Referat Cele 7 Minuni Ale Lumii
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Cele 7 Minuni Ale Lumii si de asemenea puteti face
Download Referat Cele 7 minuni ale lumiiCiteste fragmente din Referat Cele 7 Minuni Ale Lumii
Cele 7 minuni ale lumii antice
Numarul 7 a jucat in istorie si in mitologie un rol insemnat - cateva
popoare ale Orientului antic ii atribuiau chiar o forta mistica; aceasta
credinta a fost preluata, ca multe alte traditii, de vechii greci, in
istoria carora vom gasi printre altele expeditia "Celor sapte impotriva
Terrei", pe "Cei sapte intelepti", de asemenea "Cele sapte minuni ale
lumii antice". Aceasta din urma nu era o creatie exclusiv greaca -
Piramida cea mare, de exemplu, a fost proiectata si construita de
egipteni (care i-au precedat pe greci in cateva sectoare importante, cum
este cel al gandirii matematice), iar HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/gardens.html"
gradinile suspendate din Babilon au reprezentat o imbinare exceptionala
a arhitecturii si tehnicii irigatiilor practicate in Mesopotamia.
 Este limpede, prin urmare, ca nu poate fi vorba de "minuni" in sensul
mitic al terminologiei - asadar de realizari fantastice, eventual
atribuite unor forte supranaturale; erau lucrari de arhitectura si arta,
iesite din comun prin caracterul lor monumental-impunator si realizarea
la un inalt nivel artistic, reprezentand geniul demiurgic al lumii
antice. Spunem si astazi despre un monument impresionant, demn de
admirat, "este a opta minune a lumii".
 Primul care a descris in ansamblu monumentele a fost Filon din Bizant
(sf. sec. III i.e.n.), dar textul sau nu s-a pastrat decat intr-o
traducere latineasca tarzie; Herodot, inainte de Filon, iar dupa Filon,
alti autori antici de prestigiu - printre care Diodor, Strabon,
Vitruviu, Pausanias - au dscris diferite monumente ca "minuni ale lumii
antice", totdeauna in numar de sapte. De-a lungul veacurilor, unele au
fost inlocuite - de pilda: zidurile Babilonului, prin HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/pharos.html" Farul din
Alexandria . Selectia s-a definitivat foarte tarziu (la inc. sec. XIX)
fixandu-se asupra urmatoarelor sapte: HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/piramide.html"
Piramida lui Cheops (Kufu) de la Giseh , HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/gardens.html"
Gradinile suspendate ale Semiramidei din Babilon , HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/temple.html" Templul
Dianei (Artemisei) din Efes , HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/mausol.html" Mormantul
lui Mausol din Halicarmas , HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/zeus.html" Statuia lui
Zeus din Olimpia , HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/pharos.html" Farul din
Alexandria si HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/colosus.html" Colosul
din Rhodos . Dintre aceste 7 monumente celebre ale antichitatii
HYPERLINK
"http://www.geocities.com/HotSprings/Chalet/6135/piramide.html"
Piramida lui Cheops (Piramida cea mare) intruneste trei insusiri menite
sa trezeasca in mod deosebit interesul: este cel mai vechi, este
singurul care a supravietuit pana astazi si de la el se leaga o seama de
chestiuni controversate care, de-a lungul vremii, si mai ales in ultimii
150 de ani, au dat nastere unor speculatii hazardate si unor dispute
stiintifice adesea inversunate.
Nici cu celelalte sase monumente lucrurile nu sunt pe deplin lamurite -
mai intai fiindca nu putem delimita totdeauna precis elementele mitice
de cele istorice, apoi deoarece nu putem stabili decat cu oarecare
probabilitate tehnicile folosite in constructie, in sfarsit, datorita
faptului ca in unele cazuri suntem nevoiti a ne rezuma la presupuneri
chiar si in ceea ce priveste infatisarea acestor monumente, deoarece
sursele literare si iconografice (efigii pe monezi si altele) sunt fie
sarace, fie contradictorii.
