Referat Carpati

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Carpati si de asemenea puteti face Download Referat carpati

Citeste fragmente din Referat Carpati

     Unitati montane. Carpatii românesti       Carpatii românesti fac parte din marele lant muntos alpino-carpato-himalayan, aparut în urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Muntii Alpi, în continuarea carora se afla, Carpatii Românesti sunt munti de înaltime mijllocie, mentinându-se sub altitudinea de 3000 de metri.       Având o structura cutata, careia i s-a adaugat cea mai întinsa masa vulcanica din Europa, acestia au aspectul unui arc deschis catre vest, Muntii Apuseni formând coarda de legatura dintre cele doua capete.       Relieful a luat nastere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea miscarilor orogenice, cu etapele de liniste tectonica (în timpul carora agentii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafete de denudatie) a dus la infatisarea actuala a reliefului.       O caracteristica a reliefului Carpatilor o constituie prezenta unor depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor framântari tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate spatiului carpatic si au permis popularea accentuata a acestora înca din timpul paleoliticului.       Ridicarile în bloc, cu intensitati diferite, în timpul ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor sa-si taie vai mai adânci, relieful capatând un aspect de tinerete. Acest fapt este accentuat si de formele zvelte ale culmilor de peste 2000 de metri altitudine absoluta, opera a actiunii ghetarilor cuaternari (apartinând ultimelor doua glaciatiuni-Riss si Würm).       Daca relieful, atât de variat sub aspect morfologic si de complex prin alcatuirea sa geologica, da nota de fond peisajului montan carpatic, clima, prin particularitatile sale zonale si altitudinale contribuie la nuantarea acestuia. Fara a depasi limitele cantitative ale climatului de munte, nuantarile care apar se datoreaza în primul rând altitudinii si apoi pozitiei masivelor muntoase fata de orientarea circulatiei generale a atmosferei. Cea dintâi cauza determina repartitia diferentiata cantitativa a fenomenelor atmosferice pe etaje (alpin, subalpin etc.), iar pozitia masivelor duce la perturbarea simetriei etajelor ca urmare a expunerii lor si a transformarilor ce le sufera masele de aer umed vestice dominante si arealele ciclonice în contact cu înaltimile carpatice.      Astfel, în distributia temperaturii medii anuale se observa cum, în primul rând, altitudinea joaca un rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arata un contrast termic ( de la zi la noapte si de la iarna la vara) ceva mai mare în Carpatii de Est fata de cei din Vest, amplitudinea termica diurna fiind cu 1-20C mai mare în est, iar cea lunara cu 6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de metri capata cele mai mari valori la sfârsitul verii si cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste 2000 de metri maximele sa apara în aprilie si octombrie, iar minimele tot în decembrie.       Aceleasi diferente reduse se mentin si în ceea ce priveste regimul precipitatiilor. În general se observa ca, pentru aceeasi latitudine si altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitatii decât în cele estice, iar în ceea ce priveste depresiunile interioare, acestea primesc tot aproximativ cu 100 ml anual mai putine precipitatii decât zonele exterioare cu altitudini egale.       Din punct de vedere hidrologic, Carpatii constituie zona de obârsie si alimentare cu apa pentru toate râurile principale de pe teritoriul tarii.       Scurgerea atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori primavara, mai timpuriu în Carpatii Occidentali ( februarie, martie, aprilie) si mai târziu în restul ramurilor carpatice (martie, aprilie, mai si chiar iunie). Ca urmare debitul cel mai mare al râurilor se înregistreaza tot primavara, când de obicei topirea zapezii se suprapune cu ploile de primavara.      Prelungirea în timp a suprapunerii, mai ales pentru zonele înalte, pâna la începutul verii, face ca scurgerea de vara sa fie ridicata (râurile cu obârsii în Carpatii Orientali, 25-30%). Daca pentru Carpatii Occidentali cele mai coborâte valori ale scurgerii medii se înregistreaza toamna, pentru cei Orientali si în parte cei Meridionali, acestea au loc iarna, când precipitatiile, dominant solide, si fara alternanta de ninsori cu topiri de zapezi, nu permit o scurgere intensa de suprafata.       Debitul bogat si constant, în buna parte, ca si panta mare a profilelor longitudinale sunt caracteristici care determina potentialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus, necesitatile de apa pentru alimentarea localitatilor, a unitatilor economice si pentru irigatii, paralel cu nevoia regularizarii nivelului râurilor, dau acumularilor de apa din marile bazine artificiale montane functii economice foarte complexe. Constructiile de acest gen realizate pâna acum (Bistrita, Uz, Arges, Lotru, Dunare, Bârzava, Sadu, Somes etc) au o mare importanta pentru economia nationala, concretizând politica de valorificare superioara a acestor importante bogatii naturale ale tarii, apele.       Toate aceste conditii fizico-geografice se rasfrâng direct si asupra aspectului pe care îl îmbraca vegetatia în Carpati. Se evidentiaza prezenta în Carpatii Românesti a patru etaje vegetale:      " etajul alpin, care începe de la altitudinea de 2200 de metri pe înaltimile carpatice din sud, iar pe cele nordice de la 1900 de metri;      " etajul subalpin, la peste 1650-2200 de metri, în sud si 1500-1900 de metri, în nordul tarii;      " etajul boreal, situat la peste 1300-1650 de metri, cu exceptia nordului unde începe de la 1000-1500 de metri;      " etajul nemoral, la 200-1300 de metri, iar în nord la 400-1000 de metri.       Conditiile fizico-geografice specifice cu climat umed si în parte rece, cu o vegetatie de pajisti alpine si întinse paduri, cu roci dure, în mare parte impermeabile, au oferit conditii pentru formarea solurilor cu profunzime redusa, dispuse într-o evidenta succesiune altitudinala. Astfel, solurile humico-silicatice de pajisti alpine se gasesc pe cele mai ridicate culmi, ocupând cca 3,5% din suprafata Carpatilor; solurile montane brune acide, podzolice brune si podzoluri humico-feriiluviale ocupa 24,8% din suprafata Carpatilor si 8,1% din cea a tarii; soluri montane brun-galbui si brune acide pe 48%, carora în secundar li se adauga, în functie de conditiile locale si alte tipuri pe suprafete mai reduse si specifice nu numai pentru Carpati (brune si brun-galbui de padure, podzolice argilo-iluviale, rendzine si terra-rosa, hidromorfe etc.).       