Referat NESTATORNICIA AERULUI

Mai jos puteti citi fragmente din Referat NESTATORNICIA AERULUI si de asemenea puteti face Download Referat NESTATORNICIA AERULUI

Citeste fragmente din Referat NESTATORNICIA AERULUI

NESTATORNICIA AERULUI S-a pornit şi vântul Din răspândirea neuniformă a temperaturii şi presiunii atmosferice pe faţa Pământului s-a văzut că centrele de presiune coborâtă, atât de diferite sub raportul temperaturii şi densităţii aerului, tind să se echilibreze prin legături verticale şi orizontale care dau naştere la vânturi. Vântul este, aşadar, mişcarea aerului de la centre şi regiuni cu temperaturi mici şi presiuni mari spre centre şi regiuni cu temperaturi mari şi presiuni mici. De la adierile abia simţite ale zefirului pornit din umbra pădurilor şi răcoarea izvoarelor, de la brizele de mare şi de munte ce suflă cu regularitate seara şi dimineaţa şi până la furtunile şi uraganele năprasnice care dezrădăcinează arbori, distrug recolte şi provoacă inundaţii – toate aceste mişcări îşi au cauzele în deosebirile de presiune şi temperatură ale aerului atmosferic. Ceea ce diferă la aceste mişcări sunt numai proporţiile şi intensitatea lor. Se pare că dintre fenomenele naturii, vânturile au impresionat foarte mult pe oamenii antichităţii. Considerându-le manifestări ale unor forţe supranaturale, ei încercau să le domolească furia prin sacrificii şi rugăciuni aduse zeităţilor. Deşi mecanismul formării acestor fenomene nu era cunoscut, în stadiul embrionar al ştiinţei acelor vremi, totuşi observarea atentă a direcţiei şi duratei vânturilor, determinate de cerinţele practicii, a preocupat de timpuriu pe cei vechi. Grecii – popor de negustori şi marinari, cunoscători ai unor întinse spaţii maritime şi continentale – aveau o imagine apropiată de realitate în ce priveşte direcţiile vânturilor. Hesiod afirma, cu opt secole înaintea erei noastre, că iernile aspre din Grecia se datorează „vântului de nord care coboară în rafale din Tracia”, iar Tales din Milet, fondatorul şcolii ioniene, făcuse observaţii asupra vânturilor, întocmind şi un „calendar meteorologic” pentru marinari. Legendarul Homer deosebise patru vânturi, după cele patru puncte cardinale din orizontul Mediteranei: Boreas, vântul rece şi năprasnic de miazănoapte; Notos, vântul cald de la miazăzi, aducător de ploaie; Zefirul, vântul răcoros dinspre asfinţit, şi Euros, vântul prielnic de la sud-est. Mai târziu, grecii au adăugat acestui număr încă patru şi au întocmit prima roză a vânturilor cu opt direcţii, pe care Aristotel le-a mărit la 12. acesta a fost primul învăţat care a încercat să explice formarea vânturilor prin tendinţa de eliberare a aerului „închis în nori”. În secolul al II-lea d. Hr. la Atena a fost construit un „turn al vânturilor” care se păstrează până în zilele noastre. O giruetă în formă de triton, aşezată în vârf, indică direcţia vântului, iar pe laturile turnului se găseau diverse figuri mitologice personificând tipul de vreme adusă de vântul din direcţia respectivă. Expediţiile navigatorilor antichităţii – Nearchos, Hippalus şi ale altora care ieşiseră din orizontul Mediteranei şi călătoriseră în Oceanul Indian – se întemeiau pe cunoaşterea direcţiei vânturilor. În evul mediu, cunoştinţele asupra vânturilor se obţineau tot de la navigatori, care, prin călătoriile lor pe mări, erau cei mai indicaţi să relateze despre mişcările aerului. Dar multe din descrierile şi observaţiile lor juste se amestecau uneori cu diverse superstiţii. O experienţă mai bogată asupra cunoaşterii vânturilor s-a acumulat abia la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, după extinderea orizontului geografic prin călătoriile marilor descoperitori de pământuri noi, Columb şi Magellan, care au folosit direcţia constantă a alizeelor. În 1688 învăţatul englez Halley întocmeşte cea dintâi hartă generală a vânturilor, folosind roza vânturilor pentru determinarea direcţiei şi locurilor pe unde acestea bat. Numai după inventarea termometrului (1597) şi a barometrului (1643) şi determinarea centrelor de presiune minimă şi maximă s-a deschis drumul spre o adevărată cunoaştere ştiinţifică a curenţilor aerieni. Abia în 1837 se face legătura între centrele de presiune barometrică şi centrele de înregistrat temperatura, iar în 1851 se stabileşte devierea mişcării aerului în centrele de minimă şi maximă presiune; aceasta a făcut posibilă descoperirea legii vânturilor (1857), care se datorează meteorologului olandez Buys Ballot. Un pas mai departe îl aduc hărţile cu izobare care au dat putinţa stabilirii mişcărilor ciclonale şi intensităţii vânturilor. Amiralul englez frabcisc Beaufort (1774-1857) a întocmit în 1806 chiar şi o scară a tăriei curenţilor de aer după viteza şi diferenţa de presiune. În sfârşit, explicarea pendulării ritmice a vânturilor în funcţie de deplasarea anotimpuală sau anuală a centrelor de presiune diferită şi utilizarea recentă a unor metode noi de investigaţie cu ajutorul