Referat Profitul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Profitul si de asemenea puteti face Download Referat profitul

Citeste fragmente din Referat Profitul

Introducere Tranziţia la economia de piaţă a Republicii Moldova a scos in vileag o serie de probleme, acuitatea cărora a reliefat tot mai mult criza economică şi socială: degradarea economiei, nivelul înalt al inflaţiei, deficitul bugetar, falimentarea întreprinderilor, creşterea şomajului etc. După cum ne demonstrează experienţa unor ţări economic dezvoltate, una din posibilităţile de soluţionare a problemelor iscate este dezvoltarea amplă a activităţii antreprenoriale care actualmente este considerată drept un factor primordial în dezvoltarea economiei de piaţă a republicii. Evident că în aceste condiţii subiectul principal devine antreprenorul. Anume el este persoana ce activează în interesul întreprinderii, a său personal, asumîndu-şi un anumit risc. El este nevoit să cunoască modul de exercitare a activităţii de antreprenoriat, mediul în care se desfăşoară acţiunile practice, problemele cu care se poate înfrunta în activitatea sa şi şansele posibile pentru a le soluţiona. Reieşind din aceste considerente, precum şi din existenţa contradicţiilor de lungă durată dintre interesele personalităţii şi mai ales ale antreprenorilor, sarcina noastră este de a constata din ce cauză riscă antreprenorul, în ce scopuri îşi orientează el activitatea, care sunt valorile ce-l determină să recurgă la risc. Investigaţia sociologică efectuată în anul 1997 la care au participat 300 de respondenţi antreprenori - acţionari şi 200 de antreprenori particulari atestă faptul că orientările valorice ale antreprenorilor diferă de la individ la individ, în dependenţă de nevoile şi de felul fiecăruia de a fi, de a gîndi, de a concepe rolul şi valoarea vieţii. Scopul principal al antreprenorilor este, bineînţeles, de a obţine profit pentru a-şi asigura existenţa sa şi a familiei, a-şi satisface diversele necesităţi vitale etc. De aici şi scopul final al activităţii antreprenoriale - de a maximiza profitul. În fond, acest profit nu se acumulează în tezaur, ce contribuie la dezvoltarea economiei, fapt ce este susţinut de 67 la sută din respondenţi. Fiecare al patrulea optează pentru sporirea investiţiilor şi doar a treia parte din antreprenori sunt preocupaţi de crearea noilor locuri de muncă. De aici apare şi contradicţia între acumularea de capital şi crearea noilor locuri de muncă, ultima constituind sarcina nu dintre cele mai puţin importante ale antreprenorilor. Orientarea valorică a activităţii antreprenorilor depinde de realitatea obiectivă a mediului economic, de greutăţile cu care se confruntă antreprenorii. Succesul este garantat acolo unde se utilizează tehnică şi tehnologii noi, idei noi, gradul de eficienţă al cărora nu totdeauna este cert cunoscut. Utilizarea inovaţiilor în toate timpurile a constituit o responsabilitate majoră, ba chiar un risc. Alarmant esre faptul că valorile morale şi psihologice a businessmanilor sau plasat pe ultimul plan. Doar patru la sută din ei au la baza afacerii valorile morale, cele psihologice lipsind totalmente. Circa o jumătate din cei intervievaţi au menţionat că la baza afacerii sunt valorile materiale, iar ceva mai mult de jumătate - valorile profesionale. Ultima cifră confirmă că pentru mulţi antreprenori posibilitatea de a cîştiga mult constituie un motiv important pentru a porni o afacere, îmbogăţirea rapidă nefiind singurul scop. Întrucît în orice afacere persistă momentul de risc, un loc aparte în studierea valorilor rîvnite de antreprenori îi revine atitudinii lor faţă de imanentul risc. Acţiunile antreprenorilor în condiţiile relaţiilor de piaţă existente, a concurenţei nu pot fi prevăzute şi calculate cu o oarecare precizie, cu certitudine. Multe decizii pot fi luate în condiţii de incertitudine, efectul fiind imprevizibil. Anume în astfel de condiţii se manifestă riscul, care cere de la antreprenor mult curaj, profesionalism înalt. Experienţa ţărilor dezvoltate confirmă că ignorarea sau subestimarea riscului economic în elaborarea strategiei şi tacticii în politica economică stopează dezvoltarea societăţii, a progresului ştiinţific. Riscul presupune, paralel cu posibilele pierderi, şi posibilitatea unor venituri adăugătoare. Cercetările efectuate denotă că atitudinea antreprenorilor faţă de situaţia de risc este, în mare măsură, negativă. Doar a cincea parte din respondenţi acceptă riscul permanent, 66 la sută din ei riscă doar în cazurile în care sunt siguri de rezultatul acţiunii, iar 13 la sută evită riscul totalmente. Aşadar, pe prim plan s-au plasat orientările materiale ale antreprenorilor, cele morale şi profesionale, cum ar fi perspectiva de a participa la progresul societăţii, de a realiza ceva deosebit, a crea noi locuri de muncă rămînînd în umbră. Deci, conform rezultatelor cercetărilor efectuate putem conchide că orientările valorice ale antreprenorilor sunt variate. Totodată întrega activitate a antreprenorilor este concentrată în jurul egocentrismului, orientat spre satisfacerea scopurilor personale - maximalizarea profitului. 