Valoarea ridicata a resurselor naturale ale Carpatilor (pasuni, lemn, resurse minerale, ape, materiale de constructie etc.) ca si prezenta numeroaselor depresiuni, a vailor largi sau a plaiurilor etajate, au permis o populare straveche a lor. În anii socialismului, asezarile omenesti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate cu constructii culturale si scoase din izolarea lor prin amenajarea de cai de transport moderne.       Deosebirile genetice si fizico-geografice ale Carpatilor Românesti determina divizarea lor în trei mari unitati geografice: Carpatii Orientali, Carpatii Meridionali si Carpatii Occidentali.      Caractere fizico-geografice       Situati în centrul României, înconjurând Depresiunea Transilvaniei si constituind în ansamblu un adevarat bastion, Carpatii concentreaza în jurul lor marile unitati morfologice ale dealurilor, podisurilor si câmpiilor. Ei alcatuiesc cea mai înalta treapta de relief si, prin pozitia lor fata de regiunile înconjuratoare, asigura dispozitia simetrica, în amfiteatru a pamântului românesc. Ca unitate structurala mai veche, consolidata de timpuriu, Carpatii au jucat un rol important în formarea unitatilor înconjuratoare, atât ca sursa a sedimentelor acumulate în ariile depresionare din jur, cât si ca pivot rigid, având consecinte evidente în dirijarea evolutiei geologice si în formarea reliefului mai tânar. Totodata, ei reprezinta un bogat castel de ape, din care râurile se îndreapta catre Tisa, Dunare si Prut.       Prin pozitie, desfasurare si altitudine, Carpatii produc modificari în dispunerea normala a zonelor geografice latitudinale si determina etajarea conditiilor biopedoclimatice din care rezulta structura variata a fondului funciar din tara noastra. În aceasta privinta, Carpatii pot fi considerati, pe drept cuvânt, ca element polarizator al peisajului geografic, situând România într-o zona de interferenta a factorilor fizico-geografici din centrul, estul si sud-estul Europei.       Carpatii Românesti ocupa o suprafata de 66303 km2, ceea ce reprezinta 27,8% din suprafata tarii. Lantul carpatic se desfasoara pe o lungime de peste 910 de km, între Valea Tisei, Defileul Dunarii (Svinita) si Valea Somesului.       În lungul lor, Carpatii au latimi variabile: 80 de km între Oravita si Drobeta-Turnu Severin, 70 de km între Novaci si Petresti (Sebes), 40 de km în sectorul Muntilor Fagaras, 110 de km în regiunea curburii si între Prundu Bârgaului si Gura Humorului. Adaugam la acestea latimea Muntilor Apuseni de 140 de km între localitatile Minis si Alba Iulia si 110 de km pe aliniamentul Oradea-Turda. De remarcat ca latimea cea mai mica a lantului carpatic se situeaza în regiunea celor mai mari înaltimi-peste 2500 de metri, în Muntii Fagaras-în timp ce latimile maxime corespund Muntilor cu altitudini ce rareori depasesc 1500-1700 de metri.      Relieful       Carpatii se desfasoara pe teritoriul României sub forma unui lant sinuos, determinat de dispozitia platformelor rigide din fata lor si de scufundarea, la sfârsitul cretacicului, a compartimentului central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicati în faze orogenetice succesive si alcatuiti din formatiuni geologice eterogene, ei prezinta o structura orografica complexa, cu variatii regionale. Desi masivi în ansamblul lor, vaile transversale adânci ale unor râuri ca Dunarea, Jiul, Oltul, Muresul si Somesul au separat, în cadrul ramurilor carpatice, unitati muntoase bine individualizate. Depresiunile tectonice si cele de eroziunea din cuprinsul lor detin cca 23% din arealul muntos. Acestea, împreuna cu vaile principale, partial transversale au constituit vechi vetre de populare a Carpatilor, iar pasurile de la obârsia acestora aflate la 800-1400 de metri, dar cele mai multe la 1000-1200 de metri altitudine, au înlesnit circulatia peste munte, din Transilvania catre regiunile circumcarpatice si invers.       Dintre cele trei ramuri principale ale Carpatilor, recunoscute ca unitati cu caractere geografice diferite si cu orientari corespunzatoare directiilor de cutare, Carpatii Orientali ocupa mai mult de jumatate din spatiul muntos, restul revenind Carpatilor Meridionali (21%) si Carpatilor Occidentali (24%).       La scara planetara, Carpatii fac parte din categoria muntilor cu altitudine mijlocie si mica: înaltimea medie generala este de cca 840 de metri, si aproape 90% din suprafata lor se situeaza sub 1500 de metri înaltime. Altitudinile sunt repartizate neuniform în cadrul celor trei unitati carpatice. Cele mai mari înaltimi se întâlnesc în Carpatii Meridionali, unde sunt frecvente înaltimile de peste 2000 de metri, iar 11 vârfuri depasesc 2500 de metri; printre acestea vârfurile Moldoveanu (2544 metri) si Negoiu (2535 metri) din masivul Fagaras constituie punctele cele mai înalte din Carpatii Românesti. În Carpatii Orientali vârfurile oscileaza în jur de 1400-1500 de metri, cu toate ca pe alocuri tind spre, sau chiar depasesc, 1800 de metri; numai în Muntii Rodnei si Caliman acestea trec de 2000 de metri. Altitudinile din Carpatii Occidentali sunt si mai reduse, depasind cu putin 1400 de metri în Muntii Semenic si 1800 de metri în Muntii Apuseni.       Din repartizarea inegala a înaltimilor reliefului rezulta diferente însemnate în ceea ce priveste nivelul mediu al altitudinilor: 1136 de metri în Carpatii Meridionali, 950 de metri în cei Orientali si numai 654 de în cei Occidentali.       Relieful Carpatilor Românesti se caracterizeaza printr-o fragmentare accentuata (densitate de 0,5-3 kg/km2), datorata în special vailor fluviatile. Energia reliefului cu valoare medie în jur de 600 de metri, atinge în mod local maxime de cca 1000 de metri, mai ales în Carpatii Meridionali. Înclinarile versantilor sunt diferite, dar predomina cele de 10-300 în proportie de aproximativ 70%. Pantele abrupte (30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare si conglomerate precum si circurilor si vailor glaciare; în schimb, cele mai slabe înclinari, de numai câteva grade, se întâlnesc în cuprinsul suprafetelor de eroziune.       De-a lungul Carpatilor se disting numeroase noduri orografice din care se desprind culmi secundare. Caracteristice sunt culmile rotunjite, prelungi si slab ondulate care domina vaile adânci, care deseori coboara în trepte, înscriindu-se în nivelele generale de netezire a muntilor, corespunzatoare complexelor sculpturale Râu Ses si Gornovita. În domeniul sisturilor cristaline din Carpatii Meridionali si Occidentali, interfluviile din regiunea înalta sunt reprezentate de întinse poduri suspendate, conservate ca resturi ale peneplenei carpatice. Situate la altitudini mari, ele sunt foarte adesea marginite de circuri glaciare. Creste zimtate ramificate, cu numeroase vârfuri semete caracteristice reliefului alpin, se întâlnesc cu precadere în Carpatii Meridionali, rezultat al eroziunii glaciare si periglaciare, ca si în unii munti alcatuiti din calcare masive.       