Referat Investitile Straine Si Impactul Lor Asupra Economiilor In Tranzitie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Investitile Straine Si Impactul Lor Asupra Economiilor In Tranzitie si de asemenea puteti face Download Referat investitile straine si impactul lor asupra economiilor in tranzitie

Citeste fragmente din Referat Investitile Straine Si Impactul Lor Asupra Economiilor In Tranzitie

Capitolul I. Definirea investiţiilor internaţionale 1.1. Investiţia. Definiţie Ne referim la investiţii în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei sume de bani în vederea obţinerii unor profituri viitoare. In sens larg investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul prezent pentru un consum viitor, posibil şi incert. Sacrificiul are loc în prezent şi e sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă vine, şi oricum mărimea ei este incertă. In unele cazuri elementul care predomină este timpul (exemplu: investiţia în bonurile de tezaur guvernamentale), in altele riscul este atributul dominant ( investiţia SAFI), iar alteori, ambele aspecte sunt importante (ex.: achiziţionarea acţiunilor întreprinderilor care se privatizează). Trebuie avută în vedere şi relaţia distinctă dintre investiţie şi economisire. Economisirea poate fi definită mai curând ca un simplu consum amânat, în timp ce, în timp ce investiţia reprezintă de fapt un consum sacrificat în prezent în intenţia obţinerii unui consum viitor mai mare. Investiţia mai are în plus şi un caracter real, în sensul că ea poate determina creşterea în viitor a producţiei naţionale. 1.2. Tipuri de investiţii În economie există mai multe tipuri de investiţii. Unele dintre acestea presupun tranzacţii financiare între agenţii economice, altele presupun implicarea în tranzacţii şi a unor bunuri materiale cum ar fi clădirile, echipamentele industriale mijloacele de transport etc. În primul caz, investitorul intră în posesia unor active specifice: acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit sau bouri de tezaur. În al doilea caz activele rezultate au cu totul altă natură: fabrici, companii de transport, hoteluri sau magazine. În primul caz este vorba despre investiţii financiare, iar în al doilea caz de investiţii reale. De cele mai multe ori nu se poate face o delimitare precisă, deoarece cele două tipuri coexistă. Trebuie de reţinut că în perioadele precapitaliste majoritatea investiţiilor reale nu implicau nici un fel de tranzacţii financiare. În societatea modernă, aproape orice investiţie reală are şi o importantă latură financiară. De la cel mai mic magazin până la marile corporaţii internaţionale, activitatea de investiţii se sprijină pe credit, acţiuni, obligaţiuni etc. 1.3. Tipuri de investitori Termenul “speculaţie” este folosit de multe ori în sens peiorativ. Nu există vreo diferenţă de esenţă între ce le două concepte: cel de investitor şi cel de speculator. Speculatorul reprezintă un tip aparte de investitor, care se individualizează printr-un comportament specific: speculatorul are o atitudine diferită faţă de risc, în comparaţie cu investitorul obişnuit : primul este atras puternic de investiţiile cu risc deosebit e mare, cel de-al doilea preferă un risc cât mai scăzut; decurgând din această atitudine, speculatorul mizează pe un profit anormal de mare corespunzător cu riscul pe care şi-l asumă, în timp ce investitorul obişnuit contează pe un câştig normal de mare; speculatorul acţionează mai mult pe termen scurt, în timp ce pentru o investiţie obişnuită orizontul de timp este relativ mai mare; în timp ce majoritatea agenţilor economici consideră că informaţiile şi semnalele furnizate de piaţă sunt corect interpretate de către toţi, speculatorul crede că are un avantaj informaţional faţa de ceilalţi, anticipând o evoluţie pe care alţi nu o întrevăd. Contrar aparenţelor, speculatorul nu este un factor de dezechilibru al pieţei, ci dimpotrivă, un puternic factor de echilibru. Dacă nu ar exista agenţii economici care să preia riscul pe care alţi îl evită, mecanismele economice ar avea tendinţă de blocare. Prin speculaţie are loc redistribuirea stimulentelor legate de risc. 1.4. Rolul investiţiei Înainte de a defini investiţiile internaţionale, este necesară cunoaşterea rolului economic al investiţiei la nivelul economiei naţionale. Această chestiune de maximă importanţă a ocupat un loc central în toate curentele de gândire economică. Investiţiile în model clasic Economiştii clasici şi mai târziu cei neoclasici, au constatat că “oferta îşi creează propria-i cerere”. Astfel s-a creat şi dezvoltat suportul teoretic al rolului statului în economie. Aceştia susţin că: procesele şi fenomenele economice se autoreglează. Pe termen lung, economia îşi găseşte mereu poziţia de echilibru. În poziţia e echilibru, oferta îşi găseşte întotdeauna propria ei cerere şi, în consecinţă, folosirea deplină a forţei de muncă este asigurată; investiţiile au forme contrarii la scara întregii economii. Economisirea înseamnă retragerea din circulaţie a unei puteri de cumpărare egală cu sumele economisite. Efectul este resimţit de cererea agregată care se diminuează. Are loc astfel contracţia activităţii la scara întregii economii, fenomen denumit în mod uzual recesiune; investiţiile joacă un rol economic expansionist. A investii înseamnă a cumpăra bunuri şi servicii, întreţinând şi extinzând activitatea altor agenţi economici, efect reflectat în creşterea outputului economic total, adică a PNB sau PIB; deoarece intre momentul efectuării investiţie şi momentul în care se fac simţite efectele sale există un interval mai scurt sau mai lung, are loc apariţia unei cereri suplimentare care nu are încă corespondent