Referat Presiunea Fiscala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Presiunea Fiscala si de asemenea puteti face Download Referat Presiunea fiscala

Citeste fragmente din Referat Presiunea Fiscala

INTRODUCERE Viitorul oricărui stat modern este de neconceput fără un sistem fiscal performant prin randament şi suportabilitatea din partea contribuabililor. Starea prezentă de prosperitate a unui stat contemporan este dependentă, în mare măsură, de istoria propriului sistem fiscal, de felul cum a fost conceput şi a funcţionat. Ceea ce deosebeşte o ţară aflată în progres de una aflată în declin este, în bună măsură, preferinţa arătată construirii viitorului. Această preferinţă se măsoară prin impozite, împrumuturi şi rata dobânzii. Sistemul fiscal este, în general, rezultatul apariţiei şi înmulţirii trebuinţelor publice ale comunităţilor umane. De aceea finanţele unui stat sunt în strânsă legătură cu situaţia lui politică, socială şi politică, între regimul politic şi finanţe existând o puternică interdependenţă. Impozitele şi taxele asimilate pe de o parte, veniturile pe de altă parte sunt cele două coordonate principale care stimulează creaţia, munca şi civilizaţia. În ultimele două decenii majoritatea sistemelor fiscale ale ţărilor dezvoltate au suferit transformări semnificative, pe fondul adoptării unei noi accepţiuni pe plan fiscal. Crizele economice mondiale, creşterea excesivă a gradului de complexitate a sistemelor fiscale, influenţa negativă pe care impozitele şi taxele o aveau asupra creşterii economice reprezintă principalii factori care au determinat reformele fiscale. Filosofia economică îmbrăţişată de tot mai multe guverne presupunea renunţarea la concepţiile keynesiste care nu-şi dovediseră viabilitatea în rezolvarea crizelor apărute. Statele au optat pentru un grad de intervenţionism mai scăzut, accentul mutându-se pe acţiunea liberă a forţelor pieţei. Nu trebuie neglijat, însă, faptul că fenomenul sporirii cheltuielilor guvernamentale este o realitate a lumii contemporane, transpusă firesc în creşterea nevoii de resurse fiscale. Prin urmare, prin reformele înfăptuite, statele dezvoltate au avut o misiune grea de îndeplinit, respectiv găsirea acelei formule care să asigure şi resursele necesare operabilităţii instituţiilor publice şi atingerea obiectivelor mai sus amintite. Presiunea fiscală totală Presiunea fiscală şi gradul de fiscalitate reprezintă o modalitate de dimensionare a incidenţelor impozitelor. Formula generală de calcul a acestui indicator este: Se poate calcula şi o variantă simplificată a acestei formule, prin înlocuirea sumei impozitelor cu o componentă specifică, cum ar fi impozitul pe veniturile şi profiturile corporaţiilor. În ceea ce priveşte România, presiunea fiscală înregistrată în anul 1993 era 31,8%, o valoare relativ scăzută faţă de cifrele înregistrate de celelalte ţări. În anii următori acest nivel a crescut dar nu a depăşit media europeană care este de 41,1%. Cu toate acestea, datorită costurilor sociale ridicate implicate de restructurarea economică şi degradării nivelului de trai al populaţiei, acest nivel al presiunii fiscale a fost perceput ca împovărător. Întreprinderile şi firmele de comerţ au avut şi ele de suferit din cauza prevederilor fiscale nu atât în ceea ce priveşte nivelul obligaţiilor, ci mai ales prin prisma lipsei unei legislaţii coerente care să încurajeze dezvoltarea acestora. Presiunea fiscală datorată impozitelor pe venituri cunoaşte şi ea diferenţieri în funcţie de fiecare stat. Impozitele pe venituri reprezintă noua sursă majoră a încasărilor fiscale. În prezent, pentru atingerea obiectivului său de integrare în Uniunea Europeană, România acordă prioritate schemelor de dezvoltare care îi vor permite depăşirea cât mai rapidă a actualei crize şi relansarea pe temelii trainice a economiei naţionale (scenariu restructurant). Scenariul restructurant presupune reducerea presiunii pentru creşterea necorelată cu rezultatele economice a veniturilor nominale, în baza unui agrement social adecvat cu sindicatele şi asociaţiile patronale. Substanţa scenariului restructurant pune accentul pe efectele reformei fiscale de la începutul anului 2000, îndeosebi cele referitoare la raportul dintre impozitele directe şi indirecte în condiţiile atenuării fiscalităţii legate de angajarea forţei de muncă şi pe profit precum şi pe evaluarea veniturilor din taxe vamale în concordanţă cu acordurile încheiate de România pe plan internaţional. Pe 29 decembrie 1999, România, sub conducerea noului său Prim Ministru Mugur Isărescu, a instituit o serie de reforme în sistemul de impozitare prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 