Caracterele mentionate releva complexitatea morfologica a Carpatilor, ca segment al sistemului alpino-carpato-himalayan, în conditiile generate de deplasarea placilor euroasiatice si africane, precum si a microplacilor Marii Negre, moesice, transilvane si panonice în strânsa legatura cu evolutia rifturilor. Literatura de specialitate consemneaza principalele elemente ale evolutiei Carpatilor. În acceptiunea acesteia, blocurile cristaline din Carpatii Orientali si Meridionali sunt considerate microplaci carpatice fragmentate, consecinta deplasarii placii euroasiatice catre sud-sud-vest si a celei africane în sens invers. Ca urmare, geosinclinalul carpato-balcanic s-a restrâns, iar microplaca moesica, opunând rezistenta celor carpatice, segmentate în continuare, a produs curbarea Carpatilor în regiunile Vrancei si a Portilor de Fier. Ca procese dinamice, caracteristice sunt dezvoltarea unor pânze de sariaj, aparitia unui nou aliniament de blocuri în zona Culoarului Bârgaului, formarea masivului Muntilor Apuseni, cutarea si deversarea catre est a flisului cretacic si flisului paleogen, subductia placii est-europene si formarea lantului vulcanic din Carpatii Orientali, dinamica placilor din zona de curbura a Carpatilor pusa în evidenta de anomaliile gravimetrice din Vrancea si de formarea Depresiunii Brasovului etc.       Configuratia actuala a Carpatilor, extensiunea si structura lor geologica se datoreaza unei îndelungate evolutii. În orogenezele precretacice s-au format sisturile cristaline prin metamorfozarea unor sedimente vechi si s-au pus în loc masivele granitoide care le strapung.       Istoria Carpatilor începe de fapt cu orogeneza alpina desfasurata în mai multe faze.       Cutarile din faza austrica (aptian) si laramica (sfârsitul senonianului) au dus pentru prima oara la conturarea Carpatilor, prin formarea unor pânze de sariaj (pânza getica în Carpatii Meridionali, pânzele de Biharia si de Codru în Muntii Apuseni si cutele-solzi din Carpatii Orientali), concomitent cu scufundarea depresiunilor transilvana si panonica, cu cutarea flisului cretacic si cu alipirea lui la blocurile cristalino-mezozoice. Sirul unitar de munti a fost nivelat în paleogen, când s-a format peneplena carpatica - respectiv nivelele complexului sculptural Borascu-ale carei urme se mai recunosc înca pe cele mai înalte culmi.       Înaltarea generala a Carpatilor s-a produs în faza savica (oligocen superior-acvitanian), iar ramura lor orientala a capatat noi dimensiuni prin cutarea si alipirea flisului paleogen la vechiul teritoriu montan.       În miocen si pliocen eroziunea a dus la formarea nivelelor complexelor sculpturale Râu Ses si Gornovita. Fazele orogene stirica, atica si valaha s-au manifestat în Carpati sub forma miscarilor epirogenice, care au înaltat treptat edificiul montan împreuna cu suprafetele lor de netezire, deformându-le. Ca evenimente mai însemnate mentionam marea transgresiune tortoniana, când apele marii au patruns în bazinele posttectonice si au transformat temporar partea de vest a Carpatilor într-un arhipelag, cu consecinte asupra perfectarii nivelelor Râu Ses, si eruptiile vulcanice (sarmatian-cuaternar) care au adaugat Carpatilor Orientali sirul de munti vulcanici pe latura lor transilvana, iar Muntilor Apuseni aparatele vulcanice din Muntii Metaliferi. În urma înaltarii în faza valaha, Carpatii au dobândit înaltimea si dimensiunile lor actuale.       Pentru evolutia lor morfologica este de retinut faptul ca miscarile epirogenice care au înaltat treptat (desi inegal) edificiul carpatic au mentinut în permanenta o diferenta altitudinala între acesta si regiunile imediat învecinate. Ca urmare, Carpatii se contureaza ca o regiune expusa eroziunii, în timp ce regiunile pericarpatice au constituit întinse domenii de sedimentare marina, lacustra sau piemontana, si în acelasi timp nivele de baza care au dirijat eroziunea din regiunea muntoasa.       În timpul fazelor de formare a Carpatilor au existat conditii prielnice pentru geneza unor roci si substante minerale utile de mare importanta pentru economia României. Sisturile cristaline, o parte din sedimentele paleozoice si triasice si intruziunile de banatite contin zacaminte de mangan (Iacobeni, Delinesti), cupru (Balan), fier (Dognecea, Ghelari), bauxita (Muntii Padurea Craiului), ca si o serie de roci utile (feldspat, talc, mica alba, azbest, argile refractare, marmura si calcare compacte). La acestea se adauga carbunii din formatiunile liasice din Banat si din Carpatii Meridionali. Dupa fazele orogenice din cretacic, în bazinele intramontane, invadate de ape în diferitele epoci, s-au format zacamintele de carbune superior de la Petrosani si Comanesti si lignitul din depresiunile Caransebes si Bozovici. Formatiunile flisului contin si ele unele resurse din care amintim zacamintele de titei din gresia eocena de la Moinesti si din gresia oligocena de la Solont, Zemes si Sacel.       Eruptiile vulcanice din pliocen au avut o deosebita importanta pentru formarea minereurilor auro-argentifere si a celor complexe de sulfuri metalice din Muntii Apuseni si din regiunea Baia Mare, a celor de fier de la Lueta, ca si a zacamântului de sulf de la Caliman. La acestea se adauga rocile eruptive (andezite, bazalte etc), folosite pentru constructii, si caolinul rezultat din alterarea acestora (Baile Harghita). Izvoarele minerale si mofetele, ca manifestari postvulcanice, au o mare raspândire în lantul vulcanic Caliman-Harghita.       Perimetrele de exploatare au introdus modificari antropice remarcabile în peisajul carpatic: concentrari de asezari care, în majoritatea lor, au un profil urban bine precizat, cu functii industriale importante, o retea de drumuri de mare interes economic si însemnate schimbari în structura fondului funciar.       Complexitatea structurala si cea petrografica a Carpatilor, precum si succesiunea sistemelor de modelare au avut o vadita influenta în formarea si aspectul reliefului. Eroziunea fluviatila diferentiata în functie de litologie si structura a condus la formarea unor culoare mari.       