Referat Lacul Baikal

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Lacul Baikal si de asemenea puteti face Download Referat Lacul Baikal

Citeste fragmente din Referat Lacul Baikal

Lacul Baikal Putem spune că lacul Baikal a intrat în circuitul marilor obiective ale planetei noastre. Aşa cum se vorbeşte în mod curent de Alpi, Himalaia, Caucaz, Amazon, Congo, Nil etc. de către un număr tot mai mare de oameni, tot aşa se vorbeşte astăzi şi despre lacul Baikal. La această faimă a Baikalului a contribuit în mod egal atât caracteristicile morfometrice şi hidrice, cât şi cele biologice. Baikalul pe lângă faptul că este cel mai adânc lac de pe Glob, poate fi considerat şi cel mai vechi prin ce circa 20-25 mil. ani de existenţă(exclusiv Marea Caspică şi Aral) şi unul dintre „muzeele vii”, în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale şi 245 specii de plante endemice, proprii lui. Evident, acest tezaur faunistic şi floristic, acest monument natural impunător prin dimensiunile sale – 636 km lungime maximă, 79,5 km lăţime maximă, 31500 km2 şi 23000 km3 apă – a trezit interesul multor călători şi oameni de ştiinţă. Deşi datele geologice, geografice şi biologice despre Baikal au început să se acumuleze de aproape un secol, iar în prezent se efectuează cercetări intensive, au rămas încă multe puncte de suspensie, multe probleme neexplicate. Lacul Baikal a fost descoperit în anul 1643 de către K. Ivanov şi V. Kolesnikov, iar 32 ani mai târziu – în 1675 – cunoscutul călător şi diplomat român Spătarul Nicolae Milescu, cunoscut în descrierile în limba rusă sub numele de Nicolae Spafarovici, în drum spre China, l-a ocolit prin partea sud-vestică, făcându-i şi o descriere amănunţită. De atunci lacul a constituit obiectul multor expediţii, fapt ce a permis elucidarea problemelor deosebite privind geneza depresiunii, adâncimea, regimul hidric, plantele şi animalele ce trăiesc în el. Astfel, lacul a fost cercetat de I. D. Cerski – după care s-a dat şi numele vârfului de lângă localitatea Sliudenka, înalt de 2090 m, din culmea Hamar-Daban – de V. A. Obrucev, E. V. Pavlovski, P. E. Riabukin, V. V. Belousov, L. S. Berg, B. Dibovski, V. Godlevski, F. Drizenko, M. M. Kojov, G. I. Vereşceaghin, A. Korotnev şi alţii. Un rol important în cercetarea lacului Baikal l-a avut Secţia est-siberiană a Societăţii de geografie ruse, înfiinţată în anul 1851, care a organizat şi suportat material multe expediţii în Siberia şi Prebaikalia. Primele cercetări şi sesizări asupra curiozităţii faunei Baikalului le-au făcut Dibovski şi Godlevski aproximativ cu un secol în urmă. La începutul secolului XX se instalează o serie de puncte pentru observaţii periodice hidrometeorologice. În anul 1916 Comisia pentru cercetarea lacului Baikal, condusă de N. V. Nasonov ajutat de G. I. Verşceaghin, iar în 1925 s-a înfiinţat Staţiunea de cercetări limnologice la Listvenicinoe(Listveanka), situată pe malul drept al Angarei, de unde aceasta îşi trage apele din Baikal. Profilul Institutului de limnologie de la Baikal permite acoperirea tuturor problemelor pe care le ridică condiţiile climatice ale regiunii, bazinul de recepţie al lacului şi raportul dintre acesta şi regimul hidric, morfometria depresiunii şi influenţa acesteia asupra circulaţiei apei, regimul termic, compoziţia chimică, abraziunea lacustră, sedimentarea lacustră, potenţialul trofic al apei, asociaţiile faunistice şi floristice, folosirea lacului şi a regiunii înconjurătoare