1.Profitul - motivaţia activităţii antreprenoriale şi maximizarea lui Existenţa profitului, obţinerea lui de către întreprinzători ridică şi problema justificării acestuia, ca o formă de venit distinctă a societăţii. Deşi unii denigrează profitul, considerîndu-l un cîştig imoral obţinut de clasa capitaliştilor nu pot fi neglijate funcţiile pe care le îndeplineşte acesta în cadrul societăţii. Considerat de mulţi specialişti drept motor al societăţii noastre, profitul constitue motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor firmelor. “Motivaţia producătorului este perspectiva profitului, pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-l maximizeze”. În această perspectivă putem spune că toate firmele - indiferent de mărimea sau forma lor - îşi organizează şi desfăşoară activitatea sub semnul profitului, urmărind profitul care de departe se prezintă ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a activităţii globale a acestora şi, desigur, singura sursă de dezvoltare a lor. Prin aceasta, profitul contribuie şi la satisfacerea în perspectivă a unor nevoi potenţiale de consum de bunuri şi servicii, constituind acel element ce impulsionează pe întreprinzător în organizarea producţiei de noi bunuri şi servicii. Desigur, noi nu ne propunem a justifica existenţa profitului, plecăm de la realitatea concretă şi anume de la existenţa profitului în societate, de la faptul că acesta serveşte, la rîndul lui, la satisfacerea unor necesităţi economice. Cu alte cuvinte, nu punem în discuţie caracterul moral sau imoral al profitului, ci punem în discuţie efectele benefice ale profitului, sau mai bine zis, ale obţinerii acestuia, efecte ce se sintetizează în funcţiile pe care acesta le îndeplineşte în societate. Principalele funcţii ale profitului sunt următoarele: Funcţia de motivare a firmelor, luate în ansamblu, ca entităţi economice şi ale întreprinzătorilor, şi proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează iniţiativa economică atît a proprietarilor, cît şi a întreprinzătorilor, el determină acceptarea riscului de către întreprinzători, şi prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri. Funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi etc. El reprezintă sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investiţiile, sursa de bază a creşterii economice. Funcţia de control asupra activităţii firmelor. El este un adevărat barometru pentru fiecare firmă, indicînd nu numai eficienţa în general ci, pentru fiecare etapă din viaţa întreprinderii, nivelul eficienţei, permiţînd astfel efectuarea de comparaţii şi analize profunde asupra rentabilităţii firmei. Se poate aprecia că profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor ţine seama în elaborarea politicilor şi strategiilor lor economice. El generează şi imprimă tuturor participanţilor la viaţa economică un spirit de economisire care se transmite de la nivelul conducerii fiecărei firme pînă la ultimul salariat al acesteia. Mai mult, acest spirit de economie depăşeşte porţile firmei, fiind parte a comportamentului oamenilor în societate. Desigur, toţi întreprinzătorii sunt interesaţi în a obţine profit şi, dacă se poate, cît mai mult profit. Cu cît profitul obţinut este mai mare, cu atît rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare. În cadrul fiecărei firme se determină volumul profitului obţinut într-o anumită perioadă, care este cunoscut şi sub denumirea de masa profitului. Ca o definiţie putem spune că masa profitului este suma totală dobîndită sub formă de profit de o firmă, într-o anumită perioadă de timp. Pentru firmă cunoaşterea masei de profit nu este suficientă, ea urmăreşte să aprecieze şi gradul de profitabilitate înregistrat, respectiv gradul de rentabilitate a afacerilor făcute. Iată de ce, firma raportează masa profitului la costurile făcute pentru obţinerea acestuia în perioada respectivă, obţinînd procentual gradul de profitabilitate, sau rata profitabilităţii. Aceasta se poate determina atît la nivelul firmei, cît şi pe produse sau grupuri de produse realizate de firmă, sau pe diverse activităţi desfăşurate de ea. Rata profitului, respectiv dimensiunea ei, dă informaţii extrem de utile întreprinzătorilor despre mersul afacerilor firmelor respective într-o perioadă sau alta. Desigur, toţi întreprinzătorii au, pe baza cunoaşterii ratei profitului, posibilitatea de a face analize asupra activităţilor desfăşurate de firme, precum şi de a stabili strategii care să urmărească maximizarea profitului, deci creşterea ratei profitului. În legătură cu maximizarea profitului trebuie să avem în vedere că ne referim la profitul total. Ne aducem aminte că în condiţii normale, acesta este constituit din profitul normal şi profitul economic. Profitul normal ne apare, aşa cum am văzut, ca alternativă a întreprinzătorilor, ce deţin factori în proprietate, faţă de situaţia dacă ar închiria factorii respectivi. Dacă plecăm de la premisa că nici unul din întreprinzători nu are posibilitatea de a influenţa mărimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de producţie, rezultă concluzia că ei nu au, de asemenea, nici o influenţă asupra mărimii profitului normal. Deciziile lor în schimb influenţează mărimea profitului economic, şi deci, dacă o firmă acţionează pentru maximizarea profitului total, o face maximizînd, de fapt, profitul economic. Maximizarea profitului în perioada scurtă. Dacă privim cu atenţie graficul din figura nr.1 care cuprinde curbele venitului mediu, venitul marginal, a costului marginal şi a costului mediu - curbele costului includ şi profitul normal - constatăm următoarele: Firma va obţine un profit economic la orice producţie între punctele A şi B, deoarece pentru aceste producţii, venitul mediu este mai mare decît costul mediu, care include şi profitul normal. Firma poate opta pentru producţia care îi asigură profitul maxim folosind informaţiile date de mărimea venitului marginal, şi a costului marginal. Dacă presupunem că firma îşi măreşte producţia cu o unitate suplimentară de produs, se va înregistra o creştere a costului marginal, a ei, cît şi a venitului marginal obţinut. Dacă venitul marginal este mai mare decît costul total marginal, venitul total va creşte mai mult decît creşte costul total, şi deci creşterea în producţie duce la creşterea profitului economic. Aşa deci, firma obţine venit prin creşterea producţiei atunci cînd venitul marginal