influenţă care cunoaşte trei abordări: modelul Stolper-Samuelson, modelul lui M.R. Brawley si modelul aparţinând lui Frieden J.A şi R. Rogowski. Prima abordare pleacă de la ipotezele modelului H.O.S. şi construieşte o analiză factorială luând in considerare doi factori de producţie: munca si capitalul. Ţara in care capitalul este abundent va exporta, conform H.O.S., bunuri care necesită relativ mai mult capital. In situaţia in care celălalt factor este mai abundent, exporturile se vor constitui din produsele care au nevoie de mai multă muncă decât capital. Deţinătorii resurselor rare vor face presiuni pentru adoptarea unei politici protecţioniste, in timp ce deţinătorii resurselor abundente vor dori o deschidere spre exterior pentru a găsi noi pieţe. In cazul unei naţiuni puternice, grupul de presiune dominant este cel al deţinătorilor de capital şi de aceea politica aleasă va fi una a liberului schimb. A doua abordare se bazează pe un model teoretic in care se presupune ca factorii de producţie au doar două destinaţii: fie sectoarele manufacturiere care sunt in căutarea profitului si care au interes in dezvoltarea comerţului internaţional, fie sectoarelor rentiere legate de exploatarea avantajelor naturale si a căror activităţi sunt orientate spre interior si care se opun diminuării barierelor vamale. Dezvoltarea mai puternică a primului sector face ca influenţa sa asupra guvernului, să fie mai puternică şi in consecinţă, puterea hegemonică va opta pentru o politică de liber schimb. Cea de-a treia abordare porneşte de la doua ipoteze verificate experimental. Prima este că o putere hegemonică se găseşte, de regula, in poziţie de creditor net faţă de celelalte ţări şi cea de-a doua: influenţa capitalismului financiar (adică a deţinătorilor de capitaluri financiare) este mai puternică decât cea a capitalismului industrial (propietarii industriali). Interesul grupurilor financiare este ca ţările debitoare sa îşi poată plăti datoriile, in acest sens, grupurile vor acţiona pentru deschiderea pieţei ţării dominante pentru exporturile ţărilor datoare. Teoriile care explică implicarea unei super-puterii in crearea sistemului comercial internaţional de baza argumentelor politice, aparţin in marea lor majoritate unui nou curent in economia politica internaţională care poartă denumirea de „realism”. Acţiunile economice internaţionale ale statului organizat conform modelului propus de „realişti” nu vizează numai maximizarea câştigului (aşa cum susţineau liberalii), ele fiind influenţate de obiectivele politice ale statului. In optica realiştilor, statele plasează in fruntea ierarhiei lor, obiective ce ţin de asigurarea securităţii ceea ce presupune si acţiuni de slabire a puterii adversarilor. O politică comercială de liber-schimb a statului hegemon, conduce la o deschidere spre exterior mai mare a celorlalte state şi la o diminuare suveranităţii faţă de statul lider. 2. Sistemului comercial internaţional si Statele Unite ale Americii Primul sistem comercial internaţional este situat in timp in cea de-a doua jumătate a secolului XIX si începutul secolului XX, perioada dominata de Marea Britanie. Ieşită victorioasă din războaiele napoleoniene, deţinătoare unică a unor tehnici de fabricaţie, cu un întins imperiu colonial, Marea Britanie se situa in poziţia de putere mondială, având forţa necesară pentru a impulsiona organizarea comerţului internaţional. La început mercantilistă, mai apoi protecţionistă, politica comercială britanică va înregistra o cotitură deosebită in momentul deciderii reducerii unilaterale a tarifelor vamale. Existau cel puţin trei motive care au determinat această decizie: dorinţa de a diminua preţul bunurilor importate şi a ameliora competitivitatea economiei prin intermediul scăderii preţurilor la produsele de subzistenţa; presiunile din partea aristocraţiei industriale de a micşora puterea aristocraţiei funciare(care ar fi avut de suferit in urma importului de produse agricole mai ieftine); orientarea impozitelor dinspre exterior (taxe vamale) spre interior (prin aplicarea impozitului pe venit); Decizia luată poate fi interpretată atât ca o decizie bazată pe considerente economice, dar având si motivaţii politice, datorate luptei care se ducea intre două clase sociale ( aristocraţii şi industriaşii ), victoria aparţinând celor din urmă. Răspunzând la acţiunea Marii Britanii, Franţa admite şi ea să reducă taxele vamale şi să încheie un acord comercial foarte important cu aceasta, tratatul