Relieful dezvoltat pe sisturi cristaline si pe roci granitoide mai ales în Carpatii Meridionali si Occidentali, si numai local în Carpatii Orientali ( Muntii Rodnei si Muntii Maramuresului) formeaza puternice noduri orografice, culmi rotunjite, etajate, un sistem de vai înguste si adânci, cu frecvente rupturi de panta. Tot pe aceste formatiuni se pastreaza nivelele de eroziune, formele glaciare, un relief periglaciar crionival reprezentativ. Reteaua hidrografica adâncita anterior în pânzele de sariaj a prilejuit deschiderea unor ferestre si semiferestre tectonice, iar dezvelirea formatiunilor eterogene ale autohtonului confera eroziunii un caracter epigenetic (Carpatii Meridionali, Muntii Apuseni). Tectonica foarte activa a contribuit la formarea muntilor-bloc în Carpatii Meridionali si în Muntii Banatului, delimitati de depresiuni si culoare depresionare (Valea Cernei, Depresiunea Petrosani, Depresiunea Lovistei). Horsturile si grabenele alaturi de detaliile morfostructurale înscrise de planurile de sistuozitate amplifica aspectele de peisaj din Carpati-abrupturi tectonice si de eroziune, creste zimtate, relief rezidual, grohotisuri etc.       Un relief aparte în cadrul Carpatilor îl formeaza calcarele, dolomitele si conglomeratele (cu elemente calcaroase sau cu ciment calcaros) cu grosimi apreciabile si puternic diaclazate. În conditiile morfoclimatice specifice (cu persistenta fenomenelor de înghet, cu învelis nival de lunga durata sau cu precipitatii abundente) se dezvolta forme caracteristice de genul platourilor carstice din Muntii Apuseni si Aninei; cheilor Bicazului, Nerei, Bârzavei, Carasului; câmpurilor de lapiezuri si dolinelor din platoul Vlascau, pesterilor din Muntii Mehedinti, Padurea Craiului etc.       Formatiunile eterogene ale flisului si stilul propriu de cutare au generat în ansamblu un relief cu altitudini mai mici, dar foarte variat în detaliu, formele structurale si litologice constituind o trasatura caracteristica. În Obcinele Bucovinei sau în Carpatii de Curbura este caracteristica concordanta dintre dispozitia reliefului si liniile tectonice principale. Este astfel consemnat în literatura de specialitate tipul de relief derivat-inversat, rezultat al structurii în solzi care genereaza hogbackuri, iar în depozite putin dure, depresiuni- culoare. Masive proeminente se dezvolta pe gresiile de Fusaru în Muntii Tarcau, pe gresia de Siriu în Muntii Siriu, pe gresia de Kliwa în Muntele Goru, iar în Muntii Ciucului si în Carpatii de Curbura gresia de Cotumba genereaza un peisaj similar. În schimb, formatiunile moi ale flisului (argile, marne) constituie adesea domeniul de dezvoltare a vailor largi, a depresiunilor si de declansare a alunecarilor.       Relieful vulcanic este bine reprezentat, gradul de conservare în peisaj si personalitatea sa sunt conditionate de vechimea eruptiilor ( cele mai recente în Muntii Gurghiu-Harghita), de caracterul si intensitatea lor, de mediul aerian sau acvatic în care au avut loc si de sistemul de fracturi pe care a evoluat. Astfel, rocile vulcanice neogene din Muntii Caliman-Harghita, formeaza aparate vulcanice bine conservate, în care pot fi constituite cratere si caldere, conuri adventive si planeze. La acestea se adauga întinsele podisuri de lava si piroclastite moderat fragmentate de o retea de vai tinere, cu caracter divergent sau convergent. Din cauza eroziunii foarte puternice, în Muntii Metaliferi, din aparatele vulcanice s-au mentinut numai dykuri si neckuri proeminente, iar în Muntii Tibles si în Bârgau sunt specifice formele subvulcanice exprimate în relief prin maguri.       Aspectele actuale al reliefului Carpatilor înregistreaza efectele eroziunii declansate odata cu definitivarea structurii lui geologice. Daca eroziunea a afectat, în primul rând, regiunile consolidate în urma fazelor orogenice din cretacic, ea s-a extins ulterior si asuprea zonei flisului, exondata si alipita Carpatilor în fazele urmatoare. Indiferent de sistemele de modelare, în concordanta cu schimbarile climatice din neozoic, edificiul carpatic a fost modelat în câteva etape, ajungându-se la suprafetele de eroziune cuprinse în cele trei complexe sculpturale (Borascu, Râu Ses, Gornovita), trasatura cea mai reprezentativa a reliefului carpatic. Regiunile dinspre poalele muntilor au fost partial modelate de apele marilor sau lacurilor, în timp ce cea mai mare parte a teritoriului a constituit domeniul modelarii continentale.       Reteaua bogata de vai brazdeaza Carpatii în toate sensurile-favorizata sau nu de litologia sau de anumite linii structurale-fiind conditionata de nivelele de baza generale sau locale si de modificarea în timp a acestora. Astfel, reteaua hidrografica din Muntii Apuseni a evoluat diferit în functie de nivelele de baza din bazinul transilvan si cel panonic. În Carpatii Orientali, vaile s-au extins catre est, pe masura alipirii flisului la masivele cristaline si a retragerii tarmului. Pe latura lor vestica, reteaua de vai s-a modificat odata cu aparitia lantului vulcanic, iar depresiunile de baraj, în care s-au format lacuri, au devenit nivele de baza locale si importante regiuni de convergenta a râurilor; în regiunea de la curbura, evolutia morfohidrografica a fost dirijata de aparitia Depresiunii Brasov si a lacului respectiv, care si el a constituit un nivel de baza local. Miscarile tectonice din Carpatii Meridionali si formarea unor depresiuni intramontane, vremelnic ocupate de ape, au stimulat eroziunea si au dus la formarea vailor transversale prin fenomene de captare si de antecedenta.       Ca urmare a înlantuirii acestor fapte, cumpana de ape principala din Carpati a suferit modificari suplimentare, greu de precizat pentru etapele mai vechi de evolutie. Cert este ca în prezent în nenumarate locuri actuala cumpana a apelor nu concorda cu linia celor mai mari înaltimi, punând în evidenta captari efectuate sau iminente, intensitate inegala a eroziunii si tendintele de dezvoltare a unor bazine hidrografice în detrimentul altora.       Vaile si depresiunile intracarpatice alcatuiesc areale care prin potentialul lor natural au concentrat o retea de drumuri, asezari si o populatie numeroasa. Ca urmare, presiunea umana asupra peisajului este evidenta. Mutatiile survenite în fondul funciar sunt spectaculoase, ceea ce face ca discontinuitatea geografica reprezentata de vai si depresiuni în masa carpatica sa fie accentuata.      Trasaturi biopedoclimatice si hidrologice       Carpatii Românesti se caracterizeaza printr-o mare varietate de peisaje, subliniate selectiv de elemente biopedoclimatice si hidrologice. Etajele de clima, desfasurarea latitudinala, expozitia, particularitatile locale sunt exprimate în compozitia vegetatiei, în cuvertura de soluri, în varietatea surselor de alimentare a retelei hidrografice.       