ÂÂ
PIRAMIDA LUI KEOPS
Este cea mai veche dintre minuni dar si singura care poate fi admirata
si in prezent. Denumita si Marea Piramida (este cea mai impozanta din
cele trei alaturi de care se afla), dimensiunile sale sunt
impresionante: la baza masoara 230,4 metri, iar in inaltime are 147
metri. Cea mai mare constructie din istoria omenirii, cladita fara
ajutorul masinilor, Piramida lui Keops este construita din blocuri de
calcar (in exterior) si granit (in interior). Laturile sale se unesc in
unghiuri perfect egale de 51052 si se indreapta catre cele patru puncte
cardinale ale Pamantului. O capodopera a abilitatilor tehnice si
ingineresti ale vechilor egipteni, Piramida impresioneaza si prin
precizia geometrica, prin taietura dreapta si imbinarea perfecta a
pietrelor care o compun (unele dintre ele cantaresc 16 tone!).
Conform scrierilor lui Herodot, a fost nevoie de 20 de ani pentru ca
aceasta constructie megalit sa fie ridicata de catre aproximativ 100,000
de oameni
GRADINILE SUSPENDATE ALE SEMIRAMIDEI DIN BABILON
 "Gradinile suspendate ale Semiramidei" - o expresie de partu termeni
continand doua inadvertente: gradinile palatului din Babilon nu erau
suspendate, iar Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a
existat... Legenda atat de frumoasei si energicei Semiramida (care a
inspirat, de-a lungul anilor, scriitori ca Voltaire si Cr‚billon,
compozitori ca Rossini si foarte multi artisti plastici) intemeierea
orasului Babilon si initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale;
unii istorici mai vechi (Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice
cu Sammuramat care (intre 809-806 i.e.n.) a guvernat Babilonul ca
regenta pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirairi III. Oricum, chiar
admitand identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certa), celebrele
gradini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste doua veacuri
mai tarziu, de arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562
i.e.n.), mai putin cunoscut in calitatea sa de ctitor al unor monumente
remarcabile, cat prin faptele sale de arme, printre care cucerirea
Ierusalimului.
Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand sa-i
alunge frumoasei regine plictisul si sa-i ofere un mediu mai atragator
si mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obisnuita, a poruncit sa
se inalte gradinile suspendate. De fapt, ele nu erau "suspendate", ci
dispuse in terase care se inaltau in trepte, formand un fel de scara
uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit. Daca luam in
consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15000 m.p. dupa cele
mai plauzibile evaluari), precum si faptul ca arhitectii babilonieni ai
vremii nu cunosteau nici cheia de bolta, nici arcul si ca de grinzi
metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul material de constructie
fiind piatra, este limpede ca gradinile "suspendate" se odihneau pe o
adevarata padure de cloane.
 Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii
teraselor aflam din textul lui Diodor: "Aceste blocuri erau acoperite cu
un strat de trestii imbibate in asfalt; pe acest strat urma un rand
dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul lor, acestea erau
acoperite cu foi de porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si
patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant
vegetal suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini.
AScest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, in stare de
a fermeca privirea prin marimea si frumusetea lor".
In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar:
"Coloanele se ridicau treptat lasand sa patrunda lumina printre spatiile
dintre ele [...]. Una singura dintre aceste coloane era goala de la varf
pana la baza; ea continea masini hidraulice care pompau din fluviu o
mare cantitate de apa, fara ca nimeni sa vada ceva din exterior".
Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins sapaturi la Babilon
in al doilea deceniu al veacului nostru, vorbeste de "... trei puturi
sitate alaturat, in serie: unul central, cu sectiune patrata, alte doua,
cu sectiune ovala. Pentru aceasta dispozitie nu se poate gasi alta
explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica functionand pe
acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant". Aceste doua mentiuni
(intre care s-au scurs peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o
imagine cat mai cuprinzatoare a sistemului de irigare a gradinilor
babiloniene - realizare inginereasca de prim rang.
Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore - un
Tamaris orientalis (soi inrudit cu catina de prin partile noastre) -
ultim martor solitar al vegetatiei bogate de mult. Timpul, necrutator, a
distrus totul; si nu numai timpul, ci si oamenii: cu multi ani in urma,
caramizile si coloanele de piatra au fost utilizate la construirea unui
dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine sa-i judecam pe oameni cu
prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand
stavilirea apelor ii ocroteste si-I hraneste si ocroteste pe cei mult
TEMPLUL DIANEI DIN EFES
In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit , se afla templul
Artemisei (Diana la romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si
pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe
mare.Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta
regiune zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate
prin alegerea unui tern mlastinos peste care s-au asezat straturi de
carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a
dovedit eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a
lungul veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia
unui nebun obsedat de celebritate.
Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele
nici unuia dintre arhitectii si inginerii constructori, in cel al
templului din Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de Herodot
Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din
intamplare depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius
care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor coloane
monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii
Paeonios si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune
Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650
i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si
cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme trebuitoare
constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de
marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei
trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au
ruinat pentru a ridica templul.
In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de
veac: in 356 i.e.n., un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou
(G. Buscher in Magazin Istoric, nr. 68/1972) ne propune o explicatie
verosimila: "...marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri
fiind din lemn. Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite
de foc. La randul ei, sub actiunea caldurii degajate de incndiu, marmura
(care nu este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat,
pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a
spulberat la prima ploaie".
Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea
nasterii lui Alexandru cel Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui
Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat de un anume
Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele
nemuritor. Trei decenii mai tirziu, Alexandru - cuceritor al unei mari
parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului - s-a oferit sa suporte toate
cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si
mult tact generoasa oferta, au incredintat - in anul 350 i.e.n. -
lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit
ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului
Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile friind procurate tot din
danii ale regilor si principilor locali, din vinzarea coloanelor
vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul
bijuteriilor daruite de femeile din Efes.
Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a
lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al
cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al artelor plastice, cum
am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale lui
Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar
din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare -
tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de
aur !).
Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia,
Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia, au respectat intotdeauna
lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la impodobirea
lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia, jefuiesc
(in 262 e.n.) Efesul, despind artemisionul de toate podoabele lui.
Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul este definitiv
parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul Teodosie I hotara
inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul
imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un mileniu; in
532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul
imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane de marmura
verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf. Sofia; alte
materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes
si a unei citadele - desi, dupa cum se stie, marmura este un material
foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat si
trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre
turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga perioada de lupte dintre cruciati
si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe arheologii
si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul
dupa coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul
celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la British Museum din
Londra) al materialelor dezgropate la fata locului de englezii J. T.
Wood si D. G. Hogarth, al fragmantelor gasite la temeliile caselor din
Aya-Soluk - modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului
sanctuar. Dintre aceste incercari de HYPERLINK
"file:///C:/Pages/MINUNI/realizator.htm" reconstituire , cea mai
verosimila pare cea produsa de A. E. Henderson.
In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de
grotesc: Herostrat, cel care a incendiat Artemisionul ca sa devina
celebru - senatul efesian emises un decret prin care interzicea, sub
pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat - figureaza astazi in
numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fatza, dupa cum
vedem, nu face excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si
falsa) celebritate...
  ÂÂ
MONUMENTUL LUI MAUSOL DIN HALICARNAS
Majoritatea incercarilor de reconstituire a Mausoleului ni-l prezinta ca
pe un edificiu patrat, inalt de cca. 50 metri, sustinut de coloane si
avand un acoperamant in forma de piramida, in varful caruia o cvadriga
(car triumfal tras de patru cai) ii purta pe Mausol si Artemisa. Printre
constructori gasim arhitecti si sculptori vestiti ai vremii - Timotheos,
Leochares, Bryaxis, precum si Scopas; acesta din urma a lucrat, dupa cum
am vazut, si la impodobirea Artemisionului, iar Mausoleul a fost una
dintre realizarile sale - se pare ca murit (in varsta de 70 de ani) in
350 i.e.n., care este si anul terminarii monumentului din Halicarnas.
Vitruviu nu exclude nici participarea lui Praxiteles (in locul lui
Timotheos) - numarul constructorilor mentinandu-se constatnt la patru,
caci initiasera un soi de intrecere pentru impodobirea fiecareia dintre
cele patru fatade ale monumentului.
Mausoleul a supravietuit cateva veacuri (in ciuda ocuparii succesive a
Halicarnasului de catre persi, macedoneni, romani, turci s.a.), pana la
sosirea cavalerilor ordinului "Sfantului Ioan" (ioaniti); acestia vor
sta aici din 1309 pana in 1522, cand Soliman Magnificul, dupa un asediu
de sase luni, cucereste insula, in ciuda rezistentei darze organizate de
marele maestru al ordinului, Villiers de l Isle Adam (un stramos al
scriitorului cu acelasi nume, din secolul XIX).