de la Cobden-Chevalier din 1860. Schimbarea de orientare a Franţei se poate explica tot pe baza teoriei grupurilor de presiune, pentru că decizia a fost influenţată de lobby-ul producătorilor de vin si ţesături care doreau să pătrundă pe piaţa britanică. Tratatul prezintă o dublă importanţa: el constituie pentru Franţa momentul trecerii de la mercantilism la protecţionism şi in acelaşi timp tratatul este primul dintr-un lung şir de tratate care vor redefini relaţiile comerciale internaţionale şi vor favoriza crearea in jurul unui nucleu central, a sistemului comercial internaţional. Sub impulsul Prusiei, va intra in vigoare in 1834, o uniune vamală („Zollverein”) care va include toate statele germane şi care presupunea eliminarea taxelor vamale intre participanţi şi un tarif exterior comun moderat protecţionist. In 1868, Spania v-a adopta la rândul ei un tarif vamal liberal numit „Base Quinta”. Criza pe care o va traversa lumea capitalistă in perioada 1874-1986 va determina adoptarea unor măsuri protecţioniste, mai întâi de către Germania şi mai apoi de către celelalte ţări europene (Italia, Rusia, Spania, Franţa), Japonia si S.U.A. Vor rămâne in afara acestei tendinţe doar Marea Britanie, Danemarca şi Olanda. Deşi dezvoltarea sa va fi frânată începând cu mijlocul anilor 1870, aria sistemului comercial internaţional s-a extins continuu cuprinzând Europa Apuseană , o parte a Americii latine, Rusia , Japonia şi China. Perioada războiului şi apoi criza din 1923 vor avea ca efect renunţarea aproape completă la principiile liberului schimb. Declinul Marii Britanii şi ascensiunea Statelor Unite vor determina prăbuşirea sistemului urmată de declanşarea războiului „tarifelor vamale” ceea ce va face ca in perioada de până la reinstaurarea unui nou sistem, scăderea schimburilor comerciale internaţionale să fie foarte puternică. Statistica este edificatoare pentru această situaţie: schimburile comerciale internaţionale ale anului 1933 au reprezentat doar 27% din volumul înregistrat in 1929, perioada 1913-1950 fiind singura perioada din ultimii patru sute de ani in care rata de creştere a exporturilor a fost inferioară ratei de creştere a PIB. pă prăbuşirea U.R.S.S. şi îndepărtarea pericolului japonez care ameninţa serios, intr-o perioadă, supremaţia americană, S.U.A. este considerată singura mare putere mondială, atât din punct de vedere politic cât şi economic. Întinderea geografică foarte mare (9.363.520 km2 ), o populaţie de aproape 300 de milioane de locuitori a căror durata medie de viaţa este de 76 de ani, performanţele economice deosebite care fac ca PIB pe cap de locuitor de să fie 26.000$, sunt doar câteva din atuu-rile americane. La aceasta mai trebuie adăugat faptul ca S.U.A. deţine o pondere de 13% in totalul exporturilor si 15% in totalul importurilor mondiale şi că mai mult de jumătate din profitul companiilor transnaţionale este obţinut de firmele americane. Politica comercială americană poate fi caracterizată printr-o alternanţa a perioadelor protecţioniste cu cele favorabile liberului schimb. In perioada anterioară războiului de secesiune, Nordul American ducea o politică protecţionistă in timp ce Sudul încerca să intre in cadrul sistemului multilateral de comerţ. După câştigarea războiului de către Nord, politica noului stat a continuat să fie protecţionistă, fie pentru că, aşa cum susţin unii analişti se dorea o slăbire a puterii proprietarilor de plantaţiilor din sud (teza conflictului intre industriaşi si proprietarii agricoli) fie pentru că se dorea protejarea industrie naţionale, care era in perioada de formare. Din punct de vedere instituţional, stabilirea politicii comerciale americane cade in sarcina puterii legislative care s-a dovedit de-a lungul timpului promotoarea politicii protecţioniste. In 1934, o parte din atribuţiunile in acest domeniu sunt predate guvernului si preşedintelui, marcând un moment de cotitură pentru că Casa Albă va deveni pionierul luptei pentru promovarea liberului schimb. In calitate sa de putere dominantă, S.U.A. va începe construirea celui de-al doilea sistem comercial, primul pas constituindu-l acordul de la Bretton Woods (1944) in care se prevedea crearea unei Organizaţii Internaţionale a Comerţului, care trebuia să fie cea de-a treia instituţie internaţională alături de F.M.I. si B.I.R.D.. Peste numai doi ani, in cadrul Consiliului Economic şi Social s-a convenit convocarea O.I.C. a cărui scop principal organizarea de negocieri multilaterale, in scopul