în economie şi turism. Putem considera că acest institut este unicul de pe Glob, care se ocupă de un singur lac – în adevăratul sens al limnologiei – ştiinţa lacurilor. * Baikalul este situat în partea Sudică a Siberiei de est. Prin suprafaţa sa(31500 km2), lacul este egal cu întinderea Belgiei, sau a Olandei, iar lungimea 636 km este cam cât distanţa dintre Londra şi Edinburgh, sau dintre Bucureşti şi Oradea. Lăţimea medie este de 48 km, cea minimă de 25 km(în dreptul deltei fluviului Selenga), iar cea maximă de 79,5 km în sectorul mijlociu(între insula Olihon şi peninsula Nos). Bazinul hidrografic al lacului este de 557000 km2(aproximativ suprafaţa Franţei), drenând o mică parte din taigaua Transbaikaliei şi o bună parte din stepele Mongoliei prin Selenga şi Barguzin. Majoritatea afluenţilor sunt mici, în special cei de pe malul nord nord-vestic, datorită bazinului Lena care înaintează foarte mult spre lacul Baikal. Se apreciază la 336 numărul afluenţilor, iar dintre aceştia Selenga este cel mai mare(1000 km lungime şi 447000 km2 suprafaţa bazinului), urmat de Barguzin (cu 416 km lungime şi 20300 km2 suprafaţa bazinului), Angara superioară, Turka etc. Zona muntoasă aparţine munţilor Stanovoi, dar culmile care flanchează depresiunea lacustră sunt Hamar-Daban, Ulan-Burgasî şi Barguzin în sud-est, cu înălţimea maximă de 2752 m, Primorsk şi Baikal în nord-vest, cu înălţimi mai reduse(maxima – 1655 m). Din punct de vedere geologic, depresiunea lacustră este situată într-o vastă arie precambrian – paleozoică constituită din roci metamorfice, magmatice şi sedimentare. Potrivit prospecţiunilor geofizice seria sedimentară atinge grosimi de 6000 m. Mişcările tectonice care au afectat această regiune – puse în evidenţă de acest graben în care este instalat lacul – continuă ocazional şi în perioada actuală. Astfel, în anul 1862, în urma unui cutremur, o suprafaţă de 200 km2 de lângă delta râului Selenga s-a prăbuşit formând golful Proval. În privinţa depresiunii lacustre este unanim admis că este de natură tectonică. Adâncimea mare, cu o pantă extrem de abruptă, versanţii muntoşi din jur(în special, cei din nord-vest), configuraţia cuvetei lacustre(îngustă şi alungită) sunt trăsături proprii ale depresiunilor tectonice. Nu este încă deplin lămurit momentul când a luat naştere acest lac. După I. D. Cerski(1889) lacul s-ar fi format în mezozoic sau chiar în silurian(paleozoic), ipoteză care n-a fost confirmată ulterior. G. I. Vereşceaghin presupunea că, în jurasicul mediu, în această regiune ar fi rămas o serie de bazine marine interioare care s-au îndulcit treptat, păstrând şi legătura între ele. M. M. Kojov, fondatorul Staţiunii biologice de la Bolşîe Kotî, consideră Baikalul un rest al mării Thetis şi ca atare şi elementele faunistice relicte au rămas din acea perioadă până astăzi. În urma cercetărilor recente(geofizice şi geomagnetice) s-a ajuns la concluzia că la sfârşitul paleogenului şi începutul neogenului au avut loc multe falieri şi prăbuşiri, cu formare de grabene în care s-a adunat apa dulce. Aceste grabene, printre care cel mai important este Baikalul, au fost afectate de glaciaţie în cuaternar. Dealtfel, se constată că toate văile care confluează în lacul Baikal, deşi scurte, sunt mult lărgite, cu fundul plat şi umplute cu depozite fluvio-glaciare care ating grosimi de 120 m. Originea tectonică a lacului Baikal iese în evidenţă din configuraţia depresiunii şi adâncimea medie şi maximă- adâncimea