In cele peste doua veacuri cat insula s-a aflat sub ocupatia lor,
Cavalerii de Rhodos (viitorii Cavaleri de Malta), au folosit monumentul
"pagan" de la Halicarnas ca pe o cariera de piatra; transformati
dintr-un ordin ospitalier intr-unul eminamente razboinic, siliti sa faca
fata unor frecvente atacuri si asedii, construiau in permanenta
fortificatii si alte lucrari de aparare. O parte a marmurei mausoleului
a fost transformata in pulbere pentru fabricarea mortarului sau, prin
ardere, pentru obtinerea varului. Marturii din acea vreme atesta ca,
atunci cand au fost distruse temeliile, a fost descoperita o sala mare,
din marmura de diferite culori, bogat ornamentata, de unde pornea un
culoar catre o sala mai mica unde se afla un sarcofag. Deoarece se lasa
seara si lipseau uneltele adecvate, deschiderea sarcofagului de marmura
a fost amanata pentru a doua zi; dar in cursul noptii raufacatorii s-au
furisat in sala golind sarcofagul, si astfel continutul lui a ramas
pierdut pentru totdeauna, ba nici macar nu posedam un inventar cat de
sumar al obiectelor aflate in sala funerara.
Este una dintre multele pricini pentru care, in ceea ce priveste
incercarile de reconstituire a Mausoleului, ne aflam intr-o situatie
asemanatoare cu cea legata de reconstituirea Artemisionului: fragmente
gasite in fortificatiile din Rhodos, in zidurile fostelor edificii ale
cavalerilor, la temelia unor modeste case ale localitatii turcesti
Budrum si in locurile cele mai incredibile - in Villa di Negro din
Genova, de pilda, a fost gasita (in 1865) o placa din friza ce
reprezenta lupta grecilor cu amazoanele. Cum a ajuns acest fragment din
Asia Mica in Italia? Nu stim, si probabil ca n-o vom afla niciodata,
desi ipotezele nu lipsesc: in perioada medievala, republica Genova
intretinea vaste relatii comerciale cu regiunile rasaritene si nu este
exclus ca vre-un negutator intrepid sa fi gasit pentru fragmentele
splendidei frize un loc in cala corabiei sale, alaturi de mirodeniile,
tesaturile si celelalte marfuri occidentale
Alte fragmente (printre care unele din aceeasi friza zisa a amazoanelor)
se gasesc azi tot la British Museum (intr-o celebra "Sala a
Mausoleului") - provenienta acestore fiind de altfel cunoscuta: in 1846,
Stratford Canning, ambasadorul britanic pe langa Sublima Poarta si, zece
ani mai tarziu, Charles T. Newton, viceconsul britanic la Mitilene
(antica Lesbos) le-au transportat, cu permisiunea sultanului, la Londra;
de unde concluzia ca activitatea diplomatica, legata de chestiunile
politice la ordinea zilei, nu exclude nicidecum interesul pentru
vremurile demult apuse constituind domeniul arheologiei...
ÂÂ
STATUIA LUI ZEUS DIN OLIMPIA
In Grecia continentala (Thessalia), la poalele muntelui Cronion, nu
departe de tarmul Marii Ionice, se afla Olimpia - asezare vestita in
toata lumea helenica nu prin proportiile sau potentialul ei militar, ci
pentru faptul ca era principalul centru inchinat cultului lui Zeus si
locul desfasurarii jocurilor olimpice. Sapte drumuri duceau spre
Olimpia, intre care calea sacra, lunga de zece kilometri, legand tarmul
marii de sanctuar - drum lung, strajuit de o parte si de alta de temple,
altare, statui. Vreme de peste un mileniu, in perioada desfasurarii
solemnitatilor si intrecerilor prilejuite de jocurile olimpice, greci
din Europa si Asia Mica, prieteni sau dusmani, uitau rivalitatile si
suspendau conflictele, indreptandu-se spre sanctuarul lui Zeus,
incarcati cu daruri, pregatiti sa asiste la ceremonii intr-un spirit de
solidaritate panhelenica.
Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457
i.e.n., avea, dupa toate probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape
28 de metri latime. Constructia a fost incredintata lui Libon din Eleea,
decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu Oenomaos)
lui Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu
lapitii) lui Alcamenes.
Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus,
pe care sculptorul Fidias l-a reprezentat cu sprancenele incruntate -
caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il vor numi Jupiter
Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii
vremii - mai celebru decat contemporanii sai Miron ("Discobolul") si
Policlet ("Doryphor"); s-a nascut intre 490-495 i.e.n. si probabil ce
era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara sfatul in legatura
cu treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau, caci (dupa cum ne
relateaza Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se afla gravata
inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat"; de
asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate, doua
statui ale Atenei, una criselefantina (din aur si fildes) si una din
bronz, precum si statuia lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim ca a murit
in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne ajuta sa stabilim cu
oarecare aproximatie anul inaugurarii statuii din Olimpia, trecuta
printre Cele sapte minuni ale lumii vechi.
Daca pornim, asadar, de la faptul ca Fidias si-a petrecut ultimii ani ai
vietii la Olimpia si ca lucrarea sa anterioara, statuia Atenei
Parthenos, a fost inaugurata in 438 i.e.n., ne ramane, pentru statuia
lui Zeus Olimpicul, intervalul 437-431 i.e.n. Este, desigur, o ipoteza
bazata pe conjuncturi (foarte probabila de altfel) in lipsa unor
informatii exacte; Strabon si Pausanias ne-au lasat descrieri amanuntite
ale impunatoarei statui, despre care vorbesc cu admiratie si respect,
dar nu mentioneaza nicaieri anul inaugurarii - lucru firesc daca tinem
cont ca Strabon si-a redactat Geografia cu peste patru veacuri mai
tarziu, iar "Descrierea Eladei" a lui Pausanias dateaza din secolul II
e.n.
  Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta
decat a celorlalte "minuni" (bineinteles cu exceptia Marii Piramide,
care a rezistat pana in zilele noastre) - din descrierile autorilor
pomeniti mai sus si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva
monezi. Statuia, inalta de 15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un
tron si (ne spune Strabon) "aproape ca atingea plafonul cu capul si
vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar ridica in
toata inaltimea sa, ar ridica acoperisul edificiului". Tronul, din
abanos si bronz, cu bratele sustinute dse sfincsi, era bogat impodobit
cu fildes, aur si pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de
abanos, acoperit cu fildes, pe portiunile reprezentand pielea, iar
imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana din
frunze de maslin, in mana dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik‚,
zeita Victoriei, iar in cea stanga un sceptru pe care se afla un vultur.
Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn
imbracat in fildes si aur - ridica unele nedumeriri, stiut find ca
aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai fragile ca
bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite
conceptiei artistice grecesti dominata de simplitate si sinceritate. O
explicatie ne propun G. si T. Chitulescu (in Sapte monumente celebre ale
antichitatii, Editura tehnica, Bucuresti, 1969): "Folosirea tehnicii
criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai atunci cand oamenii
doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei
sau, poate mai omenesc, a vanitatii lor. Caci si aceasta minune a lumii
antice, ca si celelalte, s-a nascut mai putin din intentia unui omagiu
pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna!".
Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in
aceasta privinta nu lipsesc ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca
urmare a edictului imprial din 393, care interzicea ceremoniile (si
jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale
gotilor, mari amatori de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a
folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra exacta pentru cea a
Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea
dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa
uitam decretul din 426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se
poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane - decret care venea sa se
adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea
statuii in incendiul care a mistuit templul in 408 sau in incendiul care
a distrus, in 475, o buna parte din Constantinopol, unde ar fi fost
transportata din ordinul imparatului.ÂÂ
Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte
sau pe alta cale. Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer
Stanhope, francezul Quatremere de Quincy, germanul Ernest Curtius si
multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina mii de
obiecte - intre care peste o suta de statui si basoreliefuri, din bronz,
marmura si piatra - dar nici urma a statuii lui Zeus Olimpicul. Ceea ce
este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare) reflectii in
legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri omenirea
i-a platit greu tribut si care a marit considerabil fragilitatea
materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de neintrecutul
Fidias...
ÂÂ
FARUL DIN ALEXANDRIA
                                 ÂÂ
   Daca rolul de far pe care l-ar fi avut Colosul este controversat,
in schimb printre cele sapte minuni antice gasim o asemenea constructie
pe insula egipteana Faros, in fata orasului fondat de Alexandru in 331
i.e.n. si care ii poarta numele.