în bunuri şi servicii; deoarece economia revine mereu la starea de echilibru, pe termen lung sumele economisite vor fi perfect compensate de către sumele investite. Pe termen scurt, pot exista neconcordanţe. Sumele economisite pot depăşi uneori sumele investite şi invers. Creşterea sumelor economisite va duce la creşterea ofertei de depuneri la vedere sau la termen. În consecinţă, rata dobânzii se va reduce, încurajând investiţiile şi descurajând depunerile. În cele din urmă echilibrul se va restabili. Creşterea nivelului activităţilor investiţionale peste nivelul economiilor existente va duce la creşterea cererii de capital de împrumut. Nivelul dobânzii va cunoaşte o tendinţă ascendentă, descurajând investiţiile şi încurajând depunerile. După cum se observă, în cadrul modelului clasic elementul primordial care determină nivelul activităţii investiţionale dintr-o economie este rata dobânzii. Multiplicatorul investiţiilor Unde M = multiplicatorul investiţiilor; b = înclinaţia marginală spre consum (procentul pe care un agent economic îl cheltuieşte pentru consum). Chiar dacă în prezent intervenţia statului în economie e din ce în ce mai mult criticată ca principiu, politica în domeniu investiţiilor internaţionale continuă să fie o realitate. Ea nu reprezintă doar apanajul guvernelor ci şi al marilor corporaţii transnaţionale. 1.5. Investiţia internaţională şi formele ei Formele investiţiilor internaţională reprezintă modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie internaţională, adică ori de câte ori: cumpără acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară; cumpără obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină; construieşte “pe loc gol” o societate nouă sau deschide o filială în altă ţară; acordă un credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic străin ce operează în propria ţară; preia (achiziţionează) o firmă străină sau fuzionează cu o firmă străină; participă cu capital investiţional la construirea de societăţi mixte; încheie contracte internaţionale de leasing sau franchising. Din cele prezentate se poate deduce şi definiţia termenului de investiţie internaţională, care este acea investiţie care încorporează un element de extraneitate. 1.6. Tipologia investiţiilor internaţionale Investiţia internaţională presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: agentul economic emitent şi agentul economic receptor al investiţie. Ca atare , există două tipuri de investiţii internaţionale – directe şi de portofoliu – care se referă la raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor. Atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba despre o investiţie directă. În restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unu asemenea raport, este vorba despre o investiţie de portofoliu. Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţia apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o consistenţă reală: fluxul de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii. De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri este foarte dificilă. Intre investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă “gri”, în care cu greu se poate desluşi frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie achiziţionarea de acţiuni pe piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de control al acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la caz, investiţia, la rândul ei, se va încadra în unul sau altul din tipurile menţionate. În mod cu totul convenţional, reglementările şi statisticile din SUA cuprind în categoria investiţiilor directe toate tranzacţiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de către o firmă. În Franţa procentul este de 20%, iar în Germania de 25%. În general, mărimea pachetului de control al acţiunilor variază invers proporţional cu dimensiunea firmei şi numărul de acţiuni emise de ea. 1.7. Corporaţia transnaţională – principalul operator cu investiţiile internaţionale De la comerţ internaţional la investiţiile internaţionale Cel mai vechi flux economic internaţional este fără îndoială comerţul internaţional. Cunoscut încă din antichitate, acesta a evoluat relativ liniar o lungă perioadă de timp. Capitalismul influenţează relaţiile economice internaţionale datorită a cel puţin două procese pe care le provoacă: dislocarea economiei naturale de autoconsum şi înlocuirea ei cu economia de piaţă; apariţia unui nou tip de agent economic ; întreprinderea capitalistă. Proprietatea capitalistă şi funcţiile acţiunilor Există investiţiile economia de piaţă două mari tipuri de proprietate privată: proprietatea privată individuală şi proprietatea privată colectivă. Întreprinderea individuală prezintă următoarele caracteristici : se constituie relativ rapid şi cu cheltuieli minime; nu plăteşte taxă pe venitul corporaţiei, veniturile sunt impozitate ca şi când ar fi vorba de veniturile unei persoane fizice; transferul proprietăţii către alţi investitori se face intr-un mod relativ greoi şi foarte complicat; răspunderea proprietarului pentru debitele întreprinderii este solidară şi nelimitată; durata de viaţă a întreprinderii e limitată de durata de viţă a proprietarului acesteia; accesul la capitalul de împrumut este relativ limitat. Ca urmare aceste întreprinderi au dimensiuni relativ reduse şi se ocupă de activităţi care nu necesită capitaluri mari şi tehnologii sofisticate. Deşi foarte numeroase ponderea lor în fluxurile internaţionale ne este mare. Întreprinderile care au la bază proprietatea privată colectivă sunt reprezentate , în principal, de societăţile pe acţiuni. Principalele lor trăsături economice sunt: înfiinţarea întreprinderii este un proces