depăşeşte costul marginal pentru toate creşterile de producţie pînă la punctul C şi deci, este firesc ca producţia firmei, în final, să atingă acest punct. Ce se întîmplă dacă firma extinde producţia dincolo de punctul C, unde costul marginal depăşeşte venitul marginal. În acest caz, orice unitate adiţională de produs va adăuga mai mult la costul total decît la venitul total şi, deci, ca o consecinţă profitul va scădea. În concluzie, producţia firmei - mai bine spus volumul de producţie al firmei, care asigură maximizarea profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte cuvinte, maximum de profit economic este atins la acel nivel al producţiei la care venitul marginal egalează costul marginal. Cînd producţia firmei atinge punctul C, costul mediu este D şi costul total este dat de OC*OD. Venitul mediu este E şi, deci, venitul total este OC*OE şi profitul economic este (OC*OE)-(OC*OD) care este, de fapt aria DEGF, în cadrul desenului de la figura nr.1 este haşurată. Formularea de mai sus prin care se exprimã ideea cã profitul este maxim atunci cînd venitul marginal egaleazã, costul marginal nu este suficientã. Dupã cum observãm în fig. Nr. 2, acest lucru se întîmplã atunci cînd producţia atinge atît punctul X, cît şi punctul Y. Dacă producţia firmei este la punctul X şi firma va produce în continuare o unitate adiţională de produs, profitul economic al firmei va creşte datorită faptului că costul marginal este mai mic decît venitul marginal. Dacă producţia firmei este la punctul Y şi firma va produce în continuare o unitate suplimentară de produs, profitul ei economic va scădea, deoarece costul marginal va depăşi venitul marginal. Deci, aşa cum am văzut şi anterior, Y este punctul la care producţia maximizează profitul. În concluzie, profitul economic este maximizat atunci cînd venitul marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere. Deci, dimensiunea maximă a profitului economic al firmei, în perioada scurtă, depinde de mărimea venitului mediu şi a costului mediu. Profitul în perioada lungă Profitul normal este considerat maximum de cîştig pe care întreprinzătorii, proprietarii de factori, îl pot obţine dacă ar utiliza factorii lor de producţie în alt fel. Dacă firma produce, de exemplu, un bun oarecare A, obţinînd un profit economic, pozitiv atunci toate celelalte direcţii alternative de utilizarea a factorilor de producţie, vor aduce un venit mai mic proprietarilor lor. În acest caz, toţi posesorii factorilor de producţie în discuţie vor dori să-i utilizeze pentru a produce bunul A şi nu pentru altceva. După cum ştim, în perioada lungă toţi factorii pot fi transferaţi de la o utilizare la alta, şi deci, în exemplul nostru, numărul firmelor care pot produce bunul A va creşte, iar numărul firmelor care, prin utilizarea aceloraşi factori, vor produce alte bunuri, va scădea. Putem desprinde o concluzie foarte importantă şi anume că în perioada lungă numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obţin profit economic pozitiv. Invers, dacă firmele care produc un bun oarecare, înregistrează perderi ( adică profitul total este mai mic decît profitul normal ), atunci treptat, treptat, ele vor renunţa la producţia bunului respectiv, iar numărul lor, tot treptat, va descreşte. În acelaşi timp, precizăm că nu se înregistrează schimbări în numărul firmelor care produc un bun în condiţiile în care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivaţia nici de a ieşi, nici de a intra în ramură. Efectele intrării sau ieşirii firmelor din ramură Dacă într-o ramură oarecare se va înregistra, la un moment dat, o creştere a numărului de firme care produc un anumit bun (deci va avea loc o sporire a cantităţii din bunul respectiv) atunci vom sesiza o modificare a costurilor şi veniturilor tuturor firmelor care produc acel bun. Acest fapt se datorează următoarelor: a) Intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat creşterea ofertei la bunul produs în cadrul ramurii, şi în mod firesc, scăderea preţului de vînzare. Venitul mediu, ca şi venitul margina ale fiecărei firme va scădea, deoarece vînzările se vor face la noile preţuri; b) Intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de producţie, utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. În aceste condiţii, preţul factorilor va creşte şi deci, în mod corespunzător, va creşte şi costul total al fiecărei firme. Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului fiecărei firme, aşa că intrarea noilor firme atrase de mărimea profitului economic va reduce nivelul acestui profit. În aceste condiţii, motivaţia pentru noile firme de a produce bunul respectiv va dispărea, dar numai atunci cînd profitul economic al fiecărei firme în parte va scădea, în perioada lungă, la zero. În concluzie: numărul firmelor poate să crească într-o ramură oarecare pînă ce profitul economic va scădea la zero. Fiecare firmă în parte va renunţa la a produce un bun, dacă nu va obţine profitul normal. În acest caz, firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă, influenţînd printr-o astfel de acţiune, atît costul cît şi venitul, dar în sens invers decît am văzut mai sus. Deci, pentru fiecare firmă venitul va creşte din cauza reducerii ofertei şi, pe această bază, a creşterii preţului de vînzare, şi costul va scădea deoarece cererea de factori va descreşte şi implicit se va reduce preţul lor. Aşadar, profitul firmelor care vor rămîne în ramură va creşte şi firmele vor continua să existe pînă ce profitul total al fiecărei firme se egalează cu profitul normal (fig. nr.3). Intrarea şi ieşirea firmelor în şi din ramură implică următoarele aspecte: în perioada lungă, profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal; profitul supernormal este zero şi costul mediu egalează venitul mediu. În