  ÂÂ
Homer (in Odiseea) vorbeste de aceasta insula:
“Pe marea valuroasa-n dreptul apei
Egipetul este ostrovul Faros…â€Â
Cum textul homeric este cu cateva veacuri mai vechi decat insusi orsul
Alexandria, suntem indreptatiti sa presupunem ca insula a dat numele
constructiei si nu invers - desi nu lipsesc nici parerile contrarii,
bazate pe un text din Eschil. Oricum, termenul "far" desemnand o
asemenea constructie a patruns in multe limbi, printre care si a
noastra.
Construit in timpul domniei lui Ptolomeu II Filadelful (285-246 i.e.n.)
- protector al literelor si artelor, initiatorul traducerii Bibliei in
greceste pentru faimoasa biblioteca din Alexandria - Farul a durat
aproape un mileniu si jumatate. Cimentul pe care se afla gravata
inscriptia originala de pe soclul Farului, dedicata regelui, a cazut cu
vremea scotand la iveala o alta inscriptie: "Monumentul este consacrat
de arhitectul Sostrate din Cnid, fiul lui Dexiphan, zeilor salvatori
pentru cei ce calatoresc pe mare". Cunoastem deci si pe constructorul
Farului: Sostrate din Cnid (oras carian de pe coasta Asiei Mici, la sud
de Halicarnas).
In legatura cu aspectul si dimensiunile Farului ne bizuim mai cu seama
pe marturiile unor calatori arabi: geograful si neobositul calator care
a fost Al-Idrisi scria (pe la jumatatea secolului XII): "...inaltimea
farului este de 300 de coti, si cum fiecare cot este de trei palme,
inaltimea sa este deci de 100 de ori cea a unui om". Ceea ce ne duce la
170-180 de metri; alte surse, care merg pana la 500 de metri, sunt
socotite ca fiind mult exagerate. Surse grecesti mentioneaza 272 metri.
Dintre toate descrierile, tot cea a lui Idrisi pare mai aproape de
realitate: construit din marmura alba, Farul se compune din trei turnuri
suprapuse - primul pe plan patrat, al doilea octogonal, al treilea
cilindric - cu retrageri care creau terase. Fundatiile au ridicat
probleme dificile pentru tehnica vremii; traditia araba (neconfirmata
deocamdata de cercetarile intreprinse in vremurile mai noi) pretinde ca,
pentru a incerca rezistenta diferitelor materiale la actiunea apei
sarate, Sostrate a pus sa se arunce in mare blocuri de granit si alte
roci , caramizi, diferite metale (inclusiv aur!) si... sticla. Cel mai
bine s-a comportat sticla, astfel ca a fost aleasa pentru fundatii.
Pentru legarea blocurilor de piatra, se pare ca arhitectul a folosit
plumb topit, mortarul acelor vremi fiind prea sensibil la actiunea
mediului salin. Oricum, alegerea s-a dovedit judicioasa: dintre toate
minunile - in afara de Marea Piramida - Farul a avut viata cea mai
lunga, fiind distrus, in cele din urma, de mana omului.
O alta chestiune controversata este cea a uriasei oglinzi concave
instalate in partea dinspre mare a farului si avand dublul rol de a
intensifica noaptea puterea luminii si de a incendia ziua navele inamice
care ar fi atacat portul. Marturiile arabe cu privire la marea oglinda
difera; unii autori au descris-o ca fiind dintr-un metal lustruit, altii
ca ar fi dintr-o "piatra stravezie", referindu-se probabil la sticla;
prima versiune pare mai verosimila.
"Oglinzile incendiatoare" ale antichitatii au starnit aprige discutii
de-a lungul veacurilor; construcia lor este atribuita lui Arhimede, care
a venit astfel in sprijinul patriei sale, Siracuza, atacata de galerele
romane. O coincidenta: Arhimede (cca. 287-212 i.e.n.) a studiat in
tinerete la Alexandria, aproximativ cand se construia Farul. E drept ca
nu se vorbeste nicaieri de o colaborare intre ilustrul matematician si
arhitectul Sostrate, dar trebuie sa recunoastem ca ipoteza este pe cat
se poate de ademenitoare...
