Referat Pante Si Alunecari De Teren

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Pante Si Alunecari De Teren si de asemenea puteti face Download Referat Pante si alunecari de teren

Citeste fragmente din Referat Pante Si Alunecari De Teren

PANTE ŞI ALUNECĂRI DE TEREN Studiul pantelor şi al schimbării configuraţiei lor i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă cum se produc alunecările de teren. S-au descoperit noi date despre fenomenele naturale care duc la eroziunea solului şi la alunecări de teren, iar cunoaşterea acestora poate ajuta la prognozarea catastrofelor naturale. În octombrie 1963, un val imens de apă a trecut peste digurile barajului Vaiont, situate în nordul Italiei. Un perete de apă ânalt de peste 70 de metri, transportând milioane de tone de mâl şi pietriş, a inundat staţiunea învecinată , Longarone, şi 2000 de oameni au fost ucişi. O anchetă ulterioară a demonstrat că inundaţia a fost provocată de o aluneacare masivă de teren care a antrenat milioane de tone de roci sfărâmate în interiorul barajului forţând apa să se reverse peste digurule barajului. În timpul alunecărilor de teren rocile se deplasează dealungul pantelor pe distanţe de până la 4 km. Pe pantele abrupte, mai ales când solul este suprasaturat cu apă, rocile se deplasează cu viteză mare cauzând dezastre masive. Calamităţi ca cel de la barajul Vaiont se produc rar, insă fenomenele care le cauzează sunt aceleaşi chiar dacă la o scară mai mică, cu cele care produc alunecările de teren pe orice pantă cu un anumit unghi de înclinare. Pantele apar în toate regiunile globului. Ele pot fi abrupte sau line, necultivate sau cultivate. Ele conferă peisajului varietate şi aduc dovezi despre modul de formare a reliefurilor. În ultimii ani geomorfologii – oameni de ştiinţă care studiază formele de relief – au masurat cu grijă cum se modifică pantele , înregistrând ratele de deplasare a rocilor în jos. Una dintre metodele utilizate este aceea de a măsura deplasările pe care le execută o linie de jaloane încastrate pe suprafaţa unei pante, de_a lungul unei linii de contur – o linie care leagă toate punctele pantei de aceeaşi înălţime. Ei înregistrează şi deplasările care se produc mai în adâncime prin înfigerea unor piroane sau a unor ţăruşi de lemn, cu toate că, după un anumit timp, acestea devin greu de detectat. Geomorfologii au încercat sa determine unghiul pantei la care solul şi rocile rămân stabile, fără să se producă alunecări. Ei studiază şi modul în care anumite roci sau structuri de roci influenţează pantele. Deplasările de mase. Deplasarea masei sau pierderea de masă sunt termeni pe care geomorfologii îi utilizează pentru a descrie deplasările sub influenţa gravitaţiei. In general deplasările apar când forţa datorită greutăţii rocilor, a solului şi a apei pe care o conţin acestea , împreună cu atracţia gravitaţională, depăşesc forţele de frecare dintr roci şi sol. Deplasările se produc când tensiunea din interiorul rocilor şi a solului cresc sau când frecarea scade. Creşterea tensiunilor poate avea mai multe cause. De exemplu când valurile mării erodează baza unei stânci, partea superioară rămâne nesusţinută. Astfel pe porţiunea de deasupra locului de eroziune iau naştere tensiuni foarte mari care duc la prăbuşirea unei porţiuni din coastă. Astfel de alunecări de teren sunt vizibile de-a lungul multor coaste marine. O greutate mare plasată pe o pantă are acelaşi efect. În urma unor ploi abundente apa se infiltrează în rocă, mărindu-i greutatea. Greutatea poate creşte şi atunci când gheţarii – mase immense de gheaţă în mişcare – antrenează în calea lor grămezi de morenă(rocă şi sol erodat). Cutremurele şi deplasările care înclină terenul duc şi ele la creşterea tensiunilor. Intervenţia umană poate avea un efect similar. De exemplu, când se construieşte un drum pe panta unui deal, se pune în pericol panta. În 1966 lucrările la o şosea din Marea Britanie au trebuit să fie oprite atunci când constructorii au perturbat un relief stabil. Materia, care fusese stabilă timp de 11000 de ani, a început să se deplaseze şi constructorii au fost obligaţi să modifice ruta noii şosele. Mormanele de rocă de steril, din preajma exploatărilor miniere sau construirea unor clădiri mari, pe vârfurile unor pante, cresc şi ele tensiunile din pante, cauzând instabilitate. Modificările datorate intervenţiei omului sunt, de obicei, uşor de