complex şi destul de costisitor, necesitând un minim de capital şi de personal; datorită existenţei acţiunilor, transferul proprietăţii se face rapid şi cu cheltuieli minime; răspunderea este limitată în raport cu mărimea participării la capital; durata de viaţă a întreprinderii este relativ mare; veniturile obţinute ă urma desfăşurării activităţii economice sunt taxate dublu; odată ca venituri ale întreprinderii şi odată ca venit al acţionarilor. Structura organizatorico – funcţională a firmei capitaliste moderne Structura organizatorico – funcţională a întreprinderilor capitaliste din zilele noastre se constituie din următoarele componente de bază: Acţionarii reprezintă proprietarii şi pretendenţii reziduali (în ultimă instanţă) ai firmei. Ei au dreptul de revendicare a oricărui câştig obţinut de firmă dar si obligaţia de a suporta riscurile la care se expune firma. Deţinătorii de obligaţiuni sunt creditorii firmei. Câştigul lor este mai puţin riscant decât cel al acţionarilor, el reprezentând plata la dată fixă a unei sume fixe. Consiliul de administraţie(CA) – exercită funcţia de control asupra managementului de vârf al firmei. CA acţionează ca un agent al acţionarilor. Autorii şi revizorii contabili neutrii (nu sunt angajaţi ai firmei). Ei exercită controlul direct asupra managementului de vârf al firmei. Managerii (de vârf) ai firmei exercită conducerea executivă în condiţiile funcţionării corespunzătoare a CA şi a revizorilor. D. Operatorii internaţionali şi operatorii transnaţionali Operatorii economici internaţionali sunt întreprinderile naţionale care desfăşoară în mod sistematic operaţiuni de export – import , activităţi care ocupă o pondere semnificativă în ansamblul activităţilor întreprinderii. Cu toate că se manifestă în spaţiul economic internaţional, operatorii internaţionali sunt circumscrişi spaţiului economic naţional şi continuă să aibă un puternic specific naţional. Operatorii multinaţionali sau transnaţionali încetează de a mai fi circumscrişi unui anumit spaţiu naţional şi îşi pierd specificitatea naţională. Cel mai semnificativ tip de operator transnaţional este corporaţia transnaţională. Activitatea operatorilor transnaţionali nu duce la substituirea activităţii operatorilor internaţionali. Dimpotrivă, ca urmare a investiţiilor internaţionale, celelalte fluxuri economice, în primul rând , comerţul internaţional dobândeşte o dinamică specifică. Fără agenţi economici internaţionali şi naţionali, corporaţiile transnaţionale nici nu ar putea exista. Definiţia corporaţiei transnaţionale (CTN) Nu există o definiţie a CTN concisă şi general acceptată, ci mai multe puncte de vedere cu privire la acestea: unele definiţii pun accentul pe caracteristicile structurale ale firmelor respective, cum ar fi: numărul de ţări în care operează firma, naţionalitatea acţionarilor, compoziţia multinaţională a managementului de la vârful ierarhic; altele pun accentul pe caracteristicile de performanţă ala firmei, cum ar fi: volumul absolut sau ponderea relativă a veniturilor, vânzărilor, activelor sau angajaţilor provenind din/sau implicaţi în operaţiunilor la scară internaţională ale firmei respective; unele se bazează pe caracteristicile comportamentele ale conducerii de vârf a firmei, cum ar fi aceea de a gândi ă mod global. Ca atare, prin corporaţie transnaţională înţelegem un mănunchi de corporaţii controlate de la un sediu central şi care îşi desfăşoară activitatea în mai multe ţări. Capitolul II. Investiţiile străine directe de capital 2.1. Definire. Rol Investiţiile străine directe sunt definite ca proprietatea directă sau indirectă a unei entităţi străine de a deţine cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale unei întreprinderi. O investiţie directă străină poate însemna o achiziţie, o fuziune, o nouă fabrică, extinderea fabricii sau o absorbire. Această definiţie este considerată cea mai bună, aşa că va fi folosită când vom discuta investiţiile directe străine. Sunt cel puţin patru caracteristici care le disting direct de portofoliul de investiţii: Un aspect fundamental al investiţiilor directe, ca opuse investiţiilor de portofoliu aste că investitorul cumpără puterea de a exercita controlul asupra managementului investiţiei şi tocmai de aceea nu implică doar capital. Acest lucru implică abilităţi manageriale şi tehnice sau cunoştinţe de marketing. Puterea controlului va varia în funcţie de distribuţia acţiunilor în firma respectivă. Explicaţia acestui fapt este aceea că dacă un investitor deţine peste 30% din acţiunile unei companii şi nici un alt investitor nu deţine mai mult de 10% aste foarte posibil să fie apt de a exercita controlul cu toate că este minoritate, nedeţinând 51% din acţiunile unei companii. O altă diferenţă fundamentală este ţinta finală a investitorului direct ţi a investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta în unele sectoare din ţări străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest avantaj va fi reflectat de un profit superior. Acest lucrul impus este posibil să se întâmple cu o investiţie directă intr-o industrie în care ţara sursă are avantajul dar unde acest avantaj poate fi transferat unei ţări străine în folosul acesteia. Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizată de persoane fizice sau instituţii şi nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinţa să investească în persoane fizice şi instituţii străine prin intermediul mecanismului pieţei de capital străin. În cazul investiţiilor directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica cumpărarea unei întregi companii sau numai unei părţi din aceasta constituind un schimb de proprietate sau, alternativ, poate consta în clădirea unei întregi noi fabrici în străinătate într-o formă pe ?verticală sau orizontală? , cu toate că acestea, reprezentând încă o extensie geografică a acestei firme. Acestea pot fi motivele diferite de maximizare a profitului imediat. Rezultatul analizei generale făcute la CERT a confirmat acest lucru. Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţară la alta. Economişti obişnuiau să se gândească la investiţiile directe ca la o mişcare internaţională a capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acţiuni, anumite forme de obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen scurt. Singura diferenţă pe care economişti ar accepta-o a fost aceea că investiţiile directe sunt însoţite de grade diferite de control şi mişcare de management şi tehnologie. Investiţiile directe străine pot să joace un rol crucial în restructurarea şi refacerea economică românească pe o creştere susţinută. Firmele vestice prin introducerea tehnologiei de vârf şi a modelelor de management modern la filialele lor deschise România vor pune sub presiune companiile româneşti care vor fi obligate, la rândul lor, să realizeze astfel de îmbunătăţiri. Sunt şi alte beneficii pe care o investiţie străină le-ar putea aduce, ca de exemplu: - sporirea producţie şi a calităţii produselor în concordanţă cu standardele vestice; - realizarea cantităţii necesare tuturor pieţelor potenţiale străine sau interne; - crearea de noi locuri de muncă; - accesul la noi pieţe Firmele multinaţionale îşi pot folosi legăturile lor deja formate pentru a importa şi exporta produse din şi în România sporind astfel greutatea economiei româneşti în economia mondială. Pe de altă parte investiţiile sunt componenta cea mai volatilă a PIB. Când exportul de bunuri şi servicii trece printr-o perioadă de recesiune şi acest declin este, de obicei, datorat unei scăderi a cheltuielilor pentru investiţii. Cu mult mai puţin volatile decât investiţiile naţionale, investiţiile străine directe răspund la mult mai multe determinante decât investiţiile domestice (naţionale). Sunt factori care afectează investiţiile străine directe în România şi aceştia trebuie consideraţi nu numai în interiorul economiei ci şi în exteriorul ei, pe piaţa mondială. Investiţiile străine directe depind de factori interni dintre care închiderea în climatul politic este cea mai importantă dar depinde, de asemenea, şi de starea de bum sau de recesiune a economiei mondiale. Astfel prevederile investiţiilor directe străine sunt inevitabil hazardate. În această lucrare mai multă atenţie va fi acordată factorilor interni din România. Va fi făcută o menţiune unor factori economici şi politici majori cum ar fi stabilirea unui cadru de muncă regulator dar şi de încredere, încrederea în compensare imediată în cazul naţionalizării sau confiscării de bunuri, căutarea riscurilor legate de rata de schimb, dezvoltarea infrastructurii (fizică şi comercială), ş.a.m.d. De aceea această lucrare va pune accentul pe măsurile practice care trebuie luate de Guvernul României şi de alte oficialităţi pentru a sporii cantitatea de investiţii străine directe cu impactul acestora benefic asupra economiei româneşti. 2.2. Investiţiile externe – nevoie reală şi obiectivă pentru economiile în tranziţie Nevoia de capital şi de investiţii, care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice actuale, impune ca o condiţie obiectivă apelarea la capital străin sub forma atragerii de investiţii directe de capital, caracteristică comună a tuturor statelor ex- comuniste. În acest sens, există deja un interes de ambele părţi, atât din partea investitorilor şi capitalului străin, cât şi din partea investitorilor interni. Iminenta integrare a statelor din estul şi centrul Europei alături de cele vest – europene în UE, stimulată de interese strategice de ambele ţări, impune atât o extindere a cooperării internaţionale cu alte state şi mai ales cu cele dezvoltate, cât şi o accelerare a tranziţiei la economia de piaţă, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaţionale. De altfel, imediat după destrămarea sistemului socialist, ţările din Europa Centrală şi de Est au iniţiat diverse demersuri pentru anumite acţiuni regionale de cooperare cum ar fi între ţările riverane Mării Negre, crearea de zone economice transfrontaliere etc. De asemenea, acestea au trecut la solicitarea unor înţelegeri cu Comunitatea Europeană, cu care au şi semnat mai târziu acorduri de asociere, iar pe de altă parte, acestea au semnat acorduri de liber schimb cu AELS. Forţa necesară accelerării acestui proces de tranziţie la economia de piaţă şi a aderării la UE rezidă numai în disponibilul de capital. Conştiente de aceste realităţi, statele vest – europene, interesate în procesul de atragere a fostelor state socialiste la sistemul economiei de piaţă, au demarat ele însele o serie de programe de sprijin comunitar al statelor aflate în tranziţie. Au fost încheiate acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană de către toate statele est şi central – europene. Condiţia primordială a acestei asocieri constă tocmai în realizarea unei stabilităţi economice şi politice ca o garanţie a ordinii de drept şi a democraţiei, precum şi la un sistem economic bazat pe economia de piaţă, care să creeze condiţii de compatibilitate între economiile naţionale asociate şi cele ale statelor comunitare. Pentru a sprijini acest proces, statele vest – europene şi-au declarat disponibilitatea de a acorda statelor asociate o serie de facilităţi în relaţiile comerciale şi de cooperare, precum şi anumite ajutoare de capital prin programe comune cum este programul PHARE, care prevede acordarea de consultanţă