fig.3 graficul c, sunt ilustrate curbele costului şi venitului pentru fiecare firmă, atunci cînd piaţa cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru în perioada lungă. În această situaţie, reţinem trei condiţii: a) Fiecare firmă va produce în condiţiile celui mai redus cost pesibil ei. Costul mediu al firmei este dat de curba costului mediu în perioada lungă; b) Fiecare firmă îşi maximizează profitul economic producînd o producţie pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal; c) Profitul supernormal este zero, nu există tendinţa firmelor de a intra şi a ieşi din ramură şi deci costul mediu este egal cu venitul mediu. În plus, pentru o firmă perfect competitivă, venitul mediu este egal cu venitul marginal. Aceste trei supoziţii reflectă faptul că, în condiţiile în care piaţa perfectă este în echilibru pe termen lung, costul mediu va fi egal sau este, cu costul marginal, pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul marginal, la cel mai scăzut punct al curbei costului mediu. Această egalitate, vezi şi graficul c din fig.3, pune în evidenţă producţia, volumul acesteia la care costul mediu este minim, şi deci, profitul este maxim. Importanţa reducerii costurilor pentru fiecare firmă numai trebuie dovedită. Cert este că prin reducerea costurilor, fiecare firmă - dacă celelalte condiţii nu se modifică - îşi sporeşte veniturile şi, prin aceasta, gradul de profitabilitate. În acelaşi timp, prin reducerea costurilor, se înregistrează, nu numai la nivel de firmă, ci şi la nivel de societate, o economisire a resurselor care au în condiţiile contemporane, caracter de resurse limitate, realizîndu-se astfel o folosire raţională a acestora, paralel cu dezvoltarea altor activităţi care pot consuma resursele economisite. Dacă avem în vedere interesul strict limitat al firmei, reducerea costurilor înseamnă creşterea gradului de competitivitate a produselor şi posibilitatea de a intra în competiţie cu un atu deosebit de important, ceea ce nu poate decît să asigure succesul în afacerile firmei. Pe scurt, factorii principali care determină acţiunile de reducere a costului sunt următorii: 1. Valorificarea mai bună a factorilor de producţie, ceea ce duce la economii şi, implicit, la creşterea veniturilor dacă preţul de vînzare nu se modifică. Creşterea veniturilor firmei şi deci şi a profitului permite majorarea fondurilor destinate dezvoltării, introducerea noului, creşterea competitivităţii produselor; 2. Caracterul limitat al resurselor, ceea ce implică creşterea raţionalităţii şi responsabilităţii în utilizarea acestora. Acest factor îngreunează accesul firmei la resurse, fapt ce o determină să acţioneze, în primul rînd, în direcţia reducerii consumului intern de factori de producţie; 3. Necesitatea creşterii rentabilităţii, respectiv a eficienţei activităţii firmei, reflectată în mărimea profitului. Raportul cost - preţ - rentabilitate pune în evidenţă faptul că la preţuri constante, rentabilitatea firmei creşte prin micşorarea costului. În plus, reducerea costului constituie baza şi pentru reducerea preţurilor de vînzare, deci, pentru asigurarea unei competitivităţi ridicate prin preţ a produselor firmei. Înţelegem cum costul şi dinamica lui constituie un element esenţial în strategia concurenţială a oricărei firme şi un element esenţial în cadrul succesului de afaceri al firmei. Pornind de la aceste considerente, toate firmele, toţi agenţii economici sunt interesaţi în a găsi căi şi mijloace de acţiune în vederea reducerii costurilor. Desigur, aceste căi şi mijloace diferă de la firmă la firmă, corespunzător particularităţilor specifice fiecărei firme, pornind de la procesul de producţie şi terminînd cu modul de conducere, sau de concepere a conducerii firmei. Totuşi, indiferent de particularităţile locale, se desprind o serie de căi de acţiune în direcţia reducerii costurilor care au un caracter general, deci se pot aplica în cadrul tuturor firmelor. Aceste căi vizează raţionalizarea consumului factorilor de producţie şi a cheltuielilor legate de funcţionarea firmei. Aceste căi se pot grupa astfel: a) Căi de reducere a cheltuielilor materiale, deci de reducere a consumului factorilor materiali pe unitatea de produs, ce vizează reducerea consumurilor specifice de materie primă, materiale, energie (îmbunătăţirea normării, perfecţionarea tehnologiilor, reducerea pierderilor în operaţii de manipulare, transport ş.a.), aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. de calitate şi, în mod ritmic corespunzător necesităţilor productive, refolosirea materialelor recuperabile, utilizarea la un nivel ridicat a capitalului fix etc.; b) Căi de reducere a cheltuielelor ocazionate de factorul muncă, ce au în vedere o normare ştiinţifică a muncii şi stabilirea cu mare răspundere a necesarului de salariaţi pe categorii de pregătire, vîrstă ş.a., folosirea unor metode moderne de pregătire şi perfecţionare a acestora, creşterea productivităţii muncii; c) Căi de reducere a aşa - numitelor cheltuieli administrative, ce au în vedere raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei, reducerea unor cheltuieli generate de deficienţe în conducere, (amenzi, penalizări, locaţii), raţionalizarea cheltuielilor legate de paza şi securitatea firmei, protocol, poştă, telefon, telegraf ş.a. Desigur, aceste căi generale se vor particulariza în acţiuni concrete în cadrul fiecărei firme, corespunzător condiţiile specifice acestora şi concepţiei de absamblu a conducerii firmei asupra costului. La aceste căi se mai adaugă acelea care sunt particulare la un moment dat fiecărei firme. De menţionat că nu există firmă, într-o economie liberă, care să nu urmărească cu mare atenţie costul şi care să nu acţioneze cu toată forţa în direcţia micşorării acestuia. Problema