maximă de 1620 m – cea mai mare întâlnită la lacurile de pe Glob – precum şi faptul că 64% din suprafaţa lacului are o adâncime de peste 500 m, 25% peste 1000 m şi numai 8% este sub 50m, explică, fără comentarii, natura tectonică a cuvetei lacustre. Adâncimea medie de 730 m determină şi un volum enorm de apă acumulat în acest lac – 23000 km3 – ceea ce reprezintă 80% din rezerva de apă dulce a Rusiei şi 20% din cea de pe Glob. Oglinda lacului este la 454 m deasupra nivelului mării; cota cea mai joasă a fundului se găseşte la 1166 m sub nivelul mării, fiind una din cele mai tipice cryptodepresiuni din arealul continental al planetei. Depresiunea lacustră poate fi împărţită în două bazine: cel nord-estic, cu adâncimea maximă de 889 m şi cel sud-vestic, unde se găseşte adâncimea cea mai mare de 1620 m, datorită îngustării dintre insula Olihon şi peninsula Nos. La rândul său, bazinul sud-vestic este împărţit în două sub-bazine – unul cu adâncimea de 1620 m şi altul de 1415 m, ultimul fiind delimitat de delta râului Selenga; adâncimea maximă se găseşte în dreptul insulei Olihon. Din configuraţia reliefului submers şi emers se poate conchide că la formarea cuvetei lacustre au contribuit două aliniamente principale de falii. Primul aliniament corespunde bazinului sud-vestic, continuat cu valea râului Barguzin. Al doilea aliniament este cel din bazinul nord-estic şi valea Angarei superioare. Insula Olihon şi peninsula Nos reprezintă vârfurile emerse ale pragului submers care desparte cele două bazine lacustre. În ansamblu, depresiunea lacustră este asimetrică cu versantul nord-nord-vestic mai abrupt, deşi înălţimile muntoase sunt mai reduse şi versantul sud-sud-est mai puţin înclinat, cu numeroase văi, golfuri şi conuri de dejecţie. Natura tectonică a depresiunii se remarcă foarte bine în versantul nord-nord-vestic. h ` - h ` h ` h ` h ` & h ` . h ` Ž , din care 5 sunt periodic inundate. Cea mai mare este Olihon, de 730 km2, urmată de Uşkani, de 9,4 km2. Nos – la origine o insulă – a devenit cu timpul peninsula de astăzi, datorită aluviunilor aduse de râul Barguzin, care, împinse de valuri, au legat iniţiala insulă Nos, printr-un tombolo, de ţărm. Zona în care se găseşte lacul Baikal are o climă cu un caracter continental, înregistrându-se temperaturi de -25º şi chiar -30º în timpul iernii(în ianuarie) şi de +18º vara(în iulie). Faţă de această climă aspră continentală, lacul Baikal – cu rezerva sa de căldură înmagazinată în apă – modifică substanţial parametrul principal(temperatura) creând un topoclimat bine definit. De asemenea, se constată un decalaj mare în timp între schimbarea temperaturii aerului şi regimul termic al apei. Bilanţul hidric al lacului este excedentar, deşi cantitatea de precipitaţii este destul de redusă(300 mm/an – 9,25 km3/an). Cea mai importantă sursă de alimentare o constituie scurgerea superficială din bazinul hidrografic, ajungându-se la 58,24 km3/an, adică 83,8%. Alimentarea subterană prin izvoare se apreciază la 2 km3/an. În ce priveşte ieşirea apei din lac, ea se produce prin scurgerea superficială(Angara) care se estimează la 60,07 km3/an (86,4%) şi prin evaporaţia apei la suprafaţa lacului care atinge 335 mm/an (9,45 km3/an). Evaporaţia apei prezintă o distribuţie lunară destul de interesantă. Valoarea medie lunară cea mai mare nu se produce în iulie-august, după cum ne-am aşteptat, ci în lunile octombrie-decembrie. Această situaţie se datorează faptului că podul de gheaţă