217 din 29 decembrie 1999. Impozitul pe profit s-a diminuat de la 38% la 25%, TVA de la 22% la 19% iar accizele au fost stabilite la 20% şi eliminate pentru băuturi răcoritoare. Aplicarea impozitării globale a veniturilor, începând cu 1 ianuarie 2000, aliniază România la sistemele similare de impozitare ale Uniunii Europene. Pe termen mediu, principiile generale ale reformei financiare din anul 2000 se vor regăsi în crearea unui sistem modern de impozite care să stimuleze munca, economisirea şi investiţiile şi să asigure în acelaşi timp un regim de echitate generală. Distorsiunile în alocarea resurselor vor fi minimizate prin asigurarea preponderenţei principiului neutralităţii impozitării. Impozitul pe venitul global, impozitul pe proprietate, TVA şi accizele vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite, în timp ce importanţa taxelor vamale se va reduce. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de maximizare a bazei de impozitare şi raţionalizare a ratelor marginale de impozitare. Problematica presiunii fiscale Problema presiunii fiscale este mai actuală ca oricând, în primul rând datorită faptului că ne aflăm în faza modernizării sistemului fiscal românesc, în al doilea rând pentru că economia românească resimte acut lipsa capitalurilor disponibile de a fi investite, ceea ce impune o politică fiscală deosebită, iar în al treilea rând deoarece, dată fiind situaţia precară în care se găseşte economia românească, veniturile realizate de cvasitotalitatea categoriilor de contribuabili sunt inadecvate pentru a fi guvernate de o fiscalitate prea aspră fără a da naştere la urmări nedorite. Presiunea fiscală impusă de puterile publice trebuie, pentru a-şi realiza scopul în cadrul politicii fiscale, să concilieze două tendinţe diametral opuse: pe de o parte, cea a statului care doreşte ca aceasta să fie tot mai mare pentru acoperirea cheltuielilor publice crescânde şi, pe de altă parte, cea a contribuabilului care doreşte o presiune fiscală cât mai mică. Chiar dacă termenul de presiune fiscală e înlocuit uneori cu altele, precum coeficient fiscal, tensiune fiscală, pentru a evita conotaţiile negative ale cuvântului presiune, acestea exprimă, totuşi, idea de obligaţie, prin impozit, faţă de stat. Creşterea presiunii fiscale înregistrată în cursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea este în mod cert legată de extinderea rolului economic şi social al statului. I. Braudel arată că „această creştere a sarcinii fiscale este relativ recentă, dar ea se accelerează, an de an, drept urmare a rolului pe care şi-l asumă statul şi în acelaşi timp a recursului la o fiscalitate puternică, servind ca măsură anti-inflaţionistă, în stare să ducă la reducerea consumului“. În 1947, A.C. Pigou arăta că „presiunea fiscală optimă este cea care corespunde egalităţii între utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi dezutilitatea socială a prelevărilor fiscale marginale“. Presiunea fiscală optimă este cea care permite maximizarea PIB, ea este cea care maximizează randamentul prelevărilor ce trebuie suportate de contribuabili. Efectele directe ale impozitelor asupra ofertei de bunuri şi servicii reprezintă preocuparea economiştilor ofertei. Arthur Laffer, un proeminent economist al ofertei argumentează că micşorarea ratelor de impozitare este complet compatibilă cu veniturile din impozite constante sau chiar cu venituri mai mari decât cele iniţiale. Economistul american a transpus grafic în anul 1980 o idea exprimată în 1976 de către Adam Smith conform căreia rate ale fiscalităţii prea ridicate distrug baza asupra căreia acţionează fiscalitatea. Curba Laffer La un anumit prag orice creştere a presiunii fiscale conduce la o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de puterea publică. Suma prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale dar numai până la un anumit prag maximal notat cu M ce corespunde nivelului maxim al curbei, după care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate; ea merge până la anulare dacă rata ar atinge nivelul teoretic de 100% (orice activitate impozabilă ar dispărea în acest caz limită). Prelevările obligatorii foarte mari distrug asieta (modul de aşezare a impozitelor). Are loc fenomenul de rezistenţă şi de reducere a efortului productiv (dezintegrare a muncii, a economiilor şi a investiţiilor) care ating o asemenea amploare încât determină scăderea sumei totale a acestor prelevări. Curba Laffer are două zone: în partea stângă este normală sau admisibilă, reducerea asietei prelevărilor obligatorii fiind inferioară creşterii ratei presiunii fiscale în