profitului în condiţiile pieţei imperfecte vizează numai strategiile alese în cadrul diferitelor forme ale unei asemenea pieţe pentru maximizarea profitului. Natura şi conţinutul lui rămîn aceleaşi ca în cazul pieţei perfecte, de asemenea, elementele lui structurale nu se modifică. a. Situaţia de monopol În cazul monopolului, maximizarea profitului se obţine atunci cînd costul marginal este egal cu venitul marginal (fig. nr.4). Producţia X maximizează profitul supernormal, deoarece venitul marginal egalează, aşa cum se poate observa din grafic, costul marginal. Monopolul va vinde produsele din preţul Y. Costul mediu al monopolului care include profitul normal este Z. Profitul supernormal total al monopolului este YZ*OX respectiv este dat de aria ZYVW. În perioada lungă, tentate de cîştig, şi alte firme doresc să intre pe piaţa mpnopolului în ideea de a obţine un profit economic ridicat. Această dorinţă este stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt, dacă nu imposibil, foarte greu de trecut. Deci, monopolul va obţine în perioada lungă profitul supernormal. Datorită dominaţiei în ramură, preţul la care vindem monopolul, produsele proprii îi asigură o dimensiune substanţială a profitului super normal, fapt ce îi determină pe unii specialişti să-l de numească profit ridicat de monopol. Costul mediu al monopolului în perioada lungă este mai redus decît în perioada scurtă. Acest lucru se explică prin faptul că în perioada lungă monopolul poate schimba cantitativ toţi factorii de producţie, incusiv pe aceea care în perioada scurtă sunt ficşi. Această schimbare urmăreşte procurarea de factori calitativi superiori care să permită monopolului să înregistreze costuri mai scăzute şi, deci, să-şi mărească profitul. De aici putem desprinde concluzia că monopolul are posibilitatea să obţină un profit supernormal mai redicat în perioada lungă faţă de perioada scurtă. Oligopolul apare cînd piaţa este aprovizionată de mai multe firme, fiecare firmă fiind suficient de mare ca acţiunile ei să aibă efecte importante asupra vînzărilor şi profiturilor concurenţilor. Într-o asemenea structură de piaţă, firma oligopolistă îşi alege strategiile privind cantitatea produsă, preţul, promovarea vînzărilor etc., în funcţie de informaţiile pe care le deţine cu privire la strategiile concurenţilor. Strategiile deschise ale oligopolului sunt: a) competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzînd la un preţ mai redus decît revalii săi. Desigur, această strategie nu se aplică permanent, ea atrage reducerea profitului. După ce atrage un număr suficient de cumpărători, firma va ridica preţul la nivelul firmelor concurente, în deosebi în acele perioade cînd se instalează “solidaritatea” în cadrul ramurii; b) competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse, calitatea serviciilor postvînzare prestate - dacă este cazul - reclama, vînzările în timpul sărbătorilor etc. j™ ocentul de vînzări în favoarea celorlalte firme. În schimb, dacă toate firmele din ramură se înţeleg să majoreze preţul de vînzare, atunci fiecare firmă îşi păstrează cota de participare la piaţă, chiar dacă pe totala ramură se poate înregistra o scădere a cererii. De aici, se desprinde o concluzie foarte importantă şi anume că profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de alege şi combina strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine informaţiile şi de a le utiliza. Pornind de aici, se poate aprecia că oligopolurile au posibilitatea de a obţine un porfit supernormal mare, unele firme ajungînd chiar la nivelul profitului de monopol. De aici şi tentaţia de a intra în ramură, precum şi efortul celor existenţi în ramură de a opri avântul noilor veniţi. Pentru acest lucru se aplică diferite strategii, de regulă, aceleaşi, de către cei existenţi deja în ramură. Aceste strategii se referă la reducerea preţului de vînzare, ştiindu-se că mai întotdeauna noii veniţi au costuri mai mari şi că reducerea preţului este greu suportată de către aceştea, uneori fiind chiar imposibilă pentru ei. Se apelează la reclamă, obligînd pe noii veniţi să cheltuiască foarte mult pentru reclamă, ceea ce duce la scăderea profitului. Se limitează accesul la patente. Se negociază cu sindicatele pentru a fi baicotaţi noii veniţi etc. Deci şi între oligopolurile din aceeaşi ramură concurenţa poate lua forme distrugătoare. Mobilul este profitul, mărimea lui, dar obiectul este înlăturarea concurenţilor. Dacă o firmă oligopolistă este capabilă, prin diferite căi (preţ, calitate, noutate tehnică etc.) să-şi forţeze revalii să se retragă, atunci se stabileşte situaţia de monopol care duce la creşterea de preţ şi obţinerea de profit supernormal ridicat. În concluzie se poate spune că, în situaţia de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de către toate firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai mari în condiţiile de înţelegere decît în cele de concurenţă. O înţelegere oligopolistă se poate rupe dacă una din firme consideră că poate obţine un profit mai ridicat prin concurenţă decît prin negocieri. Arsenalele de concurenţă sunt bogate în mijloace de acţiune dar toate sunt costisitaore, afectează profitul. Alegerea luptei deschise se face numai atunci atunci cînd se întrevăd rezultate compensatorii pierderilor, deci cînd se mizează pe maximizarea profitului. Planificarea activităţii antreprenoriale în bază de marketing Antreprenoriatul reprezintă o activitate de sine stătătoare a persoanelor fizice şi a societăţii create cu răspundere materială comună, scopul cărora este primirea unui beneficiu. Antreprenorul este persoana, care îşi asumă riscul de antreprenoriat şi caută mijloace pentru organizarea întreprinderii.El trebuie să cunoască modul de efectuare al activităţii de antreprenoriat, mediul