reducerii taxelor vamale si ridicării barierelor netarifare, in relaţiile intre părţi. In cadrul celei de-a trei întruniri, desfăşurată la Havana in martie 1948, a fost adoptata Carta Constitutivă a O.I.C., document care stabilea principiile referitoare la cooperarea multilaterală, folosirea forţei de muncă, stabilitatea pieţelor materiilor prime, eliminarea restricţiilor cantitative, pe baza cărora urma să se organizeze sistemul comercial mondial. Considerată prea liberală, Carta nu a fost adoptată de Congresul American şi nu a mai intrat in vigoare. La iniţiativa S.U.A. se va elabora in cadrul Conferinţei de la Geneva din octombrie 1947, la care au participat 23 de state, un acord comercial multilateral cunoscut sub denumirea de G.A.T.T.(General Agreement of Tariffs and Trade). Chiar dacă scopul său era să stabilească noile reguli ale comerţului liber, acordul este de inspiraţie protecţionistă. Spre deosebire de acordurile celuilalt sistem comercial internaţional care erau bazate pe logica liberului schimb, G.A.T.T. acceptă existenţa zonelor de liber-schimb, a uniunilor vamale, a politicilor industriale naţionale, susţine întâietatea politicilor macroeconomice naţionale şi lasă in afara reglementarii unele activităţi considerate strategice din domeniul agriculturii sau sectorului energetic. In fapt, G.A.T.T. face trecerea de la un regim comercial mercantilist care a existat după prăbuşirea primul sistem la unul protecţionist. Poziţia sa dominantă permite Americii să impună chiar de la prima rundă de negocieri desfăşurată la Geneva, reduceri importante de taxe vamale la o serie de produse cu o pondere mare in exportul american (grău, bumbac, cărbune, automobile). Pe de altă parte in cadrul aceleiaşi runde s-au acordat concesii tarifare importului de produse care prezentau un interes deosebit pentru economia americană (materii prime deficitare) sau care nu făceau concurenţă produselor americane. Pe lângă influenţa pe care o exercită in cadrul G.A.T.T., S.U.A. îşi manifestă puterea şi prin adoptarea unor decizii de politică comercială care nu sunt in concordanţa cu principiile acordului. Clauza naţiunii celei mai favorizate se acordă de către America prin negocieri bilaterale şi nu prin negocieri multilaterala aşa cum prevede articolul I al acordului GATT. O altă formă de încălcare a regulilor internaţionale ale comerţului, o reprezintă legea americană a dumpingului. Această lege nu utilizează definiţia G.A.T.T. pentru dumping –„a vinde mai ieftin pe pieţe externe comparativ cu cele interne”, ci o alta- „a vinde la un preţ inferior costului de producţie total”, permiţându-se astfel o mai mare protecţie a pieţei interne. După aproape douăzeci de ani de la semnarea acordului G.A.T.T., primul exerciţiu de liberalizare de mare amploare al celui de-al doilea sistem comercial internaţional se va petrece o dată cu cea de-a şasea runda de negocieri- runda Kennedy (mai 1966 -iunie 1967), a cărei importanţă pentru S.C.I. este egală cu cea a tratatului de la Cobden-Chevalier. Pentru prima dată au fost abordate in cadrul G.A.T.T. problema obstacolelor netarifare, a liberalizării comerţului cu produse agricole şi problema ţărilor in curs de dezvoltare. Un alt pas important a fost acordul asupra reducerii subsanţiale a taxelor vamale. Pe baza mandatului primit din partea congresului american, preşedintele S.U.A. putea negocia in cadrul rundei G.A.T.T. o scădere a taxelor vamale de până la 50% intr-o perioadă de 5 ani. Opoziţia celorlalte ţări a făcut ca runda să se încheie cu un acord de reducere cu doar 35% a taxelor vamale. Datorită primelor şase runde de negocieri G.A.T.T., taxele vamale şi alte bariere in calea comerţului au fost diminuate, ceea ce contribuit la accelerarea schimburilor comerciale internaţionale şi la adoptarea, pentru prima dată, de către guvernele ţărilor a strategiilor de creştere economică in condiţiile unei economii deschise. Criza economică din anii şaptezeci şi anii care i-au urmat ,au pus la încercare in mod serios viabilitatea S.C.I., aplicarea unor măsuri restrictive („reduceri voluntare”) cu caracter puternic protecţionist, in dezacord cu prevederile G.A.T.T., ducând la distorsionarea schimburilor internaţionale. Tensiunile s-au manifestat in principal intre S.U.A., Europa si Japonia, forţele cele mai importante ale comerţului internaţional. Văzându-şi interesele ameninţate in trei dintre sectoare importante ale economiei, S.U.A. au recurs la măsuri care aveau, indirect, caracter