Lumina Farului din Alexandria avea o bataie uimitor de lunga pentru acea
vreme: cea mai modesta apreciere apartine lui Flavius Josephus - 300 de
stadii, deci peste 50 km - cele mai exagerate merg pana aproape de 200
km. Este o performanta respectabila, daca avem in vedere ca farurile de
astazi au o bataie care rareori trece de 50 de km.
Farul din Alexandria a rezistat destul de bine calamitatilor naturale
(furtuni, cutremure) si mai putin furiei distrugatoare a oamenilor.
Suntem indreptatiti sa credenm ca vestitul edict al imparatului Teodosie
nu l-a afectat din cale-afara, deoarece farul avea o functie
esetialmente utilitara intr-un port cu trafic intens; totusi, se pare ca
terasele sale erau impodobite cu unele statui, remarcabile fiind cele
ale zeului Poseidon (Neptun) si zeitei Isis. Sub imperiul bizantin,
Farul, afectat de un cutremur, a fost chiar reparat din porunca
imparatului Anastasie I (491 - 518 e.n.). Importanta pe care i-o acordau
bizantinii reiese din urmatoarea intamplare, nu lipsita de savoare
anecdotica:
Cam la doua veacuri dupa cucerirea Alexandriei de catre arabi,
bizantinii, dandu-si seama de importanta strategica a farului, au trimis
un agent cu misiunea de a-l sabota (cum am spune astazi). Misiunea
emisarului bizantin nu era deloc usoara - suntem in secolul IX, pana la
inventarea dinamitei va mai trece un mileniu. Agentul, demn emul al
diplomatiei bizantine, reuseste sa castige increderea califului Al-Walid
si-l convinge ca sub fundatiile Farului sunt ascunse mari bogatii. Drept
urmare, califul porunci sa se inceapa demolarea impunatoarei constructii
si, pana sa-si dea seama ca fusese inselat, aproape jumatate din
edificiu fusese daramata. Incercarile ulterioare de reconstructie din
caramida n-au reusit decat partial, iar oglinda n-a mai putut fi montata
la loc - dispozitivul fragil care o sustinea a cazut si s-a sfaramat in
mii de fragmente. Dupa cum vedem, misiunea agentului bizantin s-a
incheiat cu succes aproape total.
 Actiunea inceputa de califul Al-Walid a fost desavarsita de
cutremurele din 1182 si 1303 - si mai ales de cel din 1375, care a
distrus complet Farul. Cercetarile arheologice au reusit sa scoata la
lumina unele fragmente - intre care statuile lui Poseidon si a zeitei
Isis - dar sunt considerabil ingreunate de faptul ca, datorita
aluviunilor, digul care lega portul de insula s-a impotmolit cu vremea
(fosta insula Faros este acum o peninsula), iar pe o parte a
amplasamentului farului s-au construit lucrari de fortificatii, la care
s-au utilizat, dupa toate probabilitatile, materialele provenite de la
edificiul distrus de cutremurul din 1375.
Oricum, Farul din Alexandria a avut o existenta foarte lunga,
longevitate care rezida, probabil, in caracterul sau cu precadere
practic - insusire care lipsea celorlalte monumente inchinate cultului.
COLOSUL DIN RODHOS
La sud de Halicarnas, cam la 25 km de coasta Asiei Mici, se afla o
insula in forma ovala, in suprafata de 1400 mp: Rhodos, patria unor
iscusiti navigatori si - intr-un trecut mai indepartat - adoratori ai
lui Helios (zeul soarelui) si cultivatori ai artelor. Dupa Diodor,
heliolatria rhodienilor isi are originea in povestea de dragoste dintre
Helios si Rodha; aceasta din urma, fiica lui Neptun, l-a convins pe zeu
sa salveze insula de inundatii, daruind pamantului rodnicie, si de
atunci "locuitorii ei venereaza mai mult ca pe oricare dintre zei pe
Helios, pe care il considera stramosul neamului lor". Despre iscusinta
navigatorilor rhodieni si intinsele lor relatii comerciale sta marturie
faptul ca au intemeiat colonii in locuri indepartate ca Italia, Sicilia
si Spania, iar catre miazanoapte pe coasta Marii Negre: la Histria s-a
gasit un cap de statuie care trebuie sa fi masurat circa patru metri,
lucrat in tehnica scolii rhodiene. In cetatea Rhodos, capitala insulei,
functionau celebre scoli de elocinta (Eschin), de pictura (Apelles) si
de filosofie, iar mai tarziu insusi Cezar, tanar, va veni de la Roma sa
urmeze aici cursurile de retorica a lui Apollonius Molo. Pliniu, citand
pe consulul roman Mucianus, ne informeaza ca in secolul I e.n. insula
avea inca 3000 de statui, dintre care o suta de proportii gigantice.