acoperă lacul până în luna mai, iar procesul de încălzire al apei începe în iunie, continuând în iulie şi august. În acest interval, evaporaţia începe de la 5-10 mm/lună(iunie) şi ajunge până la 30-40 mm/lună(august). Evaporaţia maximă se produce în noiembrie, când se întâlnesc zone şi cu 120 mm/lună, deşi în această perioadă temperatura aerului este sub 0ºC. Valoarea mare a evaporaţiei în lunile octombrie-decembrie se datorează tocmai diferenţei mari de temperatură între atmosferă şi apă şi deficitului de umiditate destul de redus. Apa lacului, conţinând o rezervă importantă de căldură, o cedează treptat aerului, fapt ce atrage formarea gheţii pe lac de-abia în ianuarie, deşi temperatura aerului scade sub 0º încă din luna octombrie. Temperatura apei lacului variază în cursul anului până la 200-250 m adâncime, de unde rămâne constantă(între +3,5º şi +3,2ºC) până la fund. Variaţiile diurne afectează orizontul superior pe o grosime de 20-25 m. Temperatura apei atinge valorile cele mai mari în august, cu +12º, +16ºC în zonele marginale şi +7º, +8ºC în zona centrală, în dreptul insulei Olihon. Podul de gheaţă atinge 70-120 cm grosime şi persistă din ianuarie până în mai, făcând impracticabil lacul pentru navigaţie. În această perioadă el devine o cale lesnicioasă de transport pentru autocamioane şi sănii şi chiar pârtie de schi. Datorită constituţiei litologice a bazinului de recepţie, condiţiilor de climat(semiarid rece), a existenţei scurgerii din lac prin Angara, mineralizaţia apei este foarte redusă(80-100 mg/l). Temperatura scăzută a apei şi existenţa unei circulaţii a apei în cuveta lacustră fac ca oxigenul dizolvat să fie destul de ridicat pe toată coloana(12-14 mg/l la suprafaţă şi 8-9 mg/l la fund). Cantitatea redusă de săruri dizolvate şi oxigenarea puternică a apei determină ca Baikalul să fie un lac tipic oligotrof. O altă particularitate a apei lacului Baikal, rezultată din condiţiile chimice şi litologice menţionate, este gradul de transparenţă ridicat care ajunge până la 40 m, fiind întrecut doar de Marea Sargaselor – care are 66,5 m, cea mai mare transparenţă de pe Glob. Cantitatea de oxigen dizolvat în apă până la fund permite dezvoltare diferitelor biocenoze în toate orizonturile de apă, începând de la formele planctonice plutitoare la suprafaţă şi ajungând până la cele mai curioase forme bentonice. Condiţiile de formare a lacului Baikal şi cele de regim hidric, termic şi chimic au constituit ansamblul ecologic al dezvoltării şi menţinerii numeroaselor specii de animale şi plante endemice. Fauna lacului Baikal a pus multe probleme atât biologilor cât şi geologilor şi geografilor. Dintre numeroasele probleme trei le considerăm mai importante: 1) vechimea speciilor de animale; 2)prezenţa alături de formele endemice şi a altora care se mai găsesc şi în alte regiuni destul de îndepărtate(America de Sud) şi 3)neamestecare organismelor de adâncime şi larg(de origine marină) cu cele de râu, pătrunse în lac, care îşi au biotopul în golfuri şi la gura râurilor. Amfipodele (gamaridele) sunt cele mai tipice Baikalului. Există peste 200 specii, aproape toate endemice, prezentând dimensiuni şi coloraţii diferite. Arealul de răspândire este fundul puţin adânc, atingând o densitate de 30000 indivizi pe m2, constituind o excelentă hrană pentru peşti. Gamaridele mai sunt denumite şi sanitarii lacului, deoarece consumă cadavre de animale. Rapacitatea lor este atât de mare încât un cadavru rămas în