şi de tehnologie, de know-how necesare retehnologizării economiilor de tranziţie. În acordurile de asociere, U.E. s-a angajat în mod explicit în sprijinirea eforturilor de consolidare a democraţiei şi a celor de finalizare a tranziţiei la economia de piaţă şi de creare a unei economii competitive în aceste state. Mai mult, în acordurile de asociere s-a stipulat că “comunitatea v-a examina acordarea în anumite circumstanţe, a unor fonduri pentru stabilitatea macroeconomică” pe care le-a legat şi de sprijinul celorlalte state din grupul celor 24 şi al instituţiilor financiare internaţionale. Informaţii recente preconizează o iniţiativă americană de genul planului Marshall aplicat în Europa occidentală. Conştiente, la rândul lor, că obstacolul principal pe care îl au de înfruntat statele în tranziţie, îl constituie lipsa de capital şi de investiţii în domeniul privat, productiv şi al serviciilor, ţările vest-europene dezvoltate manifestă real interes în acordarea de ajutoare financiare economiilor în tranziţie. Tranziţia spre economia de piaţă este caracterizată în toate statele est şi central-europene de o instabilitate a economiilor naţionale, de declin economic, de o adevărată criză de capital şi o rată periculos de mică a investiţiilor, mai ales a celor productive. Toate economiile naţionale aflate în tranziţie sunt marcate de profunde dezechilibre. Rata formării brute a capitalului a scăzut la niveluri de-a dreptul alarmate (în România sub 20% din PIB) lucru datorat atât scăderii productivităţii muncii şi a timpului efectiv lucrat cât şi presiunii sindicale asupra salariilor şi scăderii capacităţii manageriale a noii echipe de conducere. Rata mare a dobânzilor, la care România se află pe primul loc în rândul ţărilor în tranziţie a constituit o altă cauză a scăderii ratei de acumulare, precum şi a înclinaţiei spre investiţii. În aceste condiţii este evidentă incapacitatea fiecărei economii naţionale foste comuniste de a face faţă singură nevoii absolute de capital pentru a asigura o minimă creştere economică. Nevoia de capital străin rezidă deci tocmai din incapacitatea propriilor economii naţionale de a satisface nevoia de capital pentru refacerea economică şi pentru relansarea investiţiilor, care în situaţia menţinerii reculului din anii imediat după ’90 riscă să arunce aceste economii în totală dependenţă de lumea dezvoltată, cu grave consecinţe pe termen mediu şi lung. Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată şi de nivelul tehnologic mult rămas în urmă al dotărilor şi producţiei industriale din ţările aflate în tranziţie. Retehnologizarea întreprinderilor din aceste ţări este pusă în prim planul strategiilor de dezvoltare pe termen scurt de către toate statele est-central-europene, retehnologizare fără de care competitivitatea produselor acestor economii devine deosebit de precară. I.S.D. – Factor exogen stimulator Potrivit estimărilor, nevoia de transferuri pentru ţările Europei centrale şi de est ar reprezenta 50 miliarde ECU anual faţă de care Europa poate asigura cca. 22 miliarde ECU anual, UE deţinând la nivelul anilor 1991-1993 cca. 46,5 % din investiţiile străine directe în aceste ţări. Ar reveni deci cel mult 2 miliarde de dolari pentru o ţară aflată în tranziţie sau chiar sub 1,5 miliarde de dolari dacă ne referim la toate cele 18 state foste socialiste. Este evident că un asemenea aport nu poate fi considerat determinant ci doar ajutător. Acest aport ar putea avea rol mai mare în măsura în care acesta s-ar concretiza în tehnologie de vârf care combinat cu posibilităţile de investiţii materiale autohtone ar da noilor societăţi potenţial competitiv internaţional. Internaţionalizarea şi globalizarea problemelor economice ale producţiei industriale ale mişcării capitalurilor financiare, fac ca activitatea de investiţii să devină un de natură globală, cu implicaţii asupra tuturor economiilor naţionale şi asupra întregii economii mondiale. În plan general, un raport UNCTAD din anul 1995 reliefează faptul că volumul investiţiilor străine a influenţat în mod determinant economia mondială prin nivelul foarte ridicat atins care în perioada 1981-1993 s-a cifrat la 2080 miliarde dolari, ritmul de creştere al ISD fiind superior ritmului de creştere a PIB la nivel mondial. Peste 30% din aceste investiţii provin din UE şi peste 21 % din SUA. Orientarea ireversibilă a economiilor este-central-europene spre economia de piaţă au trezit din partea investitorilor occidentali europeni un real interes faţă de piaţa investiţiilor în această zonă a Europei. Un interes al investitorilor străini este bazat în principal pe dorinţa de penetrare pe pieţele acestor state, pe extinderea segmentelor de piaţă şi pe posibilitatea obţinerii unor produse mai ieftine datorită nivelului scăzut al costurilor cu manopera. Mai multe studii efectuate în rândul investitorilor vest-europeni au ajuns la concluzii deosebit de apropiate privind motivaţia acestor investitori de a investi în ţările fost comuniste. Accesul la piaţă este esenţial pentru investitorii străini, chiar şi pentru cei strategici, care vizează obiective pe termen lung privind expansiunea pieţei produselor şi serviciilor oferite de acesta. Ei urmăresc construcţia unor reţele de distribuţie cu efecte sinergice clare. Desigur că avantajele costurilor reduse în zona statelor primitoare de investiţii străine nu sunt deloc omise. Chiar o serie de investitori văd în această zonă de interese o componentă esenţială a propriilor strategii. Costul redus al forţei de muncă ca şi cel al resurselor materiale este deosebit de atractiv. Nu trebuie omis faptul că majoritatea firmelor străine investitoare sunt orientate pe export şi