protecţionist. Aceste măsuri au fost îndreptate împotriva producătorii europeni de oţel care erau acuzaţi ca practică preţuri de dumping ,împotriva importurilor de autoturisme din Japonia şi împotriva consorţiului european Airbus Industrie (acuzat că beneficiază de subvenţii din partea puterii publice care ii permit să scadă preţurile de vânzare). Conflictul comercial intre Europa si Japonia îşi avea originea in politica comercială niponă, considerată prea protecţionistă de către europeni pentru că limita foarte mult accesul pe piaţă interna a produsele străine. O altă măsură cu caracter unilateral o constituie adoptarea secţiunii 301 din „Trade Act” care permite aplicarea de sacţiunii impotriva ţărilor care nu respectă, din punct de vedere american, acordurile comerciale sau care sunt vinovate de „practici discriminatorii sau care pun in dificultate comerţul american”. Aceste sancţiuni sunt hotărâte de către un judecător american fără să se apeleze la mecanismele GATT de reglementare a conflictelor comerciale. In 1999, Uniunea Europeană, care a fost sancţionată de 28 de ori prin intermediul acestei legi, a cerut crearea unui grup special care să verifice conformitatea secţiunii 301 cu reglementările internaţionale. Concluzia grupului a fost că legea este in conformitate cu obligaţiile pe care şi le-a asumat SUA in cadrul OMC. Deceniul opt a insemnat o restructurare intensă a economiei americane care a avut ca rezultat dezvoltarea exponenţială a sectorului serviciilor, care a ajuns să deţină ponderea cea importantă in P.I.B. Odată cu dezvoltare acestui sector a crescut şi influenţa sa pe lângă puterea politică şi ceea ce a determinat şi o nouă orientare in politica comercială. Grupurile de presiune ale oamenilor de afaceri din domeniul tehnologiei înalte şi serviciilor, au interes lărgirea activiţaţiilor lor prin pătrunderea pe alte pieţe. „Coalition of Service Industrie” este o grupare de mai multe firme americane renumite, American Express, ATT, CB, Chase Manhattan, IBM, McDonald’s, Meril Lynch, Young and Rubicom, care convinsă de avantajele competitive ale S.U.A. in producţia de servicii a exercitat presiuni foarte puternice in favoarea liberalizării comerţului cu servicii pentru a putea intra pe pieţele europene si japoneze. Această schimbare de optică s-a văzut in cadrul celei de-a opta runde de negocieri-runda Uruguay (1986-1994). In ciuda opoziţiei statelor in curs de dezvoltare şi a Uniunii Europene, S.U.A. a reuşit să îşi impună punctul de vedere in domeniul liberalizării schimburilor cu servicii. SUA a triumfat şi in cazul dosarului produselor agricole, obţinând accesul pe piaţa europeană (cu toate că există pericolul invaziei pe piaţa americană a produselor australiene şi neo-zeelandeze). Organizarea unor altor negocieri, sub auspiciile Organizaţiei Mondiale a Comerţului, instituţie care a înlocuit G.A.T.T. după 1994, la Seatle, a însemnat o nouă confruntare intre interese americane şi cele ale celorlalte ţări. Blocarea negocierilor este pusă pe seama divergenţelor foarte puternice intre SUA şi UE in legătură cu comerţul cu produse agricole şi intre SUA şi ţările in curs de dezvoltare. Pe de o parte SUA cere eliminare subvenţiilor europene asupra produselor agricole, apreciind că acestea distorsionează puternic comerţului internaţional. Pe de altă parte UE acuză SUA că subvenţionează indirect producţia agricolă prin acordarea de credite ieftine ţărilor sărace pentru cumpărarea de produse agro-alimentare americane. Un alt punct de divergenţă il reprezintă produsele modificate genetic produse in SUA şi considerate dăunătoare sănătăţii de catre europeni. Ţările in curs de dezvoltare sunt acuzate de „dumping social”, altfel spus sunt acuzate că acupă părţi importante din piaţa mondială datorită costurilor salariale deosebit de reduse. Sistemul comercial internaţional creat după cel de-al doilea război mondial pare să se îndrepte inevitabil spre o ordine a liberului schimb sub influenţa puternică a Statelor Unite ale Americii. Chiar avantajele liberului schimb sunt mai puţin evidente pentru majoritatea ţărilor lumii, cale de întoarcere nu mai există pentru că gradul de interconectare al economiilor naţionale este prea mare, izolarea fiind imposibilă. BIBLIOGRAFIE Gerarl Kebabdjian - Teoriile economiei politice internaţionale Marrie - Annick Barthe - Intre multilateralism şi regionalism Michel Rainelli - Comerţul international Nicolae Sută- Comerţ internaţional şi politici contemporane PAGE PAGE 1 쥁`