apă este curăţat în întregime de carne, rămânând doar oasele lustruite. Bureţii dendritici (Lubomirskii baikalensis), foarte asemănători cu cei de mare, constituie un endemism pentru Baikal. O mare varietate de viermi (Oligochaeta, Turbellaria, Nematodes, Trematodes etc.), moluşte (85 specii), Trichoptera şi Crustacea (circa 300 specii) joacă un mare rol în hrana peştilor. Peştii sunt reprezentaţi prin 50 de specii aparţinând la 7 familii. Dintre aceştia, omulul(Coregonus autumnalis migratorius Georgi) constituie specia care prezintă un interes deosebit pentru exploatarea piscicolă a lacului. Alte specii mult răspândite în Baikal sunt nisetrul(Accipenser baeri stenorhynchus Brandt), care poate atinge 1,8 m lungime şi 100-120 kg greutate, şi golumeanca, un peşte vivipar şi endemic din familia Comephoridae. Golumeanca are un areal de dezvoltare foarte larg, mergând până la 1000 m adâncime şi o migraţiune diurnă(ziua stă în orizontul dintre 250-500 m, iar noaptea urcă în orizontul dintre 50-100 m şi chiar la suprafaţă). Pe lângă aceste curiozităţi se mai adaugă şi alte particularităţi; ea are culoarea albă, semitransparentă, este fără solzi, e un răpitor, iar carnea sa este foarte grasă. Când moare, golumeanca pluteşte la suprafaţă formând bancuri la ţărm, aruncate de valuri; iarna, este prinsă în podul de gheaţă. Dintre mamifere menţionăm foca(Phoca sibirica Gmelin), care se mai găseşte, în puţine exemplare, doar în partea nord-estică; a constituit un subiect de ample discuţii asupra prezenţei sale în lacul Baikal. Aceasta se înrudeşte cu foca din bazinul arctic şi se apropie şi de cea din Marea Caspică. Apropierea cu cea din Caspica a îndreptăţit pe unii biologi să considere Baikalul un rest al Mării Thetis, iar apropierea ei cu cea arctică a dus la presupuneri privind posibilitatea unor legături ale lacului Baikal cu bazinele marine nordice. În prezent, foca din Baikal este ocrotită prin lege pentru a se permite înmulţirea ei. Numărul speciilor de păsări care trăiesc în jurul lacului este de aproximativ 326, Baikalul constituind şi un loc de pasaj. Prin particularităţile sale geografice şi biologice, lacul Baikal constituie un caz unic pe Glob, dar în acelaşi timp şi o mare resursă de apă dulce care a început să fie folosită în diferite scopuri economice. Prin construirea barajului de pe Angara, la Irkutsk, s-a format, pe o lungime de circa 70 km, un lac de acumulare care a determinat şi ridicare nivelului lacului Baikal cu 1 m. În prezent lacul este folosit ca o cale de transport, în piscicultură, iar în oarecare măsură şi în scopuri turistice. Existenţa unor rezerve importante de lemn în partea nord-estică a lacului pune problema dezvoltării unor combinate industriale de celuloză care să folosească apa curată din lac. Această perspectivă a constituit, în acelaşi timp, un semnal de alarmă pentru oamenii de ştiinţă, deoarece apele folosite în industria celulozei şi deversate în lac ar duce la poluarea şi distrugerea faunei endemice din Baikal. Găsirea soluţiilor adecvate pentru protejarea acestui tezaur faunistic şi folosirea raţională a lacului Baikal constituie calea asupra căreia se vor pronunţa atât oamenii de ştiinţă cât şi tehnicienii. Trebuie menţionat că Lacul Baikal se află înregistrat în lista Parcurilor Naţionale Mondiale cu titlu de Monument al Naturii. Bibliografie: ¤ Lecturi Geografice Vol. IV, Biblioteca Geografului nr.10, Bucureşti 1975 ¤ Atlas Supermagazin ¤ Internet PAGE PAGE 6 쥁@