numai în mică măsură pe satisfacerea unor pieţe interne ale statelor primitoare, care nu au perspective de creştere considerabilă a cererii interne de mărfuri şi servicii. Concluzii similare se regăsesc şi în cadrul unui studiu al OECD sintetizat în tabelul următor: TABEL 1. Motivele prioritare ale atractivităţii investitorilor occidentali în Europa de est Ţara . Motivaţia Austria Franţa Germania Japonia Anglia SUA TOTAL Acces la piaţă 12 14 7 2 16 20 71 Extindere piaţă 9 6 3 3 7 14 42 Cost mic de producţie 2 3 2 1 5 2 15 Sursă materii prime 2 1 3 1 1 1 11 Alte motivaţii 8 2 3 - - 3 16 Total intervievaţi 34 34 20 7 26 41 162 Sursa: OECD 1994 2.4. Investiţiile străine – divergenţe şi convergenţe de interese Investiţiile străine directe constituie prin formă şi conţinut economic o formă a relaţiilor economice şi de cooperare internaţională. În condiţiile unui avânt al schimburilor economice internaţionale, ce au avut loc sub impactul dezvoltării economice şi sub impactul politicilor protecţioniste ce şi-au făcut loc după politicile de liber schimb, întreprinderile ce cunoscuseră deja o dezvoltare considerabilă şi deveniseră mari corporaţii se văd deodată stingherite de noile politici protecţioniste ale unor state naţionale noi apărute şi dornice să-şi dezvolte propriile industrii, trec la contracararea acestora prin înlocuirea unor acţiuni de schimb de mărfuri clasice cu acţiuni de investiţii în interiorul acestor state. Apar astfel primele corporaţii internaţionale. Cele mai renumite exemple sunt constituite din nume ca: Shell, Standard Oil, British Petroleum, Siemens, Krupp, Ericson, Ciba etc. care au marcat o primă perioadă a practicii investiţiilor directe în străinătate, în special în anii 1975-1995. În zona statelor nesocialiste, politicile investiţiilor străine au continuat şi s-au amplificat. Cea mai evidentă creştere a ISD în ţările occidentale a avut loc în anii de după 1965, când această creştere a fost de peste 20 de ori numai până la finele anului 1989. Abolirea sistemelor totalitare în ţările din Europa centrală şi de est nu le-a găsit pe acestea în necunoaşterea practicilor privind investiţiile străine în propriile economii naţionale, astfel încât au putu demara în scurt timp anumite politici de atragere de capital străin sub forma ISD. În legislaţia acestora existau deja reglementări care s-au constituit în baze de informaţii pentru perfecţionarea legislaţiei în materie şi care au eliminat anumite piedici în cale ISD. Piaţa statelor din Europa centrală şi de est a prezentat şi prezintă şi azi un real interes din partea capitalului străin, atât datorită calităţii forţei de muncă de o calificare deosebită la nivel profesional sau la nivel de cultură generală, cât şi datorită condiţiilor de realizare la costuri mult mai reduse a unor produse de bună calitate. Pe baza unor astfel de considerente speranţa în profituri ridicate ale capitalului străin a fost destul de mare. Orice investitor urmăreşte prin investiţia pe care o face să obţină un profit cât mai mare. În condiţiile trecerii la economia de piaţă, în ţările est-comuniste renaşte proprietatea privată iar principalii investitori încep a fi persoanele sau firmele private. La rândul lor şi acestea urmăresc cu prioritate realizarea unui cât mai mare profit. Acest lucru face ca între investitorul străin şi cel autohton să existe o anumită convergenţă de interese. Această convergenţă de interese la nivel microeconomic se transformă adesea în divergenţa cu interesele macroeconomice. Pentru investitorul privat contează mai puţin unde şi în ce domeniu se va înscrie proiectul său de investiţie, ci doar dacă acesta va aduce profituri sigure şi mari, pe când interesul macroeconomic cere o anumită orientare a noilor investiţii spre domenii de interes naţional. Practica îndelungată în domeniul investiţiilor străine a dovedit că investitorii străini au acţionat de fiecare dată cu prioritate în interesul propriu, chiar cu completa desconsiderare a intereselor naţionale ale statelor beneficiare de investiţii străine. Investiţiile străine au slujit intereselor propriilor lor state şi economiilor naţionale ale acestora, ceea ce a condus la dezvoltarea dezechilibrată a zonelor în care s-a investit. Ar fi o gravă eroarea dacă acest adevăr ar fi trecut cu vederea şi nu ar fi luat serios în consideraţie. Rezultă că la nivelul strategiilor de stat, al macroeconomicului apar serioase delimitări de interese în politicile de investiţii străine. În condiţiile adâncirii proceselor de globalizare a problemelor economice şi de intensificare a tendinţelor integraţioniste pe toate continentele mai ales pe cel european, ţările aflate în tranziţie au o serie de interese convergente cu cele ale statelor dezvoltate printre care ar fi de reţinut: armonizarea nivelului de dezvoltare economică şi creşterea unor posibilităţi sporite de revitalizare economică a acestui grup de state; crearea condiţiilor de folosire mai intensă a resurselor umane la locul de reşedinţă al acestora şi prevenirea emigrării acestora spre ţările dezvoltate industrial; adâncirea diviziunii internaţionale a muncii în care tot mai multe state să devină dezvoltate şi să poată deţină şi ele un rol de furnizoare de tehnologie şi ştiinţă în schimbul importurilor, atât de alte cunoştinţe tehnico – ştiinţifice, cât şi de produse finite mai ieftine şi performante; utilizarea, cu mai mare eficienţă, a resurselor minerale şi în condiţii ecologice superioare, care să permită o mai lungă perioadă de timp acoperită cu aceste resurse; consolidarea democraţiei în ţările de tranziţie şi eliminarea oricăror pericole de renaştere a comunismului; crearea condiţiilor necesare procesului de