în care se petrec acţiunile practice, problemele cu care se poate confrunta un businessman în activitatea sa şi şansele pe care le are el pentru a le soluţiona. Antreprenorul e dator să estimeze la justa valoare conjuctura pieţii şi să decidă corect. În secolele XIX - XX, deseori antreprenorii se echivalau cu managerii întreprinderilor. Numai în a doua jumătate a sec. XX s-a stabilit noţiunea de antreprenoriat ca inovaţie. Antreprenorul se consideră un propagandist al ideilor noi, începînd cu proiectarea unei mărfi noi şi terminînd cu formarea unei structuri organizatorice noi. Astfel, A. Gariman a fost reformatorul căii ferate din S.U.A., J. Morgan - reorganizatorul industriei americane. Istoria antreprenoriatului în Republica Moldova este legată cu eliminarea antreprenoriatului din viaţa economică. Pînă în anii ’80, în Moldova funcţiona sistemul administrativ de conducere. Conform acestuia, antreprenoriatul practic a fost scos din sectorul economic şi a devenit un element al “ pieţei negre ”. Reformele economice din anii ’90 în Moldova au adus la schimbări esenţiale în mentalitatea oamenilor privind proprietatea particulară, concurenţa şi antreprenoriatul. Actualmente, antreprenoriatul este recunoscut de toate organele de resort şi se dezvolta conform legislaţiei R.M. Activitatea de antreprenoriat este considerată, în prezent, un factor primordial în dezvoltarea economiei de piaţă a republicii. Antreprenoriatul poate fi considerat un proces tehnologic, cuprinzînd următoarele etape: elaborarea ideilor şi estimarea posibilităţilor de realizare a lor, prevede importanţa reală şi potenţială a ideii, estimarea riscului şi prognozarea posibilităţilor de realizare a ideii privind primirea unui beneficiu, stabilirea nivelului de corespundere a ideii cunoştinţelor şi scopului ales, compararea producţiei la întreprinderea formată cu producţia concurenţilor; elaborarea planului de afaceri cuprinde un complex de planuri ( de producţie, de marketing, financiar ) şi strategii de pătrundere a firmei pe piaţă; căutarea resurselor necesare prevede analiza resurselor existente şi căutarea furnizorilor potenţiali pentru a asigura cu resurse, precum şi metodele de atracţie a resurselor necesare; conducerea cu întreprinderea formată prevede respectarea stilului şi structurii de dirijare, determinarea locurilor slabe în dirijarea şi găsirea căilor de lichidare a neajunsurilor, organizarea sistemului de control asupra activităţii de antreprenoriat a întreprinderii. Toate etapele de antreprenoriat sus - numite sunt integrate şi nu pot fi aplicate în practică una fără cealaltă. Antreprenorul primeşte decizia despre sfera de activitate şi alege aşa un “cuib” pe piaţă, care depind de raportul între trei elemente: posibilitatea pieţii, sarcinile firmei, resursele disponibile ale firmei. Astfel, antreprenorul nu numai determină pentru sine piaţa, ci caută pe piaţă acel segment sau acel domeniu îngust care nu este ocupat sau este nefolosit de concurenţi. Procesul de alegere a “cuibului” este problema - cheie în activitatea de marketing. Antreprenorul, alegînd “cuibul”, trebuie să se orienteze în spaţiul posibilităţilor în baza: evidenţierii limitelor economice; estimării corelaţiei între resursele şi cheltuielele firmei; garanţiei succesului întreprinderii. Antreprenorul începător trebuie să aleagă “nişa” pieţei în baza studierii profunde a pieţei mărfii prin metodele analizei cererii şi ofertei, alegerii segmentului scop al pieţei care ar corespunde perfect acestui produs; poziţionării mărfii în comparaţie cu mărfurile analogice ale concurenţilor pe acelaşi segment al pieţei; calculului variantei optime de realizare a activităţii de antreprenoriat. E important ca antreprenorul să determine strategia ieşirii întreprinderii pe piaţă şi posibilităţile de a menţine competitivitatea sa în baza folosirii măsurilor de marketing. Antreprenorul este obligat să evidenţieze factorii ce influenţează asupra activităţii de antreprenoriat al întreprinderii. Astfel, analizînd situaţia antreprenoriatului pe piaţa globală, putem evidenţia două grupe de factori: factorii interni ai întreprinderii - resursele financiare, scopurile şi sarcinile firmei, cadrele, furnizorii; factorii externi ai mediului înconjurător - economici, demografici, tehnologici, culturali, lagislativi etc., asupra cărora întreprinderea nu poate influenţa şi trebuie să-i evidenţieze în activitatea sa. Pentru antreprenorul începător o problemă cheie este elaborarea şi realizarea planului de afaceri. Planul de afaceri reprezintă un document de perspectivă, care descrie consecutiv toate direcţiile de activitate ale firmei pe piaţă, analizează problemele cu care se poate confrunta întreprinderea şi determină căile de rezolvare a acestor probleme. Scopul elaborării planului de afaceri este pronosticarea activităţii economice a întreprinderii pe un termen de 2 - 3 ani în baza cercetărilor de marketing conform cerinţelor pieţei. Necesitatea elaborării planului de afaceri a oricărei întreprinderi reiese din funcţiile pe care le îndeplineşte: planul de afaceri poate fi folosit pentru elaborarea concepţiei de conducere cu businessul în scopul preîntîmpinării greşelilor care pot să apară în viitor; planul de afaceri este un instrument principal cu ajutorul căruia antreprenorul soluţionează următoarele probleme: estimează rezultatele activităţii întreprinderii pe o anumită perioadă; determină direcţiile principale de activitate a firmei; formulează scopurile firmei şi strategia realizării lor; determină măsurile de marketing a întreprinderii în domeniul studierii pieţei, aplicării reclamei în practică, stimulării desfacerii etc. Planificarea activităţii firmei în baza planului de afaceri are următoarele avantaje: îi obligă pe conducători să se