Principala retea hidrografica este carpatica prin alimentare si regim, ceea ce face din Carpati un adevarat castel de apa, aici concentrându-se cca 66% din scurgerea medie multianuala a tarii.       Din punct de vedere biogeografic, se constata ca, în linii generale, Carpatii Românesti prezinta caracteristici comune cu cele ale sistemelor muntoase din Europa centrala si din nordul Peninsulei Balcanice.       Presiunea umana a dus la modificare substantiala a ecosistemelor carpatice: în multe masive limita superioara a padurii a fost coborâta cu cca 300-400 de metri sub cea naturala; pe mari portiuni în locul vegetatiei forestiere s-au extins pajistile secundare sau chiar în unele depresiuni intracarpatice culturile agricole. Variatia pe verticala a conditiilor climatice, a vegetatiei si faunei determina individualizarea unor etaje biopedoclimatice cu caractere specifice. Valorile altitudinale ale limitelor acestor etaje sunt foarte relative; ele variaza în functie de expozitia versantilor, fiind cu cca 100-200 de metri mai ridicate pe versantii sudici fata de cei cu expozitie nordica, si de latitudine. Pe de alta parte, variatiile grosimii stratului de sol, microrelieful, circulatia advectiva intensa etc. pot determina local coborârea unor asociatii vegetale mult sub limita etajelor pentru care sunt considerate caracteristice.      Etajul muntilor înalti       Se afla la peste 1700 de metri altitudine si cuprinde 23% din masa carpatica. Acestuia îi este caracteristic un climat rece si umed, cu o intensa circulatie a aerului care implica dezvoltarea unor intense procese de gelifractie. Cantitatea mare de precipitatii constituie sursa principala a alimentarii unei retele hidrografice (izvoare, râuri, lacuri) cu obârsii difuze. Acesta este si domeniul în care se concentreaza cele mai numeroase lacuri glaciare (146), Lacul Mioarelor din Muntii Fagaras fiind situat la cea mai mare altitudine (2282 metri) din toti Carpatii Românesti si Lacul Seselor din Muntii Godeanu la cea mai mica altitudine din acest etaj ( 1712 metri). Regimul termic, cantitatile mari de oxigen dizolvat si ritmul rapid de aerisire sunt elemente de baza care fac ca la aceste altitudini mari, pastravul sa se gaseasca în conditii optime de dezvoltare.       Sub aspect biogeografic, în cadrul sau se individualizeaza doua etaje cu particularitati proprii.      Etajul alpin propriu-zis se desfasoara la peste 2000-2200 de metri altitudine. Durata sezonului de vegetatie este scurta, de 3-4 luni o pe an, solurile au un pH ridicat si apartin tipurilor humico-silicatice si podzolice cu un profil slab diferentiat, bogate în humus acid, în conditii de umiditate ridicata ( umiditatea relativa a aerului este în jur de 90%). Vegetatia este saracacioasa, predomina pajistile scunde de coarna cu numerosi muschi si licheni, alaturi de gruparile de plante scunde, adesea formând pernite compacte si pâlcuri de arbusti pitici.      Etajul subalpin (numit de unii autori alpin inferior), situat între 1700-1800 de metri si 2000-2200 de metri, constituia în trecut domeniul de extensiune al tufarisurilor de jneapan, ienupar si smirdar si a raristilor de limita. Activitatea antropica- defrisarile si pastoritul intens-a condus la extinderea pajistilor de parusca si iarba stâncilor si pajistilor de taposica. Pe versantii cu umiditate accentuata se dezvolta tufarisurile de anin verde care, ca si jneapanul, coboara mult în domeniul forestier, în lungul culoarelor de avalanse. În aceste conditii predomina umbrisolurile (solul negru acid, andosolul) si spodosolurile, solul brun feriiluvial si podzolul la care se constata o intensa spalare si debazeificare a materialului mineral. Pe vai si în circurile glaciare mai adapostite zapada se acumuleaza, alimentând reteaua de vai sau formând cuvete nivale temporare.       Un reprezentant tipic al faunei alpine îl constituie capra neagra. Dintre pasari sunt caracteristice fâsa de munte, brumarita, acvila de munte. În lacurile alpine putin adânci se întâlnesc tritoni.      Etajul muntilor mijlocii si scunzi       Este caracterizat printr-un climat moderat, favorabil dezvoltarii padurii, aici concentrându-se circa 60% din arealul forestier al tarii. Culmile se situeaza de obicei deasupra nivelului norilor stratiformi, ceea ce favorizeaza cresterea insolatiei. Circulatia aerului catre limita superioara a etajului este dominanta din vest, nord-vest, cu viteze mari mai ales iarna si primavara când se produc doborâturi masive în padurile de rasinoase. Odata cu descresterea altitudinii, circulatia aerului este dirijata conform marilor culoare de vale si scade ca intensitate. Precipitatiile abundente (800-1200 ml anual) determina regimul de alimentare de tip carpatic, cu mai multe variante regionale si cu predominarea surselor pluvionivale, a unei bogate retele hidrografice. Nivelul maxim de pluviozitate se situeaza la 1400-1800 metri altitudine, ceea ce face ca densitatea retelei hidrografice sa depaseasca frecvent 1 kg/km2 în conditiile unor formatiuni geologice impermeabile.       Partea superioara a acestui etaj, între circa 1200-1400 si 1800 de metri altitudine, corespunde din punct de vedere biogeografic cu etajul padurilor de molift ( etajul boreal). În pajistile secundare, formate pe locul molidisurilor defrisate, predomina paiusul rosu si taposica. Aceste pajisti se întâlnesc atât ca poieni în interiorul padurilor cât si ca o fâsie de dimensiuni variabile mai sus de limita actuala a padurii, în partea inferioara a golului de munte.       În functie de variatia conditiilor de relief, solurile brune podzolice si brune feriiluviale, alterneaza cu cele brune acide.       La altitudini mai coborâte, sub 1200-1400 de metri, se desfasoara subetajul padurilor de fag si de amestec de fag cu rasinoase (partea superioara a etajului nemoral). Pe lânga fagetele pure, la altitudini mai mari sunt frecvente amestecurile de fag, brad si molid, iar la altitudini mai mici, fageto-carpinete. Ca urmare a exploatarii preferentiale a bradului în trecut, bradeto-fagetele si bradetele au o raspândire mai mica. În schimb se întâlnesc adesea pâna la poala muntilor molidisuri compacte, rezultate din plantatii sau conditionate de inversiunile de temperatura. În partea inferioara a acestui subetaj-pe povârnisuri însorite, bine drenate si pe interfluvii netede-apar local gorunete cu caracter extrazonal.       În general predomina solurile brune acide; pe roci neutre si bazice s întâlnesc soluri brune eu-mezobazice, luvisoluri albice si soluri brune luvice.       Lumea animala caracteristica padurilor de munte cuprinde diverse specii de vânat: cerbul, ursul, mistretul, caprioara, la care se adauga râsul, cocosul de munte etc.       