integrare economică şi politică la nivelul întregului continent european şi realizarea mult doritei Europe Unite. Iată de ce statele vest europene sunt unanim de acord că trebuie să acţioneze şi să sprijine efortul statelor în tranziţie pentru a-şi relansa economiile cât mai repede şi a se putea integra în structurile europene şi atlantice. Tocmai de aceea Occidentul şi mai ales UE, precum şi statele membre ale acestei organizaţii au reacţionat îndată după abolirea sistemului de dictatură din statele din estul Europei, schiţând o serie de măsuri de sprijinire a acestora în drumul de tranzit de la economia de comandă la cea de piaţă. În anul 1990-1993 grupul celor 24 a pus la dispoziţie, în cadrul programelor de întrajutorare peste 70 miliarde de dolari SUA, sumă ce cuprinde 37,8 miliarde de dolari acordate direct de către acest grup de state şi cca. 20 miliarde de dolari prin organismele financiare internaţionale. Aceste ajutoare sunt distincte de cele acordate de acest grup statelor din fosta URSS cărora de asemenea li s-au acordat în acelaşi interval de timp peste 90 miliarde dolari. Toate ajutoarele acordate de Occident au avut şi mai au ca scop principal promovarea şi consolidarea democraţiei în aceste ţări, accelerarea redresării şi dezvoltării economiei acestora, pentru ca acestea să devină apte pentru aderarea la Comunitatea Europeană, scop căruia i se subordonează şi promovarea acordurilor de asociere la UE semnate de această organizaţie cu statele din Europa centrală şi de est. Toate acestea sunt acţiuni menite să sprijine procesul economic în sine, însă rolul determinant în procesul de redresare şi de tranziţie a economiilor acestor state spre economia de piaţă trebuie să fie rezultatul propriilor eforturi. Pe de altă parte apar evidente interese particulare ale statelor dezvoltate, care nu se suprapun cu cele ale economiilor naţionale primitoare, cum ar fi: asigurarea unor plasamente rentabile ale surplusului de capital acumulat pe piaţa capitalului şi în băncile occidentale care nu-şi găseşte fructificare convenabilă în propriile economii naţionale; dorinţa de a crea noi pieţe de desfacere pentru produsele proprii de înalt nivel tehnologic şi care, fără o dezvoltare a nivelului tehnologic al celorlalte economii, nu se poate realiza pe piaţa acestora, interesul în extinderea prezenţei capitalurilor şi a controlului asupra altor economii naţionale, pentru a trage foloasele posibile din acestea; tendinţa de preluare a controlului asupra unor unităţi economice sau sectoare de importanţă majoră pe calea aşa-ziselor investiţii strategice, care adeseori vizează şi investiţiile de portofoliu. Toate aceste interese fac din economiile de tranziţie obiective certe ale capitalului internaţional, încercându-se prin diverse canale să se supună propriului control, care adesea se realizează prin intermediul unor forţe şi instituţii specializate cum ar fi: FMI, BIRD, BERD, Banca Mondială. De asemenea, apar anumite divergenţe de interese chiar în planul intern al economiilor naţionale ale statelor dezvoltate exportatoare de ISD, între orientările spre exterior ale investitorilor potenţiali şi interesele generale ale guvernelor naţionale ale statelor de origine ale acestora, care consideră exporturile de ISD, ca fiind cauzatoare de efecte negative asupra gradului de ocupare a forţei de muncă proprii din aceste economii naţionale. Exportul de ISD este considerat adesea drept export de locuri de muncă de către aceste state. Anumite cercetări empirice asupra impacturilor exporturilor de ISD bazate pe observaţii de lungă durată au reliefat o serie de temeri că prin ISD se creează blocări ale blocurilor de muncă în propria economie naţională. A rezultat că în urma investiţiilor efectuate în diverse state au apărut cca. 30 000 de noi locuri de muncă în statele primitoare şi o scădere cu numai 6500 a locurilor de muncă în această ţară. Locurile de muncă apărute pe aceste pieţe în urma acestor exporturi de ISD sunt însă numai în mică măsură concurente, având cu prioritate un rol complementar economiilor statelor exportatoare de ISD. O anumită influenţă există şi tocmai aceasta face ca politicile statelor dezvoltate faţă de exportul de ISD, mai ales în statele de tranziţie, să fie urmărite cu atenţie şi interes, corelat cu interesul naţional de protejare a propriilor locuri de muncă. Strategii de atragere a investiţiilor străine Crearea cadrului legislativ favorabil ISD În condiţiile lipsei de capital autohton, corelate cu existenţa unor disponibilităţi considerabile de capital în ţările dezvoltate, soluţia investiţiilor externe în ţările ex – comuniste devine nu numai necesară, dar chiar absolut indispensabilă pentru economiile naţionale. Având în vedere principiul economiei de piaţă, cererea de astfel de investiţii fiind foarte mare iar oferta bine controlată, preţul investiţiilor străine nu poate fi decât mai mare şi greu de suportat. Succesul acestuia în planul intereselor naţionale ale statelor în tranziţie depinde în mare măsură de orientarea strategică a acestor factori în corelare şi compatibilitate cu factori interni şi cu capacitatea de acumulare internă de capital autohton. Pentru strategiile de tranziţie devine o componentă esenţială tocmai atragerea şi buna orientare a noilor investiţii private spre ţelurile majore: relansarea economică, crearea economiei de piaţă şi asigurarea bunei funcţionalităţi a acesteia, crearea unor condiţii reale de atractivitate a investiţiilor străine pe calea consolidării acumulării de capital autohton, impulsionarea procesului de creare de noi întreprinderi private, mai ales în domeniul producţiei de bunuri necesare pieţei deja conturate, externe şi