rachetelor cosmice şi sateliţilor artificiali au lărgit mult câmpul cunoaşterii curenţilor aerieni. Astăzi vânturile sunt privite tot mai mult ca verigi ale unor lanţuri de fenomene şi procese ce sunt determinate în dinamica atmosferei. De aici şi rolul lor primordial în meteorologie. à legi bine determinate, ca şi celelalte fenomene ale naturii. Dacă privim o hartă a repartiţiei presiunii pe faţa Pământului – relieful baric, - acesta ne apare ca ceva asemănător peisajului muntos. Întocmai cum apele curgătoare coboară de la munte la vale împinse de gravitaţie şi atrase de diferenţa de nivel, tot aşa şi aerul se scurge ca un torent din înălţimile barometrice, unde presiunea e ridicată, spre văi sau depresiuni barometrice unde presiunea este scăzută. Cu cât muntele presiunilor mari este mai înalt, şi depresiunea barometrică mai adâncă şi mai apropiată, cu atât curentul de aer curge mai repede, şi invers, cu cât distanţa dintre cele două centre este mai mare şi diferenţa lor de presiune este mai mică, cu atât vântul este mai slab. Depărtarea sau apropierea între izobare prezintă o mare importanţă pentru mişcările de aer, atât în cuprinsul centrelor de presiune, cât şi în legăturile dintre ele. Unde se găsesc izobare mai dese, se formează un fel de pantă barometrică abruptă între maximă şi minimă, cu vânturi foarte puternice, iar unde izobarele sunt mai rare, diferenţa de presiune este mai mică, panta e mai domoală şi vânturile sunt mai slabe. De aceste pante barometrice mai repezi şi mai apropiate sau mai line şi mai depărtate atârnă tăria vânturilor. Să încercăm acum a le afla şi direcţia. Dar cum e cu putinţă aceasta, când mişcarea de rotaţie a globului deviază curenţii de aer spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în cea sudică? Dacă am privi efectul acestei devieri la apele curgătoare mari, orientate în direcţia nord-sud, am observa că malurile de pe dreapta din emisfera nordică şi cele şi cele de pe stânga din cea sudică, fiind roase mai mult de râuri, au căpătat un caracter abrupt. Dar curenţii de aer nu au maluri şi curg liberi; din această cauză direcţia lor, deviată de rotaţia globului, ia un drum arcuit în formă de şerpuiri largi, uneori în chip de spirală, formând vârtejuri (cicloane), alteori închizând circuite inelare sau dispărând sub formă de unde răzleţe înghiţite de curenţii mai puternici. Ţinând seama de forma arcuită a acestei devieri şi de faptul că direcţia vântului este determinată de poziţia centrelor de maximă şi minimă presiune între care se scurge aerul, putem afla direcţia vântului. Dacă ne situăm cu spatele spre maximă şi cu faţa spre minimă, rezultă că vântul va sufla în direcţia minimei, dar deviat puţin spre dreapta în emisfera boreală şi spre stânga în cea australă. Pentru determinarea direcţiei vântului se întrebuinţează girueta, iar pentru măsurarea vitezei, anemometrul. Aceste instrumente sunt montate de obicei pe acoperişurile staţiunilor meteorologice şi pe ale aerodromurilor şi funcţionează pe principiul rotirii unui dispozitiv în jurul unui ax metalic. Potrivit clasificării întocmite de Beaufort, curenţii de aer care se mişcă cu viteze sub 3 m/s sunt vânturi foarte slabe care suflă în adieri abia simţite şi mişcă uşor frunzele arborilor; cele mai frecvente vânturi sunt cele care bat cu viteza medie între 3 şi 10 m/s, îndoind copacii şi ridicând valuri înspumate. Mişcările de aer cu viteze peste 10 m/s dezlănţuie furtuni puternice care smulg acoperişuri de case, rup arborii, produc distrugeri, iar cele cu peste 15-20 m/s declanşează vijelii, care cauzează distrugeri grele, inundaţii, naufragii, pierderi de vieţi omeneşti etc. Un om care înaintează contra unui vânt ce bate cu 20 m/s întâmpină o rezistenţă de aproximativ 30 kg/m². Un vânt cu viteza de peste 30 m/s dezlănţuie o presiune de 200-250 kg/m², ceea ce ar echivala cu viteza unui uragan în stare să dezrădăcineze copacii, să distrugă clădiri şi să cauzeze deraieri trenurilor. Cunoaşterea direcţiei şi vitezei vântului este de mare însemnătate pentru navigaţia marină şi aeriană, pentru agricultură şi, în general, pentru folosirea lui ca sursă de energie. Odată cu deplasarea aerului, vântul antrenează în drumul său şi vaporii din atmosferă, favorizând producerea precipitaţiilor. Totodată, el împinge apa de la suprafaţa mărilor şi oceanelor, creând curenţii maritimi. Circulaţia aerului se înfrăţeşte cu aceea a apei din atmosferă, dând naştere la fronturile calde sau reci care influenţează zonalitatea ploilor şi a secetelor şi, în ultimă instanţă, varietatea climatelor. După felul cum îşi păstrează sau îşi modifică direcţia, intensitatea şi durata, vânturile se diferenţiază în vânturi regulate, neregulate şi periodice. O categorie aparte de vânturi sunt cele locale, care au o importanţă cu totul limitată la anumite locuri şi regiuni, cum sunt, de pildă, Mistralul în sudul Franţei sau Vântul Mare din depresiunea Făgăraşului în ţara noastră etc. 쥁`