observat. Micşorarea rezistenţei rocilor situate la adâncime sau a masei solului, datorate unor fenomene naturale, trec adesea neobservate. De exemplu, în regiunile calcaroase, apa se infiltrează în rocă şi o spală, săpând galerii sau cavităţi. Acest process nu poate fi văzut la suprafaţă decât atunci când partea superioară se prăbuşeşte. Apa de ploaie distruge şi dizolvă alte minerale din roci, de exemplu feldspatul din granit. Deşi acest gen de eroziune chimică nu produce cavităţi, în timp, ea poate slăbi progresiv rezistenţa rocilor., devenind din ce în ce mai puţin capabile de a prelua tensiunile. Apa şi mineralele. O deplasare bruscă a rocilor, numită surpare, nu apare imediat ce tensiunile interne depăşesc rezistenţa rocilor. Dacă ar fi aşa, pantele s-ar modifica constant. Deşi multe pante sunt instabile, alunecările de teren sunt stimulate de factori declanşatori, cum ar fi cutremurele sau apa. Apa este un factor principal care provoacă deplasare de masă. Deplasările mai bruşte sunt cauzate de ploile abundente sau prelungite sau de topirea zăpezilor, care se infiltrrează în solul pantelor. Apa măreşte greutatea ce apasă pe pante. Ea se infiltrează în porii rocilor şi în sol, slăbind legătura dintre minerale. Uneori trecerea apei poate lubrifia suprafeţele de separatie dintre sol şi diferitele straturi de rocă. Aparent, aceasta a provocat alunecarea terenului, în barajul din spatele digului de la Vaiont. Geologii consideră că ploile abundente, care căzuseră cu două săptămâni înainte de dezastru, au dus la o mărire a alunecărilor învelişurilor abrupte de calcar, argilă şi marnă. În plus apa a acţionat ca un lubrifiant între anumitele straturi, permiţând alunecarea acestora, unul faţă de celălalt. Totuşi cei mai mulţi geomorfologi consideră că apa măreşte de fapt frecarea dintre particule. Asta înseamnă că ea ar trebui să se opună unor alunecări majore. Avalanşele. Zăpada care se topeşte este şi ea importantă. Dezgheţul poate crea suprafeţe alunecătoare , sub care mari mase de zăpadă se pot pune în mişcare provocând aşa-numitele avalanşe cu viteze foarte mari. În trecerea lor avalanşele antrenează bucăţi mari, de rocă şi de bolovăniş. Primăvara este anotimpul avalanşelor, mai ales când temperaturile cresc rapid. Avalanşele pot fi provocate şi de vibraţiile cauzate de cutremure, sau chiar de împuşcături. de mase în căderi de roci, surpări ale solului, scurgeri de pământ sau de mâl. În regiunile montane reci acţiunea gheţii fărâmiează rocile. Aceasta se petrece atunci când apa se infiltrează în crăpăturile rocilor şi apoi îngheaţă. Gheaţa are un volum mai mare decât aceaşi cantitate de apă. Provocând o presiune în interiorul rocilor, lărgindu-le până la clivarea completă, rocile putandu-se astfel prăbuşi. Căderile de roci sunt deplasări rapide de mase de roci, de cele mai multe ori de-a lungul unor pante de mică rezistenţă. Ele produc, de obicei, pante inegale, neregulate. Căderile de roci produc mormane de roci, grohotiş sau taluz, , care acoperă bazele pantelor. Mormanele de grohotiş sunt instabile. Materia nouă continuă să cadă, şi grohotişul continuă să se deplaseze în jos. În mod normal grohotişul formează mormane cu un unghi destul de abrupt faţă de pantă. Ploile abundente sau zăpezile care se topesc pot strica echilibrul. Uneori întreaga masă de grohotiş formează un conglomerat, al cărui liant este gheaţa. Când gheaţa se topeşte tot grohotişul se prăvăleşte acoperind pantele cu roci şi pietre. Surparea solului se produce treptat,. Este un fenomen mai mult sau mai puţin continuu şi poate fi sesizat doar prin măsurători detaliate. Surparea solului apare atunci când particulele componente ale solului se dilată sau se contractă, în urma proceselor de umezire şi uscare, îngheţ şi dezgheţ sau umezire şi răcire. Deplasarea în jos apare deoarece la îngheţ particulele de pământ sunt împinse în sus din cauza dilatării la care sunt supuse. La dezgheţ particulele se stabilesc undeva mai jos pe pantă. Surparea solului deplasează particulele în jos, în zig-zag. Viteza de deplasare nu depăşeşte mai mult de 1 cm la fiecare 10 ani. Pe pantele abrupte acţiunea repetată, a îngheţului urmată de topirea bruscă a zăpezilor, poate mări această viteză până la 5 – 10 cm pe an. Supreafeţele acestor pante se surpă adesea, producând o serie de trepte numite terasete. Forme similare sunt produse de trecerile repetarte ale animalelor