Referat Madagascar1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Madagascar1 si de asemenea puteti face Download Referat Madagascar1

Citeste fragmente din Referat Madagascar1

MADAGASCAR – populaţia malgaşă În estul continentului african se află una dintre cele mai mari insule din lume, Madagascarul. O privire aruncată pe orice hartă a Africii ni-l arată nu departe de coastele ei de sud-est, în apele Oceanului Indian, nu mult mai în largul oceanului decât sunt Insulele Canare sau cele ale Capului Verde, în extremitatea opusă a continentului african, scăldate de apele Atlanticului. Deşi sub aspect geografic Madagascarul aparţine Africii, iar din punct de vedere politic este bine ancorat în problematica sa, această insulă reprezintă o lume unică, cu totul aparte, cu totul altfel decât cea a continentului african, malgaşii, în cea mai mare parte a lor, nefiind, totuşi, africani. Madagascarul are o formă alungită ce sugerează la prima vedere urma piciorului drept lăsată de un gigant, dacă astfel de dimensiuni sunt posibile la scara planetei noastre. Orientată după o axă NE-SV, această mare insulă păstrează – în desenul formei sale, dar şi în configuraţia liniilor majore ale reliefului – o anumită asemănare cu regiunea africană vecină. Prin ansamblul dimensiunilor, Madagascarul depăşeşte caracteristicile de insulă, fiind, am putea spune, un mic continent al Oceanului Indian. Madagascarul reţine atenţia şi prin diversitatea aspectelor sale regionale. Această diversitate o datorează cu precădere condiţiilor sale naturale, fiind constituit din formaţiuni geologice extrem de variate şi dispunând de un relief înalt. Spre deosebire de celelalte insule şi insuliţe din bazinul Oceanului Indian, care au o origine vulcanică, coraligenă sau una mixtă, insula Madagascar prezintă, prin excelenţă, trăsături continentale. Cu alte cuvinte, dacă numeroase insuliţe de astăzi din mijlocul Oceanului Indian sunt foşti vulcani, ieşiţi din adâncul apelor, sau atoli clădiţi cu migală de corali ori spongieri, Madagascarul nu este altceva decât o bucăţică de pământ rigid, o părticică de continent. Iată, cât de îndreptăţită apare sub acest aspect, denumirea Madagascarului, de către unii geografi, ca “micul continent” din Oceanul Indian. Principala poartă de intrare în Madagascar este Antananarivo, capitala sa, situată aproape în inima ţării, într-un ţinut cu o natură extrem de diversă, dar specifică întregului peisaj malgaş. Oraşul şi împrejurările sale ne pun în evidenţă o lume cu totul diferită de a noastră : orezării întinse ocupă câmpurile din afara oraşului, iar râurile lenevesc pe întinderile plane dintre colinele ce limitează orizontul din toate părţile. Apropierea de Africa, uşurinţa legăturilor oceanice cu Asia, înlesnite de musonii ce bat cu regularitate, dar şi poziţia de escală pe drumul spre India, înainte de străpungerea Canalului Suez, au făcut, timp de secole, din această insulă, un fel de răscruce, unde o dată cu venirea oamenilor, au început să se îngemăneze civilizaţiile făurite de străvechile continente ale Lumii Vechi, din Asia şi Africa dar şi din Europa. Interferenţa atâtor influenţe atât de diferite nu a dus la dezagregare, ci, din contră, în condiţiile singulare ale acestei mari insule din Oceanul Indian, au fost marcate de o profundă tendinţă spre unitate. Aşa se explică o anumită capacitate a oamenilor şi a locurilor de aici de a se supune tendinţei spre convergenţă şi conciliere a contrariilor, iar, în final, de asimilare într-un tot unitar. Cu toate diferenţele în modul de viaţă, reflectând în bună parte particularităţile mediului, putem spune că Madagascarul reprezintă, astăzi, o singură arie spirituală de origine malaezo-polineziană, bazată pe o comunitate de tehnici economice ce combină cultura orezului şi creşterea sentimentală a boului zebu. Este o comunitate de limbă cu aspecte dialectale diferite, o comunitate de credinţă ce asociază cultul strămoşilor cu un sistem de interdicţii ce au rezistat introducerii creştinismului. Deşi economia malgaşă se remarcă prin diversitate, agricultura