ocupe de problemele strategice de dirijare ale firmei; permite coordonarea activităţii întreprinderii pentru a distinge scopurile sale de activitate; permite antreprenorului să determine rentabilitatea activităţii întreprinderii în condiţiile competitivităţii pe piaţă; conţine orientări şi recomandări de acţiune a întreprinderii în condiţiile concurenţei şi în procesul formării ei. Pentru a controla îndeplinirea planului de afaceri trebuie de stabilit punctele de control şi anume: controlul stocurilor de mărfuri, controlul respectării devizului de cheltuieli, controlul calităţii mărfurilor şi vînzării lor. Formarea calităţilor personale de antreprenor este complexă şi depinde de următoarele principii: Ocuparea cotei de piaţă cu mărfuri noi pentru atragerea consumatorilor potenţiali. E important de a păstra avantajele competitive ale mărfii sale, inclusiv caracteristicile tehnice şi poziţia activă pe piaţă faţă de concurenţi. Antreprenorul trebuie să asugure reînoirea producţiei, să formeze noi necesităţi la cumpărători, să pătrundă activ cu produsul său pe piaţă. Concurenţa trebuie să fie organizată cultural în corespundere cu nivelul general de gospodărie. Antreprenorul trebuie să primească decizii privind cucerirea pieţii cu marfă, inclusiv introducerea tehnologiilor noi în procesul de producţie. Formarea preţurilor pentru a ieşi pe piaţă cu produsul său propriu. Preţul trebuie să fie de aşa mărime, ca să putem vinde acest produs, să acoperim cheltuielile şi să primim un beneficiu cît mai mare. La etapa iniţială poate fi stabilit un preţ mai mic ca întreprinderea să pătrundă cu produsul său piaţa şi să cucerească o pondere a ei. Treptat poate proceda la stabilirea unui preţ mai înalt după formarea imaginii firmei şi ridicarea reputaţiei ei pe piaţă. Antreprenorul trebuie să calculeze punctul critic al recuperării unei întreprinderi noi. Pentru a atinge punctul critic de recuperare şi a realiza cu succes planul de afaceri, antreprenorul trebuie să cunoască aspectele teoretice şi practice ale marketingului: canalele de distribuţie folosite la vînzarea mărfii; modul de stabilire a preţurilor la mărfuri; organizarea activităţii de reclamă în cadrul politicii de comunicaţie în marketing etc. Deci problemele măsurărilor de marketing ocupă un loc primordial în pregătirea antreprenorului. Marketingul reprezintă filosofia businessului modern, care dă posibilitatea de a elabora o strategie şi o tactică eficace de atingere a scopului pentru a orienta lucrul tuturor antreprenorilor spre cerinţele pieţei. Marketingul, în primul rînd, se formează ca o sistemă de gîndire şi de concepţii intelectuale, îndreptate spre adaptarea optimă a scopurilor concrete la posibilităţile reale de atingere a lor. În al doilea rînd, marketingul crează un sistem nou de promovare a mărfurilor, în care se foloseşte o bogată varietate de instrumente: perfecţionarea parametrilor mărfii, influenţa asupra consumatorilor, eficacitatea canalelor de distribuţie a mărfurilor. Orientarea economiei R.M. spre economia de piaţă deschide pentru teoria şi practica economică noi preocupări de cercetare, analiza şi propuneri de soluţii privind activitatea antreprenorială. Obiectul major al acestor preocupări este prezentarea căilor, metodelor şi instrumentelor de sporire a eficienţei şi calităţii antreprenoriale. Tranziţia schimbă cardinal relaţiile dintre întreprindere şi mediul sau de activitate. Cum este structurată întreprinderea? Care sunt caracteristicile sistemului de conducere a întreprinderii şi a subsistemelor decizionale ( cuprinde ansamblul funcţilor de conducere ), operaţional ( cuprinde ansamblul funcţilor de execuţie ) şi informaţional ( permite acţiunile de dirijare a subsistemului operaţional de către cel decizional )? Filosofia managerială este inovativă şi primitoare de riscuri? Se intenţionează promovarea unui management anticipativ, prevederea şi cunoaştere permanentă a modificărilor în perspectiva pieţei, depistarea strategiilor optime de acţiune? Este firma puternic polarizată de către obiective care ar contribui la mărirea solvabilităţii, a cifrei de afaceri, a profitului, la menţinerea şi cucerirea de noi pieţe? Răspunsurile la întrebările evidenţiate dau posibilitatea, de pe o parte, de a identifica caracteristicile organizaţionale, de a determina corespunderea, potrivirea dintre diverse subsisteme ale întreprinderii. Pe de altă parte, se crează premisele de a rezolva problemele activităţii antreprenoriale legate de incertitudine şi risc, obţinere a profitului. PROMOVAREA vînzărilor constituie în prezent o disciplină şi o profesie distinctă, dar ale cărei contururi nu sunt bine precizate datorită utilizării ei în numeroase domenii de aplicare şi în exploatarea unora dintre tehnicile ei de către alte discipline, cum sunt publicitatea prin mass-media, publicitatea prin evenimente, stimularea reţelelor sau marketingul direct. EXISTĂ patru mari abordări posibile: comercială, tehnică, marketing şi comunicare. Abordarea comercială. Promovarea vînzărilor definită ca utilizarea mijloacelor destinate să stimuleze pe termen scurt creşterea cererii pentru un produs. Este vorba de o percepţie clasică a promovării împărtăşită atît de consumatori, cît şi de distribuitori: primii văd ocazia de a face o economie, ceilalţi un mijloc de a spori vînzările, fie cu scopul de a anima un punct de vînzare, fie pentru reducerea stocurilor existente. În această abordare, mijloacele folosite sunt simple ( reduceri de preţuri, vînzări grupate etc. ) şi communicate discret, cel mai adesea doar un afiş la punctele de vînzare. Promovarea este, în acest caz, percepută de consumatori ca un efect punctual al comerciantului şi doar rareori ca expresia unui demers strategic al mărcii. La nivelul fabricantului acest mod de a