partea dreaptă este inadmisibilă, creşterea presiunii fiscale nefiind suficientă pentru a compensa reducerea asietei pe care o provoacă, rezultată din scăderea sumei încasărilor obţinute de puterea publică. Pragul maximal este depăşit şi ar urma o diminuare a presiunii fiscale, aceasta fiind de natură să conducă la creşterea randamentului prelevărilor obligatorii, redinamizând economia, favorizând munca, economiile şi investiţiile. Presiunea fiscală este, în general, dată de rata fiscalităţii care se calculează ca raport între încasările fiscale (de la nivel central şi de la nivelul colectivităţilor locale) dintr-o anumită perioadă, de regulă un an, şi valoarea produsului intern brut (PIB) realizat în aceeaşi perioadă, de o economie naţională. Adesea este util să se calculeze un indicator mai global, care să includă şi cotizaţiile sociale, indicator care se poate exprima astfel: Acest indicator măsoară procentajul prelevărilor obligatorii în sens larg, deci importanţa acoperirii colective a nevoilor. În ceea ce priveşte expresia de definire a presiunii fiscale trebuie să arătăm că ea se poate formulariza având la numărător toate prelevările fiscale (fără cotizaţiile sociale sau CAS) iar la numitor PNB care este compus din valoarea produselor (materiale şi nemateriale) fabricate în cursul anului de către agenţii economici naţionali (din ţară sau din străinătate). În cazul acestei metode de evaluare a presiunii fiscale, există inconvenientul de subevaluare a sarcinii fiscale, mai ales într-un sistem fiscal în care sunt predominante impozitele indirecte, deoarece acestea se adaugă la numitor în PNB la preţul pieţei. În practica fiscală se folosesc şi alţi indicatori derivaţi de măsurare a presiunii fiscale: rata fiscalităţii consolidate, care elimină anumite prelevări cu caracter redundant, în scopul de a se exprima mai bine partea de venituri destinate finanţării activităţilor administraţiilor publice. Primul nivel de consolidare constă în eliminarea cotizaţiilor sociale şi a impozitelor plătite de administraţiile publice. Al doilea nivel de consolidare se obţine prin eliminarea tuturor prelevărilor obligatorii autofinanţate (adică nu numai cele care sunt suportate de administraţiile publice ci şi cele care sunt alimentate prin veniturile vărsate de administraţiile publice). rata fiscalităţii nete, care se obţine eliminând din prelevările obligatorii partea redistribuită direct agenţilor economici, în special sub forma prestaţiilor sociale pentru familii şi a subvenţiilor pentru întreprinderi. Se obţine astfel suma prelevărilor obligatorii necesare propriei funcţionări a administraţiilor publice fiind excluse toate elementele (transferuri, subvenţii sau alocaţii) care tranzitează trezoreriile publice. rata fiscalităţii lărgite, care rezultă din luarea în calcul a anumitor surse de finanţare a cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii. alte titluri de rate ale fiscalităţii, care rezultă din diverse combinaţii ale criteriilor de definire a numărătorului relaţiei. În ţara noastră nu se urmăreşte statistic indicatorul presiunii fiscale şi nici Ministerul Finanţelor nu a făcut cunoscută o cifră oficială a acestuia pentru anii din urmă. Din această cauză presiunea fiscală în România anilor 1990-1995 rămâne în obscuritate ca şi alte date legate de distribuţia veniturilor. Totuşi prezentăm aici opinia domnului Corneliu Gorcea (pe atunci Secretar de Stat în Ministerul Finanţelor) în numărul 1-2/1995 al revistei Impozite şi taxe: „gradul de fiscalitate al României va fi în anul 1995 de 33,4%, la nivelul celui real în 1993 şi al celui programat în 1994, situându-se sub cel realizat în 1994, de 40,7% şi în 1990, de37,5%“. Potrivit Aureliei Duca, cercetător expert în Ministerul Finanţelor, gradul de fiscalitate pentru România s-ar prezenta astfel: 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Grad fiscalitate calculat pe baza prelevărilor totale 34,9 33,8 35,3 33,5 32,0 34,4 Grad fiscalitate calculat pe baza prelevărilor fiscale 33,6 33,0 34,2 32,4 30,6 32,3 Pe lângă presiunea fiscală obiectivă determinată tehnic în funcţie de necesităţile de finanţare a cheltuielilor publice, există şi opresiune fiscală psihologică care măsoară pragul toleranţei la impozite. Aceasta ia forma presiunii fiscale individuale care este raportul dintre totalul prelevărilor suportate de către contribuabil şi totalul veniturilor obţinute de acesta înainte de impozitare, presiunea individuală permite să se ţină seama de elementele subiective ale vieţii sociale. Creşterea presiunii fiscale va determina contribuabilul să opteze între nevoile şi trebuinţele pe care le are de