rămâne, de departe ramura ei de bază. Astfel, în agricultura malgaşă este ocupată peste 80% din populaţie. Pe de altă parte, industria, încă embrionară, se bazează, în cea mai mare parte, tot pe materii prime agricole sau animale. De asemenea, veniturile populaţiei provin, în primul rând, din vânzarea unor produse alimentare. Agricultura malgaşă are două sectoare distincte: cel tradiţional, care deţine ponderea principală, cuprinzând culturi alimentare pe terenuri obţinute prin defrişare, la care se adaugă o creştere extensivă a bovinelor şi cel modern, practicat pe plantaţii, cu caracter comercial, orientat cu precădere spre export. În Madagascar cultura plantelor agricole înseamnă, în primul rând, cultura orezului, cereala cea mai reprezentativă a ţării. Adus cu secole în urmă de principalele grupuri de populaţie malgaşă, orezul este, astăzi, aproape omniprezent în cuprinsul Madagascarului, cu excepţia doar a regiunii de sud, semiaridă. Orezăriile ocupă cele mai întinse suprafeţe cultivate şi, implicit, pe ele lucrează cea mai mare parte din populaţia rurală. Creşterea animalelor constituie o altă ocupaţie importantă, uneori principală pentru unele grupe de populaţie malgaşă. Toţi malgaşii cresc într-o manieră mai mult sau mai puţin extensivă, turme mai mari sau mai mici de zebu, acestea constituind o importantă sursă de profit pentru economia malgaşă. Poporul malgaş, foarte omogen, în prezent, ca structură naţională, s-a constituit târziu, prin aporturi din toate orizonturile Oceanului Indian, căci Madagascarul a fost, şi în trecut, un pământ foarte primitor. Aici au venit valuri după valuri de imigranţi, în grupuri mai mari sau mai restrânse. Diversitatea lor, eşalonarea sosirii în insulă şi geografia acestui vast teritoriu insular au favorizat compartimentarea grupelor umane, dar unitatea limbii pe întreg cuprinsul său nu a fost compromisă. Aceasta a rămas, de-a lungul secolelor, numitorul comun al regatelor malgaşe şi s-a îmbogăţit pe măsura unor noi aporturi lingvistice. În Madagascar oraşele nu sunt prea mari. Deşi insula este presărată cu o puzderie de mici orăşele, populaţia urbană este încă puţin numeroasă, doar 20% din locuitorii ei trăind în centre urbane. În condiţiile naturale şi istorice ale Madagascarului, unde există atâtea ţinuturi şi numeroase grupuri de populaţie, este şi firesc ca acestora să le corespundă, fiecăruia, centre urbane de importanţă regională. În această categorie, legată de condiţiile locale, intră aşa-zisele “oraşe interioare” între care reprezentantul cel mai tipic este însăşi capitala ţării, deşi, în prezent, funcţiile specifice de capitală o ridică cu mult deasupra tuturor celorlalte centre urbane malgaşe. O a doua categorie de oraşe o formează porturile, ce se înşiruie de-a lungul celor 6000 km de litoral ca mărgelele pe aţă. Unele au o istorie mai îndelungată (Mahajanga, Faradofay, Toliary), altele mai recentă (Toamasina). Viaţa şi fizionomia urbană a unora a fost puternic influenţată de prezenţa arabilor (Mahajanaga) sau a europenilor (Toamasina, Antsiranana). Unele au ajuns porturi importante (Toamasina, Antsiranana), altele au rămas doar nişte mici schele portuare (Fenoarivo, Morombe, Farafangana…). Malgaşii sunt o populaţie, prin tradiţie, legată de pământ şi de viaţa rurală. Până în ultimele decenii mai mult de 9/10 din numărul total al populaţiei locuia la sate. În cele mai multe cazuri satele malgaşe sunt un grup restrâns de case, mai mult cătune decât sate. De obicei aceste sate-cătune abia au fiecare în jur de 100-120 locuitori, mai rar până la câteva sute de persoane. Pe ansamblul ţării sunt circa 40000 de astfel de cătune. Mărimea satului şi importanţa lui depinde, nu de suprafaţa pe care se întinde aşezarea respectivă, ci de desimea şi numărul populaţiei, dar şi de felul populaţiei care îl alcătuieşte. Astfel unele populaţii, tind să aibă satele fragmentate, alcătuite din două-trei părţi în timp ce alte populaţii trăiesc grupate în sate destul de mari. În trecut, până aproape de prima jumătate a secolului al XIX-lea, satele din podişuri se