Varietatea si complexitatea peisajului carpatic, bogatia mare a fondului forestier, întinsele pasuni si fânete, resursele climatice, de apa, la care se adauga cele ale subsolului, contureaza dimensiunile potentialului natural al Carpatilor si au conditionat, în ultimele decenii, mutatii importante în valorificarea superioara a acestuia, asigurând, totodata, mentinerea calitatii mediului geografic.      Caractere de geografie umana si economica       Desfasurarea activitatilor umane în Carpatii Românesti a fost favorizata de conditiile naturale ale acestora, care se caracterizeaza, si sub raport social si economic, prin unitate regionala si diversificare locala, oferind o mare varietate de resurse potentiale (minerale, de apa si vegetatie).       Umanizarea a mers pâna la nivelul asezarilor de tip urban, contribuind efectiv la modificarea peisajului geografic, care s-a intensificat. Implicatiile si consecintele social economice s-au diversificat si s-au impus în peisaj, de-a lungul timpului, sub raport uman, cultural, economic, politic si administrativ, concomitent cu dezvoltarea modurilor de productie.      Factori care au influentat dezvoltarea umana si economica       Pozitia geografica a Carpatilor, la limitele Europei centrale si rasaritene, a imprimat aspecte de interferenta, care se reflecta si în peisajul umanizat.       Desfasurat sub forma de cununa si înconjurând marea depresiune a Transilvaniei, "Carpatii…ne apar în primul rând ca o serie de plaiuri mai mult sau mai putin sculptate si asezate grosso modo în chip de cotruna" (Simion Mehedinti). Forma si directiile principalelor mari unitati-Carpatii Orientali, Meridionali si Occidentali-cu cele doua recurbari, de la extremitatile de sud-este si sud-vest, au impus alcatuirea simetrica a întregului teritoriu, desfasurat, în general, ca un amfiteatru, cununa muntilor fiind înconjurata de contraforturile Subcarpatilor, apoi de dealuri si câmpii, totul purtând însa amprenta regiunii muntoase, cu toate ca aceasta reprezinta numai 27,8% din suprafata tarii.       Pozitia, geneza, alcatuirea geologica, relieful si celelalte elemente naturale ale Carpatilor au imprimat originalitatea, unitatea si individualitatea spatiului geografic românesc. În acelasi timp, ei au impus si coordonatele prioritare ale diversificarii, manifestata mai ales în altitudine, careia îi corespunde o etajare în sfera potentialului natural si economic.       Alcatuirea geologica a Carpatilor-caracterul ei de dispunere longitudinala în Carpatii Orientali, relativ unitara în Meridionali si deosebit de variata, în "mozaic", în Occidentali-a determinat o mare varietate de resurse ale subsolului, începând cu combustibili (carbunii, mai ales), minereuri complexe neferoase si mai putin din cele feroase, roci de constructii, ape minerale carbogazoase si termale, alte substante utile, din care se impune, mai ales în ultima vreme, sulful etc.       Dezvoltarea si intensificarea umanizarii, cu toata suita de efecte social-economice, avut dintotdeauna un suport favorabil în particularitatile reliefului carpatic-energie si densitatea fragmentarii moderate, frecventa pantelor si culmilor domoale, vai relativ largi, numeroase depresiuni. Vetrele asezarilor si principalele culturi se dezvolta mai ales pe terasele care însotesc râurile. Relieful dezvoltat de roci vulcanice, calcare si flis se impune prin frecventa unui anumit profil economic, în functie de bogatia si varietatea resurselor. Un rol important îl prezinta elementul pitoresc al reliefului, care favorizeaza promovarea turismului.       Vegetatia spontana, fauna, culturile agricole si zootehnia sunt influentate de conditii climatice, rezultate din interferenta maselor de aer mai umede din vest cu cele continentale mai uscate din est. Principalul fond floristic si faunistic al Carpatilor, ca si al întregului teritoriu al României, este alcatuit din elemente central-europene si europene în general, ca urmare a intersectarii aici a celor trei mari regiuni geografice europene-centrala, estica si sudica. Din punct de vedere al vegetatiei, poalele Carpatilor Românesti sunt acoperite de paduri de foioase (fag, mai ales), în timp ce culmile sunt domeniul coniferelor si al pasunilor si fânetelor naturale.       Influenta conditiilor climatice este deosebit de transanta în aria carpatica si în privinta plantelor cultivate, impunându-se culturile de grâu de primavara, secara, orz, in pentru fuior, cartof, sfecla de zahar.       Resursele vegetale spontane si cele cultivate sunt influentate, însa, si de solurile aflate într-o mare varietate, dar predominând cele cu profil scurt si cu caracter scheletic. Etajarea specifica vegetatiei a impus si o dispunere în altitudine a unor domenii economice începând cu cel arabil, pe fundul depresiunilor, pe terasele râurilor si pe clinele domoale ale muntilor, mai ales în Carpatii Occidentali, dupa care urmeaza domeniul economic al padurilor, cu sectoarele sale poienite pe alocuri si, în fine, domeniul economic al pasunilor naturale.       Principala sursa de apa pentru ariile circumcarpatice o constituie râurile carpatice, cu ape de calitate. Regimul volumului de apa al retelelor hidrografice din România este mentinut, în timpul verii si în perioadele secetoase, de tipul hidric carpatic care asigura debite aproape constante, pe seama alimentarii pluvionivale. Aria carpatica se înscrie în cadrul unitatii hidrogeografice a umiditatii excedentare, apele fiind folosite pentru hidroenergie, alimentarea cu apa potabila, industriala si menajera, pentru irigatii.       Vaile transversale, de strapungere completa sau partiala, în primul rând, vaile longitudinale, pasurile si curmaturile, în al doilea rând au constituit, de-a lungul istoriei, punctele obligatorii de trecere, prin care Carpatii Românesti s-au integrat în relatii de interconditionare cu regiunile vecine.       Apele subterane se impun, la rândul lor, în potentialul economic national prin potabilitate, prin debite constante, prin importante resurse de ape minerale si termale.       Carpatii, în ansamblul lor, au constituit, din preistorie si pâna în zilele noastre, o vatra sigura, cu bune adaposturi pentru populatia autohtona daco-getica si, ulterior, româneasca, în care se întruneau atât conditii naturale de aparare (abrupturi, creste, stâncari, defilee, paduri si ape repezi cu vai adânci), posibilitati de trai (apa, terenuri pentru culturi, pasuni, fânete, lemn, bogatii miniere, peste), cât si conditii favorabile pentru schimb prin pasuri si trecatori spre Moldova, Câmpia Româna, Câmpia Banato-Crisana, Depresiunea Transilvanei.       