satisfăcut. Presiunea fiscală individuală apare, totuşi, foarte dificil de a fi fixată în anumite limite cu precizie, atâta timp cât ea rămâne tributară unor elemente aleatoare care ţin de diversitatea prelevărilor, volumul de servicii pe care contribuabilul le primeşte din partea colectivităţii şi care e foarte dificil de evaluat, a elementelor subiective ca şi intenţiilor tehnice de încasare, care anihilează sensibilitatea fiscală a subiectului impozabil. Stabilirea limitelor presiunii fiscale Idea unei limite a prelevărilor fiscale corespunde, pe de o parte, principiului conform căruia entităţile private sunt în general mai buni utilizatori ai propriilor resurse decât puterea publică sau, pe de altă parte, intervine chestiunea morală de deposedare de o parte a rezultatului muncii. În acest sens, fiziocraţii au gândit, iar J.B.Say a preconizat „impozitul minim“. La rândul său, D.Ricardo, în lucrarea The Principles of Political, Economical and Taxation (1817) a considerat că orice prelevare fiscală reduce prin ea însăşi puterea da acumulare a capitalului. Susţinătorii ortodoxiei Keynesiene cred că idea unei anumite limite impuse prelevărilor fiscale ar într-o oarecare măsură legată de anumite confuzii sau chiar „scăpări tehnice“, datorită faptului că nu se ţine seama de avantajele pe care contribuabilul le poate avea de pe urma cheltuielilor publice finanţate de impozite. Pragul fiscalităţii suportabile de contribuabili a fost înălţat mereu în timp de către teoreticieni, iar practica se pare că l-a depăşit de fiecare dată. Planul fiscal este folosit pentru că presiunea fiscală maximă este mai mult o percepţie care variază în funcţie de circumstanţe economice, politice şi psihologice, decât un concept obiectiv. Variabilitatea limitelor presiunii fiscale După cum am văzut, nu se pot trasa limite ale presiunii fiscale fundamentate ştiinţific şi aplicabile în practică pentru a se atinge optimul fiscal, atât din punct de vedere al contribuabilului, cât şi din cel al statului. Aceasta deoarece problema limitelor ne trimite la consideraţii care sunt, în acelaşi timp, de ordin politic şi economic. limitele de ordin psihologic şi politic ţin de reacţiile contribuabililor care pot să opună o puternică rezistenţă creşterii prelevărilor obligatorii, atunci când ei le estimează a fi excesive, generând fraudă, reducerea activităţii productive şi chiar, în unele cauze, mişcări de protest sau revolte. Unele prelevări obligatorii suplimentare pot fi făcute să pară mai puţin perceptibile şi, deci, mai suportabile prin utilizarea de tehnici, cum ar fi impozitarea indirectă sau reţinerea la sursă, multiplicarea şi diversificarea surselor de procurare a impozitelor, care fac sistemele fiscale mai complexe. Considerăm că, alături de tehnici de transformare a prelevărilor suplimentare în prelevări suportabile, se situează seriozitatea, competenţa şi abilitatea puterilor publice de a face vizibile urmările unei impozitări suplimentare prin realizarea de proiecte care să aibă o largă aderenţă şi să fie aduse la cunoştinţă în timp util contribuabililor. Pe de altă parte, contribuabilii au tendinţa să vadă prelevările obligatorii ca o confiscare a unei părţi a veniturilor lor, fără a lua în considerare avantajele de care beneficiază de pe urma cheltuielilor publice realizate de ele. limitele de ordin economic ţin de faptul că prelevările pot avea ca efect frânarea înclinaţiei spre muncă, economii şi spre investiţii, precum şi slăbirea spiritului întreprinzător. Într-o lume economică profund concurenţială, imperativul competitivităţii constituie pentru puterile publice una din preocupările economice majore. Din acest punct de vedere întreprinderile au tot interesul de a fi afectate de sarcini fiscale şi sociale cât mai uşoare. Dacă mărirea presiunii fiscale este suportată de familii, acest lucru nu priveşte competitivitatea întreprinderilor, cu condiţia ca mărirea impozitelor directe, cotizaţiilor sociale sau impozitelor indirecte suportate de familii să nu fie compensate prin creşteri salariale. O asemenea orientare presupune ca înrăutăţirea presiunii fiscale să fie finanţată pornind de la puterea de cumpărare. Pe măsură ce producţia creşte şi nivelul de viaţă se ameliorează, presiunea fiscală poate să crească fără să diminueze semnificativ puterea de cumpărare a veniturilor disponibile. Orientarea creşterii prelevărilor de la familii mai accentuată decât a celor de la întreprinderi se poate justifica prin faptul că cele dintâi sunt singurii agenţi economici care beneficiază efectiv de cheltuielile şi care suportă, în realitate Suma prelevări obligatorii M T1 T2 T3 Rata presiunii fiscale 쥁