concepe promovarea îşi găseşte concretizarea în consimţirea de reduceri Care pot fi repercutate asupra distribuitorilor; se vorbeşte în acest caz de “promovare - distribuitor”, al cărei obiectiv este de a mări stocurile distribuitorilor pentru a exercita o presiune asupra vînzărilor. Abordarea comercială este încă foarte actuală, dar a evoluat sensibil spre satisfacerea unui obiectiv propriu al punctului de vînzare - crearea sau creşterea traficului - şi este acum obiectul unui serios efort de susţinere prin publicitatea locală sub forma de imprimate sau adrese introduse în cutiile poştale. Abordarea tehnică. Pentru anumiţi specialişti în comunicare, promovarea vînzărilor este percepută ca un ansamblu de tehnici comerciale şi de animare, care pot fi folosite în studii foarte diferite, uneori chiar depărtate de actul comercial propriu - zis. Tehnicile promoţionale sunt, astfel, folosite din ce în ce mai mult în diferitele forme de publicitate prin mass-media, directe, la punctele de vînzare, în cadrul operaţiilor de relaţii publice sau chiar în acţiunile de motivare şi de stimulare a reţelelor sau a forţei de vînzare. Promovarea vînzărilor permite, de exemplu, prelungirea efectelor publicităţii printr-o acţiune asupra comportamentelor de cumpărare şi se impune, ca atare, în anumite sectoare ca o componentă indispensabilă a oricărei campanii de comunicare eficace. Anumite domenii, cum ar fi stimularea forţelor de vînzare, se bazează chiar exclusiv pe mecanismele de tip promoţional. S-ar putea în acest caz ca tehnicile de promovare a vînzărilor să fie considerate doar ca simple instrumente, cu un teren de aplicare prea vast pentru a constitui o disciplină aparte şi cu o vocaţie bine definită. Abordarea marketing. Promovarea vînzărilor poate fi, de asemenea, considerată ca un mijloc de acţiune, care permite realizarea unor obiective de marketing precise, pe termen scurt, mediu sau lung. Aceste obiective pot, de exemplu, să fie exprimate în termeni de volum, parte din piaţă, de nivel de distribuţie sau termeni de penetrare şi de cantităţi cumpărate în medie. Într-o asemenea abordare, promovarea vînzărilor constituie un element al mixului de marketing, necesitînd, adeseori, un buget considerabil care trebuie neapărat să facă obiectul unui proces complex de planificare şi de control. Abordarea comunicare. Comunicarea este constituită de ansamblul semnalelor sau informaţiilor pozitive sau negative, conştiente sau nu, identificate sau nu, emise de produs sau de marcă sub toate aspectele sale. Conform acestei definiţii orice acţiune promoţională are, deci , un efect de comunicare. Acest efect poate fi important dacă se ia în considerare numărul de contacte pe care le stabileşte marca sau produsul cu ţinta sa în cadrul acestui tip de acţiune. Luarea în consideraţie a acestui efect trebuie deci să constituie o preocupare permanentă pentru cei însărcinaţi să dezvolte un plan promoţional pentru un produs sau o marcă. Prin alegerea tehnicilor, temelor sau avantajelor posibile, promovarea poate să contribuie în mod pozitiv la dezvoltarea imaginii mărcii sau măcar să evite efectele negative asupra ei de către un război al preţurilor. Anumiţi specialişti depăşesc însă această simplă luare în considerare şi au dezvoltat teorii de “comunicare comportamentală” conform cărora atitudinile ar putea să fie modificate printr-o acţiune coerentă şi durabilă asupra comportamentelor prin utilizarea tehnicilor promoţionale. Promovarea vînzărilor ar putea constitui în acest caz o alternativă valabilă la publicitate clasică prin care se caută crearea sau modificarea atitudinilor într-un sens favorabil mărcii. Definiţiile tradiţionale scot în general în evidenţă aspectul stimulării vînzărilor pe temen scurt pe baza diferitelor tehnici. De exemplu: “promovarea vînzărilor comportă o gamă de tehnici destinate să stimuleze pe termen scurt cererea pieţei”; “o operaţie de promovare constă în asocierea unui produs cu un avantaj temporar destinat să faciliteze sau să stimuleze utilizarea, cumpărarea şi/sau distribuţia sa”; “promovarea vînzărilor este o activitate care grupează un ansamblu de tehnici care permit dezvoltarea rapidă şi rentabilă a vănzărilor unui produs, a unei întreprinderi sau a unui serviciu fără a-i altera imaginea” etc. definire mai modernă este cea referitoare la faptul că “promovarea vînzărilor” este un demers care asociază un ansamblu de tehnici şi de mijloace de comunicare puse în mişcare în “cadrul unui plan de acţiune comercială al întreprinderii pentru a determina la ţintele vizate crearea sau schimbarea unui comportament de consum pe termen scurt sau lung”. Din această definiţie se desprind o serie de idei interesante. Să evite o confuzie între noţiunea de promovare a vînzărilor şi ceea ce numesc tehnici promoţionale: promovarea vînzărilor este un element de marketing mix-ului al cărui rol este să dezvolte vînzările unui produs sau unei mărci în cadrul unui proces de planificare msrketing; în schimb tehnicile nu sunt decît instrumente oferite de oricare disciplină profesională. Promovarea vînzărilor este prin natura sa legată de “acţiunea comercială” realizată asupra unui produs sau mărci: nu se poate face în realitate promovarea vînzărilor decît dacă există o propunere comercială. De exemplu un joc-concurs care nu este vehiculat de un produs nu constituie o promovare a vînzărilor deşi utilizează o tehnică promoţională. Dacă o operaţie promoţională este în general circumscrisă în timp, efectele scontate nu se pot limita la o stimulare a vînzărilor pe termen scurt; din contra ea trebuie să văzeze o schimbare structurală a comportamentului în cadrul unui plan de acţiuni definit în funcţie de obiectivele de marketing. Promovarea vînzărilor este un demers complex care se înscrie într-un pr