Peisajelor de munte-cu diversificarile lor regionale, în functie de altitudine, orientarea versantilor, vailor si prezenta depresiunilor intramontane-le corespund diverse resurse potentiale folosite diferentiat în economie. Resursele sunt dominate de un important potential hidroenergetic, de bogatia padurilor (lemn si produse specifice partenerului padurilor), de pasuni si fânete naturale.       Diversificarea resurselor naturale genereaza o varietate de tipuri de activitati economice si înscrie în profil teritorial areale de discontinuitati geografice, diferentiate în cadrul celor trei ramuri carpatice românesti.      Populatia       Populatia Carpatilor formeaza o parte componenta a mediului geografic românesc, distincta atât în succesiunea timpului, cât si în repartitia spatiala, ca produs si totodata ca factor activ de transformare a peisajului geografic. Pe baza cunoasterii particularitatilor geografice ale distributiei populatiei se poate diferentia peisajul umanizat de cel natural, ca o realizare milenara a omului.       Originea si evolutia populatiei carpatice se înscrie si se integreaza întru totul în ansamblul populatiei teritoriului României.       Elementul cel mai important în evolutia fazelor umanizarii, a proceselor de populare a Carpatilor Românesti, îl constituie faptul ca acest teritoriu s-a înscris ca parte integranta, inseparabila, de la început, în cadrul vetrei genetice a geto-dacilor.       Carpatii Românesti au contribuit, de asemenea, la pastrarea Romanitatii orientale, ei fiind ocoliti, în general, de populatiile migratoare. Ei au constituit un factor de cimentare si de omogenizare etnicolingvistica si culturala a daco-romanilor.       Carpatii au prezentat în decursul istoriei o importanta majora, exercitând influente care au definit civilizatia materiala si spirituala a poporului român, încât statul, pe lânga trasaturile dunarene si pontice, este, în acelasi timp, si carpatic.       Muntii, în ansamblul lor, nu ofera peste tot posibilitati egale sau potentiale similare de asezare, circulatie, pentru activitati economice pe seama resurselor locale. Astfel, specifica este alternanta de convergente, dispersii si discontinuitati în privinta conditiilor de locuire si de circulatie, de activitati economice, generând, pe alocuri, deosebiri sau asemanari, datorita unor influente care în anumite puncte si areale înscriu diferente de ritm, varietate si volum, creând, uneori, chiar confluente antropice.       Carpatii, în genere, nu au respins, ci au atras populatia. Din cele aproape 50 de milioane de oameni care locuiesc si muncesc în muntii Europei, poporului român îi revine o pondere însemnata în vatra sa carpatica, în care fiinteaza si astazi circa 2500 de asezari rurale si 64 de orase, dintre care unele de o deosebita însemnatate economica si culturala, ca Brasov, Petrosani, Hunedoara, Resita, Vatra Dornei etc.       Repartitia populatiei din aria carpatica pe etaje de altitudine, a înregistrat un fenomen de pendulare între fundul vailor largi si al depresiunilor, pe de o parte, si rama muntoasa împadurita, pe de alta parte, fenomen determinat de o serie de factori social-politici si economico-geografic.       Elementul dominant în dinamica peisajului geografic îl reprezinta asezarile omenesti. Cele înfiripate initial la limita padurilor sau poienilor din paduri si în preajma apei au fost primele puncte de sprijin ale îndelungatei, dar permanentei si fermei actiuni de umanizare a muntelui, de utilizare a naturii carpatice din jur, cu toate resursele sale.       Alaturi de conditiile naturale si de conditiile tehnologice, un rol de seama în imprimarea trasaturilor si particularitatilor geografice ale asezarilor carpatice l-au înscris preocuparile economice ale locuitorilor. Asezarile, situate initial pe malurile apelor si în preajma padurii, si-au extins ulterior vetrele la intersectia drumurilor cu apele flotabile, iar mai târziu cât mai aproape de sosele si de cai ferate, care ofera posibilitati pentru dezvoltarea industriei si a serviciilor.       Activitatile economice au constituit elementul determinant al dezvoltarii functiilor asezarilor. De la caz la caz, exista astazi în Carpati asezari rurale având ca functie de baza zootehnia (pastoritul), economia forestiera, industria, turismul, dar si unele functii complementare, de interes local, din domeniul culturii, comertului, administratiei. De regula, însa, activitatile economice se împletesc, ceea ce face ca profilul economic sa fie zootehnic-industrial, în timp ce în marile depresiuni, majoritatea asezarilor rurale au ca functie dominanta agricultura.      Economia Carpatilor       Conditiile naturale ale muntelui, cele mai aspre în comparatie cu acelea ale regiunilor circumcarpatice, au impus activitati economice dintre cele mai austere, ca mineritul, pastoritul si muncile forestiere. Asa au aparut diferentele deosebit de pronuntate între formele de existenta si activitati social-economice ale ariei de munte, fata de aria circumcarpatica si intracarpatica.       Economia Carpatilor are un caracter compensator în raport cu podisurile si câmpiile. În decursul istoriei, Carpatii nu au reprezentat niciodata granita politica si economica reala, ce au constituit acel liant care a pastrat nestirbite ocupatiile, legaturile comerciale, limba, cultura, obiceiurile, fondul autohton etno-folcloric, ale caror vetre principale salasluiesc în regiunea de munte si la poalele sale. Nici din punct de vedere administrativ ei nu au constituit limite, fie ca era vorba de tari, voievodate, tinuturi sau judete. Si astazi, din cele 41 de unitati administrative existente, 22 de judete cuprind între limitele lor regiuni de munte, dar si teritorii complementare-de deal, podis si câmpie. Depresiunile si vaile carpatice, culmile pe care aveau loc nedeile, "târgurile de doua tari", au constituit arii de regenerare, de revitalizare a vietii spirituale neaose românesti. Pasurile si trecatorile au functionat, de-a lungul mileniilor, drept axe de convergenta si de dispersie a oamenilor, bunurilor materiale si valorilor spirituale. Depresiunile-care adaposteau micile "tari", stravechi teritorii românesti, - au constituit arii de polarizare a vietii economice si a culturii, din care si prin care se realiza umanizarea muntelui din jur. În totalitatea sa, regiunea carpatica a aparat viata patriarhala autohtona în fata înstrainarii, a suportat influente ale marilor civilizatii si culturi ale Europei si Asiei, care au adaugat forme noi, dar a pastrat neatins fondul valoric autohton.       Din punct de vedere social-economic, muntele a exercitat o puternica influenta asupra fortei de munca si economiei din Subcarpati, Dealurile Banato-Crisene, Depresiunea Transilvanei. În acelasi timp, dealurile, podisurile si câmpiile au conferit Carpatilor caracterul unei zone de complexe conexiuni geografice.       