interne precum şi menţinerea deplinului control asupra evoluţiei pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale, în scopul asigurării independenţei economice şi politice, elemente ce vor constitui, multă vreme, coordonate esenţiale ale existenţei socio-economice a popoarelor. O atenţie deosebită este acordată de investitorii străini infrastructurii din statele central şi est-europene, care este apreciată pozitiv în Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia şi nesatisfăcătoare în Bulgaria şi România. Impozitarea societăţilor cu capital străin în totalitate sau chiar parţial se face diferit de la o ţară la alta, fluctuând între 30 şi 50%. Se aplică politicii de discriminare a investitorilor autohtoni, lucru ce nu poate fi găsit în practicile statelor dezvoltate. Multe state în cauză aplică investitorilor străini tratamente complet egale cu cele ale investitorilor autohtoni. Chiar dacă la început s-au prevăzut anumite stimulente pentru aceştia, majoritatea statelor central şi est europene au renunţat la asemenea facilităţi şi discriminări ale propriilor cetăţeni în favoarea străinilor. Anumite facilităţi sunt acordate doar unor proiecte deosebite la care, în actualele condiţii, investitorilor particulari autohtoni nu ar avea posibilităţi financiare de acces. În toate statele respective există anumite restricţii care însă sunt similare celor practicate de statele OECD, iar statele dezvoltate şi investitorii din aceste state nu la consideră ca obstacole şi măsuri deranjante. Cercetări de specialitate efectuate la Institutul Est-European din München relevă că toţi investitorii potenţiali occidentali intervievaţi consideră ca factor determinant al evoluţiei investiţiile străine directe în ţările de tranziţie regimul juridic din aceste ţări cu privire la investiţiile străine. Accelerarea procesului de privatizare O componentă esenţială a strategiei de atragere de investiţii străine constă tocmai în accelerarea procesului de privatizare, expresia cea mai elocventă a tranziţiei spre economia de piaţă, în cadrul căreia un rol deosebit de important şi de convingător revine creării şi stimulării investiţiilor private autohtone şi formării unui sector puternic de întreprinderi mici şi mijlocii. În România, în urma ajutoarelor primite de la Comisia Comunităţii Europene pentru dezvoltarea sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii, guvernul a alocat în primii ani de tranziţie 3 miliarde de lei pentru acţiuni de sprijinire a acestui sector, prin care s-a înfiinţat o fundaţie numită Centrul Român pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, care a primit spre gestionare un fond milioane ECU den partea Comunităţii Europene. Ca urmare au fost înfiinţate mai multe centre de dezvoltare în diverse zone ale ţării. În aprilie 1995 existau deja 27 de aşa numite centre de dezvoltare, create cu sprijin internaţional. Prin intermediul acestor centre s-au derulat diverse programe de sprijin, precum programul PHARE de asistenţă financiară gratuită pentru achiziţio nare de echipamente. Diminuarea şi eliminarea riscului de ţară Aceasta constituie o altă componentă strategică în politica de atragere de investiţii străine. Riscul de ţară care vizează posibilitatea unor pierderi financiare ale investitorilor străini, urmare a unor probleme survenite în ţara primitoare de investiţii în legătură cu anumite probleme politice şi macroeconomice, este coordonata esenţială a investitorilor străini în luarea deciziilor de a investii într-o ţară sau alta. Elementele componente ale acestui risc de ţară: politica macroeconomică, strategia comercială, priorităţile de investiţii, politica şi stabilitatea financiară, stabilitatea monetară sunt elemente cărora investitorii străini le acordă o deosebită atenţie. Integrarea europeană şi euroatlantică Participarea la procesul de integrare europeană poate fi, de asemenea, o componentă esenţială a strategiei de atragere a investiţiilor străine. Aşa cum se precizează în Acordul de Asociere a României cu UE, părţile semnatare sunt… “convinse că prezentul acord va crea un nou climat pentru relaţiile lor economice şi în special pentru dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor, instrumente indispensabile pentru restructurarea economică şi modernizarea tehnologică.” Capitolul III. INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÂNIA Politica investiţională a României în tranziţie În cadrul unor studii se arată că investiţiile asigură creşterea capitalului fix şi circulant, ca o mişcare a capitalurilor a căror zonă de deplasare nu se mai opreşte la graniţele naţionale, devenind o activitate internaţională. Procesul de adâncire a interdependenţelor economice şi tehnologice dintre economiile naţionale transformă investiţiile într-o activitate comună transnaţională. Dacă luăm în considerare realizările economice exprimate prin PIB înregistrat în ultimii ani de către economiile în tranziţie, în general, şi de către economia României, în special, şi proiectând trendul rezultat pentru următorii câţiva ani se desprinde clar concluzia că sectorul privat este încă alarmant de inferior nevoilor naţionale, iar relansarea economică şi susţinerea ei nu se poate realiza fără acest sector în plin proces de generalizare. Tranziţia spre economia de piaţă este însoţită de o periculoasă instabilitate şi incertitudine managerială mai ales în întreprinderile cu capital total sau parţial de stat. Starea de uzură fizică şi morală a mijloacelor fixe este destul de avansată în aceste întreprinderi, în mai multe dintre acestea lucrându-se încă cu utilaje din generaţia anilor ’70, ceea ce scoate în evidenţă o acută nevoie de retehnologizare, ne