cocoţau pe înălţimi sigure, unde se înconjurau cu câte un şanţ adânc şi, pentru mai multă siguranţă, şi cu o împrejmuire de pământ de formă rotundă sau ovală. În interiorul zidurilor ce le împrejmuiesc, satele fortificate au câte 20-30 de case, aşezate fără nici o ordine, în parcele ce le servesc chiar de curte, uneori înconjurate de un zid jos. Pe parcele se cultivă diferite plante pentru consum alimentar. Drumurile, care leagă satele, nu le traversează, în interiorul lor, de la o casă la alta mergându-se de-a dreptul şi numai pe jos. În timpurile din urmă malgaşii au renunţat să mai caute înălţimi greu accesibile şi au început să coboare chiar în câmpuri lângă orezărie. Dacă satele malgaşe seamănă foarte mult între ele prin multe trăsături, la fel şi casele, în ceea ce au ele esenţial se aseamănă foarte mult. De la un cap la altul al insulei casele rămân fidele aceluiaşi model de bază: casă rectangulară de dimensiuni mici, de obicei o singură încăpere, mai rar cu două nivele, din cărămizi de pământ nears, spoite în roşu sau când este din lemn, suspendată pe pari mici, totdeauna cu acoperişuri în două pante şi axa casei riguros orientată de la nord la sud. Incontestabil, uniformitatea tipului de casă, împreună cu omogenitatea limbii este o trăsătură frapantă a naţiunii malgaşe. Scheletul caselor din partea de nord şi de est a insulei este reprezentat de câţiva ţăruşi de 1,30-1,40 m înălţime şi de numai câţiva centimetri grosime, bătuţi în pământ şi la capete reuniţi într-o reţea de dimensiunile unei foi de rafie. Laturile sunt împrejmuite cu frunze de typha, iar acoperişurile cu straturi de frunze de latanier, interpuse în şiruri, iar la vârful acoperişului legate între ele. Stabilitatea acestei locuinţe, de fapt un fel de cabană originală sau colibă chiar, dar nu lipsită de eleganţă, o asigură 2-3 bucăţi masive şi grele de trunchiuri de copaci, care sunt stâlpii de rezistenţă ai locuinţei respective. Uşa este îngustă şi joasă. Aceleaşi trăsături esenţiale ale satelor şi locuinţelor malgaşe se regăsesc şi la satele de pe coasta orientală a Madagascarului. Satele, în întregul lor, se află situate pe terasele râurilor ce se varsă în apele oceanului. Casele, de formă rectangulară, sunt construite pe ţăruşi (de circa 80 cm înălţime), pentru a se feri de inundaţiile frecvente din regiune. Ele se dispun pe două linii, de-o parte şi de alta a drumului. Sunt făcute aproape numai din produse vegetale. Uşa oricărei case se află spre vest, pentru a întoarce spatele alizeului. Materialul de construcţie de bază aici pentru case este ravenala. Astfel, din trunchi se fac scânduri, frunzele se folosesc ca nişte şindrile pentru acoperiş, iar peţiolii, care se împletesc, formează un fel de panouri pentru pereţii casei. În apropiere se construiesc hambarele în care se păstrează orezul. După aspect, par tot un fel de case, ceva mai mici. Uneori există o încăpere specială şi pentru bucătărie. Nu trebuie să ne mire simplitatea locuinţei malgaşe. Ea este perfect corespunzătoare condiţiilor locurilor respective şi nevoilor oamenilor de la tropice. Nu degeaba francezii, la începutul instalării lor în Madagascar, au adoptat locuinţa malgaşă aproape aşa cum se întâlnea la oricare localnic. Aşezările rurale malgaşe reflectă modul de populare al câmpiei şi podişurilor malgaşe, cât şi realităţile agrare actuale. După o perioadă de insecuritate, marcată prin prezenţa satelor fortificate, amploarea expansiunii demografice şi valorificarea agricolă a câmpiilor au dus la înmulţirea satelor şi la formarea de cătune în afara vechilor aşezări. Acestor forme de sate şi cătune le corespunde locuinţa malgaşă, la fel de mică pe cât le este ogorul şi la fel de simplă pe cât le sunt activităţile. Modificările în viaţa economică malgaşă au dus şi la unele transformări în construcţia casei săteşti, mai ales în apropierea oraşelor, în esenţă, continuând să fie aceeaşi locuinţă simplă, adaptată nevoilor fundamentale, puţin diversificate, ale ţăranului malgaş. BIBLIOGRAFIE: Veselina Urucu, Aurel Zamfirescu Popas în Insula Comorilor PAGE 1 PAGE 4 쥁