Colosul din Rhodos, lucrare a lui Chares din Lindos, elevul favorit al
vestitului Lisip, era menit sa imortalizeze rezistenta glorioasa a
rhodienilor asediati de armata de mercenari a lui Demetrios - care
cuprindea 40 000 de soldati si 200 de nave de lupta - unul dintre
numeroasele conflicte nascute dupa moartea lui Alexandru cel Mare in
imperiul sau sfasiat de ambitiile si lacomia diferitilor generali,
tirani sau satrapi. Statuia, reprezentand pe Helios, protectorul insulei
si al cetatii Rhodos, a fost realizata din metalul masinilor de razboi
si al armelor (berbeci, baliste, catapulte, suliti, sageti, scuturi)
parasite de Demetrios; cu toate acestea, costase, dupa cum ne informeaza
unii autori antici, 300 talanti - echivalentul a peste sapte tone de
aur!
Amplasat la intrarea unuia dintre porturi, inalt de peste 30 metri
(unele texte indica aproape 40 m), colosul a avut existenta cea mai
scurta dintre toate cele sapte minuni: un puternic cutremur de pamant
l-a doborat la numai 56 de ani dupa ridicarea lui. "Dar si asa,
doborat", ne spune Pliniu, "trezeste admiratia. Putini oameni ii pot
imbratisa degetul mic; degetele sunt mai groase decat partea cea mai
mare a unei statui. Golul membrelor rupte se aseamana cu niste caverne".
Persista, totusi, unele chestiuni controversate in legatura cu Colosul
din Rhodos. Mai intai, amplasarea: fundatii din perioada helenistica
s-au gasit atat in Portul Mare cat si in Portul Galerelor, unde s-a
construit ulterior un fort; apoi, pozitia: nu se stie daca era asezat pe
un soclu unic, sau cu fiecare picior pe cate un soclu, astfel ca navele
sa poata trece pe dedesubt - pentru prima pozitie pledeaza cele mai
multe texte antice; in sfarsit, nu stim in ce masura putem acorda
incredere unor texte (in general tarzii) dupa care, in afara de scopul
sau comemorativ, Colosul avea si unul practic - acela de a servi ca far:
rhodienii ar fi intretinut un foc continuu la capatul unei torte din
mana statuii sau in orbitele ochilor ei. Singurele imagini ale Colosului
care ni s-au pastrat - efigii pe diferite monezi antice, unele dintre
aceste efigii fiind si ele contestate - nu ne pot da raspunsul la aceste
chestiuni: monezile redau numai imaginea capului, iar unii specialisti
sunt de parere ca nici nu este vorba macar de capul colosului, ci pur si
simplu de al zeului Helios, asa cum si-l inchipuiau gravorii de monezi
ai antichitatii.
In schimb, avem informatii foarte precise asupra soartei ulterioare a
Colosului: dupa ce a stst 56 de ani in picioare si multe veacuri doborat
in apele portului, un calif (in 635 sarazinii ocupasera Rhodosul aflat
pe atunci in cuprinsul Imperiului bizantin), cu simt practic si aflat in
nevoie de bani, l-a vandut unui negustor din Emesa. Acesta l-a taiat in
bucati, transportandu-l sub forma a "900 de incarcaturi de camila", de
unde concluzia ca era vorba de 300 de tone de bronz. Nu-i greu sa ne
inchipuim la ce a folosit bronzul in acele vremuri in care musulmanii se
aflau intr-o campanie militara permanenta pentru cucerirea vestului
Asiei, nordului Africii si sudului Spaniei, trebuind in acelasi timp sa
faca fata expeditiilor pornite din Europa si cunoscute in istorie sub
numele de Cruciade. Si astfel bronzul armelor lui Demetrios s-a
transformat din nou in arme - trecuse vremea statuilor: inter armas
silent musae...
ÂÂ
PAGE
PAGE 22
ì¥Â