pe dealuri. Surpările de pământ. Surpările de pământ implică deplasări de materiale fine, cum ar fi argila sau şisturile argiloase. Uneori acestea devin atât de saturate cu apă, pluvială încât cea mai mică vibraţie poate duce la prabuşirea pantei. Alunecare de teren de la Aberfan, în sudul Ţării Galilor, cea mai dezastruoasă înregistrată în Marea Britanie, a fost o imensă surpare de pământ. A avut loc în octombrie 1966, când dealul de steril din preajma unei mine a devenit instabil, ca urmare a ploilor abundente. Dealul s.a prăbuşit şi a acoperit o porţiune dintr-un sat învecinat, omorând 144 de oameni, printer care 116 copii. Surpările de mâl. Surpările de mâl din regiunile deşertice sau semideşertice sunt similare cu surpările de pământ, însă se produc când una din rarele furtuni inunda văiile de obicei uscate, transformând nisipul şi praful într-un torent de mâl. Acesta va curge şi va mătura tot ce-i stă în cale. Un alt gen de deplasare masivă de mâl se produce pe pantele vulcanilor. Ea se compune din apa provenită din ploile abundente, amestecată cu cenuşă vulcanică şi cu praf. De exemplu în 1991, la erupţia vulcanului Pinatubo, din nordul Filipinelor, a avut loc o deplasare masivă a straturilor groase de cenuşă gri. Ploile torenţiale aduse de taifunuri, împreună cu pătura de cenuşă, au provocat mari inundaţii cu mâl care au acoperit drumurile şi podurile, şi au îngropat sate întregi. Sute de mii de oameni au fost obligaţi să-şi părăsească casele. Apa poate proveni din distrugerea lacurilor vulcanice, din torente vulcanice, din topirea zăpezilor sau a gheţarilor. La 13 noiembrie 1985, vulcanul Nevado del Ruiz, în nordul Columbiei, a erupt aruncând în aer un nor de gaze fierbinţi, cenuşă şi roci care s-au prăvâlit pe pantele muntelui topind zăpada şi gheaţa. Apa amestecată cu grohotiş a provocat o inundaţie mare care a lovit oraşul Armero cauzând moartea a 20000 de oameni. Alte inundaţii din regiune au ridicat numărul morţilor la 25000. Acţiunea apelor pluviale. Multe din pantele regiunilor aride sunt lipsite de protecţia vegetaţiei. Picăturile de ploaie lovesc solul neprotejat cu o forţă considerabilă, provocând mici explozii la baza solului. Impactul picăturilor de apă împrăştie particulele de sol în toate direcţiile dar mai ales în jos pe pantă. Răpăitul ploilor este foarte eroziv, mai ales pe pantele abrupte cum ar fi crestele dealurilor. El poate produce uneori pante convexe – uşor protuberante. Pantele neprotejate sunt afectate şi de spălările de suprafaţă. Acestea pot provoca eroziunea în peliculă. Spălarea de suprafaţă apare atunci când apa nu se infiltrează în pământ ci curge pe o anumită suprafaţă prin mii de mic canale. Între două furtuni aceste canale se umplu dar la apariţia unei noi ploi abundente se formează alte canale, pe traiectorii complet diferite. Ca urmare o peliculă subţire de pământ este înlăturată de pe o suprafaţă de teren sub acţiunea spălării de suprafaţă. Agricultura în pantă. Păşunatul animalelor sau defrişarea pantelor împădurite pentru a crea teren prielnic agriculturii a cauzat, în multe locuri, mari dezastre ecologice. Eroziunea solului este mult mai pregnantă pe pantele abrupte expuse decât pe podişuri sau câmpii. Oamenii de ştiinţă care studiază pantele au sugerat mai multe metode de agricultură care micşorează viteza de eroziune a solului. Aceste metode includ şi vechile metode de construire a teraselor orizontale în trepte. Aratul pe linia de contur este important deoarece brazdele pot încetini viteza de scurgere a apei. Aratul pe linia de contur reduce la jumătate eroziunea solului. Pe pantele abrupte zonele defrişate trebuie foarte strict limitate şi torentele de apă direcţionate în apeducte. Curiozităţi. Pe platforma oceanică se produc alunecări masive de teren, mai ales pe versanţii vulcanilor care se înalţă din mări. În decembrie 1960 un cutremur urmat de alunecări de teren, din provincia Gansu din China, a ucis aproximatic 180000 oameni. În 79 e.n. cetatea Herculaneum a fost acoperită de magma care s-a produs în urma erupţiei vulcanului Vezuviu. În cursul primului război mondial, în Munţii Dolomiti din nordul Italiei şi-au pierdut viaţa circa 18000 de ostaşi austrieci şi italieni ca urmare a celor peste 100 de avalanşe care s-au produs din cauza împuşcăturilor. Bibliografie Revista Arborele Lumii Combaterea eroziunii solului, Institutul Politehnic Encarta 2000 쥁@