Potentialul economic natural se caracterizeaza printr-o varietate de resurse a caror valorificare a aparut si s-a dezvoltat în acelasi timp cu umanizarea muntelui si cu evolutia social-economica a populatiei, component dinamic al mediului geografic, în conditiile unei societati umane superior organizate.       Regiunea muntoasa a românilor, cu valorile sale naturale si economice, a contribuit din cele mai vechi timpuri, la aparitia si dezvoltarea unei culturi materiale si spirituale alcatuite din elemente de mare însemnatate. Poporul român, care face parte din etniile Europei mijlocii si-au faurit o cultura populara, datorita taranimii care poarta, în totalitatea sa, amprenta continuitatii si unitatii sale în timp si spatiu. Autohtonia si continuitatea românilor poate fi descifrata cu usurinta în ocupatii, în port, în arhitectura taraneasca, în obiceiuri si în folclor.       Agricultura si cresterea animalelor au îndelungate traditii în regiunea de munte. Raspândirea agroteraselor atesta afirmatiile din scrierile anticilor, ele constituind o nota distincta a peisajului carpatic umanizat. Agroterasele s-au format înca în perioada etnogenezei poporului român, ca rezultat al practicii agricole desfasurate pe terenurile defrisate de la contactul versantilor muntilor cu vaile si depresiunile. Ele constituie o dovada a continuitatii si priceperii populatiei românesti în practica agricola, prin araturi si lucrari agroculturale pe curbele de nivel.       Cresterea ovinelor si bovinelor a fost favorizata de existenta pasunilor si fânetelor. În domeniul cresterii ovinelor, Carpatii Românesti au constituit, din timpuri stravechi, locurile de varat ale unor mari turme care, iarna, erau deplasate în regiunile de câmpie, adesea la foarte mari distante. Întotdeauna, animalele care au participat la transhumanta erau din rase montane, pentru care deplasarea de iarna spre balta si lunca nu prezenta pericole.       În regiunea de munte, românii au practicat, de-a lungul existentei lor milenare, si cresterea pomilor fructiferi si albinaritul.       Un rol la fel de însemnat, în închegarea culturii materiale si spirituale a românilor, l-a avut si padurea, care acoperea 60-70% din întregul teritoriu, cele mai mari suprafete fiind în regiunea muntoasa.       În legatura cu marea extensiune a padurii s-a dezvoltat si arhitectura populara româneasca, Carpatii în întregime facând parte din domeniul arhitectural al lemnului, care se prezinta deosebit de unitar si este exprimat si dovedit printr-o mare varietate de forme regionale.       Mestesugul olaritului-cu o vechime milenara în tot spatiul românilor-este prezent si în regiunea de munte. Dovezile vechimii mari a acestei îndeletniciri traditionale sunt furnizate de tehnicile de modelare, cuptoarele de ars si tehnica de decorare.       Teritoriul carpatic românesc, cu reteaua sa hidrografica extrem de bogata si cu ape permanente si repezi, se caracterizeaza prin prezenta, înca, a unui însemnat numar de instalatii industriale taranesti actionate de apa, pentru macinat graunte, pentru produse textile si pentru fasonat lemnul.       Activitatile economice traditionale-mineritul, exploatarea forestiera si prelucrarea lemnului, cresterea animalelor si, în depresiuni, cultura unor plante-au fost modernizate, în cea mai mare parte, si li s-au adaugat industria prelucratoare si economia turismului.       În privinta industriei metalurgice, muntele asigura cea mai mare parte din minereurile feroase, neferoase si carbuni cocsificabili, acestea generând chiar importante grupari industriale (Brasov, Hunedoara, Otelul Rosu, Resita etc.). Industria constructiilor de masini se polarizeaza în gruparile industriale de la Brasov si Resita. Industria chimica are o pondere mai mica, nefiind specifica ariei carpatice, cu exceptia industriei celulozei si hârtiei. În schimb, industria materialelor de constructii detine un loc important, mai cu seama în extractia rocilor, dar si în productia liantilor. Economia forestiera si industria de prelucrare a lemnului reprezinta o ramura industriala specifica muntelui, desi în prezent ponderea cea mai mare a acesteia se afla în spatiul circumcarpatic. Industria textila, a confectiilor si alimentara sunt, de asemenea, specifice depresiunilor intramontane. Principalele grupari industriale carpatice, în ordinea ponderii, sunt Brasov, Hunedoara, Resita, Petrosani, Comanesti.       Industria mica constituie activitatea cu cele mai vechi traditii, iar profilul acesteia prezinta o structura complexa axata în special pe prelucrarea lemnului, alaturi de care se evidentiaza industria textila, pielaria, ceramica, articolele de artizanat si produse alimentare cu specific local. În general, se constata o crestere a rolului industriei în economia Carpatilor Românesti, în dinamica peisajului si, mai ales, în procesul de urbanizare si de valorificare complexa a potentialului natural.       Potentialul turistic situeaza Carpatii pe unul din primele locuri în cadrul economiei turismului din România. Analiza fondului turistic, natural si antropic, dotarilor tehnico-edilitare, infrastructurii si fluxului turistic arata ca pe acest teritoriu exista arii de interes national-ca de exemplu Valea Prahovei-Muntii Bucegi-Culoarul Rucar-Bran, Muntii Fagaras, Retezat, Ceahlau, Rarau, Defileul Dunarii, Muntii Bihor (cu centrul la Stâna de Vale), Depresiunea Dornelor etc.-si arii de interes international, Obcinele Bucovinei, care se impun prin marea valoare a fondului cultural cu elemente de arta unice în lume, si Valea Cernei, a carei valoare este cunoscuta înca din antichitate, datorita izvoarelor minerale termele (Baile Herculane).       Marea bogatie si varietate a fondului turistic, amplificarea si modernizarea dotarilor tehnico-edilitare si infrastructurii situeaza Carpatii Românesti pe un lor important în ierarhia muntilor din Europa, cu atât mai mult, cu cât ei au altitudini mijlocii si pot fi strabatuti cu usurinta în toate directiile.       Contactul dintre natura si societate, amplificat de patrunderea în intimitatea muntelui a civilizatiei moderne, a produs importante modificari în ecosistemele de munte si nu numai asupra acestora, dar si în sfera traditiilor economice si culturale.       Continua modernizare a activitatilor economice, care se desfasoara în conditii dificile, impune restabilirea unor raporturi deseori zdruncinate între natura muntelui si activitatile societatii si, mai ales, protejarea valorilor naturale umane si spirituale. 쥁