Referat Muntii Semenic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Muntii Semenic si de asemenea puteti face Download Referat Muntii Semenic

Citeste fragmente din Referat Muntii Semenic

MUNŢII SEMENIC 1. Introducere Regiune mult indragită, natura care ispiteşte curiozitatea drumeţului, dăruindu-i depline satisfacţii, Munţii Semenic se identifică cu distincta şi permanenta ofertă pentru recreaţie in mijloc de lume carpatică. Deşi Munţii Semenic nu sunt inalţi, natura peisajului deosebit de expresivă şi originală, numeroase obiective turistice, diversitatea atracţiilor şi condiţiilor de confort, pentru vizitatorii şi iubitorii drumeţiei fac din ei o regiune de excepţie in cadrul spaţiului geografic al Carpaţilor Româneşti. Munţii Semenic concurează numeroase masive carpatice cu medii de 1800-1900 m. Munţii Semenicului fac parte din grupa sudică a Carpaţilor Occidentali, culminând cu Vârful Piatra Goznei (1447 m) şi Vârful Semenic (1445 m) şi reprezintă un important nod hidrografic – „castelul de apă al Banatului” – din care izvorăsc Timişul, Nera, Bârzava etc. Desfăşuraţi ca o dorsală orientată de la nord-nord-est catre sud-sud-vest, Munţii Semenic prin infăţişare altitudine şi masivitate reprezintă cea mai importantă subunitate din regiunea montană a Banatului, având interfluvii inalte cu infăţişări de poduri largi şi foarte puţin vălurite, păstrând forme de relief cu aspect ruiniform (câteva vârfuri slab conturate şi inecate in blocuri de rocă degradată), generate de procese inghet-dezghet, acţiunea zăpezii şi a ploilor. 2. Poziţia geografică, trăsăturile de ansambluşi limitele Munţilor Semenic Marcând nucleul orogenului regional, Masivul Semenic se află incadrat pe trei laturi de arii depresionare si culoare tectonice adânci. Numai la margina de vest, la contactul cu Munţii Aninei, unde văile Bârzava si Poneasca au trasee de sens opus, se remarcă o notă de discontinuitate geomorfologică mai limitată, uneori cu evidente caractere de tranziţie. Flancarea lui periferică de trepte când mai largi şi cu denivelări ponderate, când mai înguste şi cu sectoare de abrupturi I-au conturat, împreună cu arealele joase, inconjurătoare, aspectul de bloc basculat de tip horst, imprimând fizionomiei de ansamblu înfăţişarea de masiv montan, cu toate că înălţimile sale maxime nu ating valoarea de 1450 m. Infăţişarea asimetrică a muntelui, este dată de dubla trăsătură morfogenetică. Asimetria pe directia nord-sud se evidentiaza prin denivelarea care se inscrie intre compartimentul mai jos, Muntele Nemanul, care la rândul său coboară în trepte prelungi spre valea largă a Timişului şi partea sudică, alcătuind un soclu mai ridicat, care constituie Semenicul Inalt, in cadrul căruia se află situate cele mai mari altitudini. El cade destul de abrupt spre depresiunea intramontană Gărâna-Brebu Nou, dincolo de care coboară prin trepte prelungi spre valea Nerei ce strabate aproape axial Depresiune Bozovici. Compartimentul sudic formează cumpăna hidrografică principală a Banatului, din care pornesc în toate direcţiile râuri cu ape bogate şi repezi – Timişul, Bârzava, Nera, Mehadica etc., pe care sunt axate căi magistrale de circulaţie. Văile lor mult adâncite au accentuat nota de individualizare şi caracterul de bloc suspendat al Munţilor Semenic. Pe direcţia vest-est, asimetria se manifestă prin aceea că spre est, către culoarul tectonic al Timişului, edificiul montan este alcătuit din trepte mai largi, dar cu denivelări mai accentuate, iar către vest, treptele reliefului sunt înguste şi cu amplitudini altimetrice mai reduse. Urmărind traseele văilor care străbat sau flanchează masivul, se constată o largă diversitate a morfologiei acestora. Privite la scara intregii regiuni, adaptările formelor de relief la constituţia geologică se prezintă mascate ca urmare a caracterului de « îmbătrânire » a muntelui. Condiţiile morfoclimatice şi variaţiile de regim ale acestora au jucat un rol important incepând de la sfarşitul pliocenului şi pregătind un câmp larg de acţiune proceselor de alterare profundă a rocilor, mai ales în ultima parte a pleistocenului şi începutul holocenului. Trăsăturile de amănunt ale reliefului Munţilor Semenic sunt conturate în prezent de procesele de modelare actuală cuprinzând acţiunea diversificată a pluviodenudaţiei, apelor curgătoare şi de infiltraţie, zăpezii, îngheţului şi dezgheţului, vântului, gravitaţiei, factorului biotic si activităţii omului. În comparaţie cu masivele din est – Ţarcu, Godeanu si Cernei – Munţii Semenic au infăţişarea unei platforme joase, culmile netede, grupate în majoritatea lor în suprafeţe larg ondulate, fiind acoperite cu păşuni şi fâneţe. Peisajul geomorfologic de ansamblu este acela al unui masiv montan vechi, care a fost timp îndelungat supus denudaţiei. Pe suprafaţa celei mai înalte trepte a reliefului, se conturează câteva vârfuri mici, cu aspect de martori reziduali – Semenic, Piatra Goznei, Piatra Nedeea. La aceste trăsături generale ale morfologiei se adaugă şi prezenţa sectoarelor de povârnişuri, situate în culoare tectonice şi văile mult adâncite. Din punct de vedere geologic, zona Munţilor Semenic se caracterizează printr-o situaţie tectonică complexă, ilustrată prin structuri plicative si disjunctive majore, a căror geneză aparţine mai multor cicluri tectonice. O trăsătură esenţială o constituie şariajele. Munţii Semenic au rezultat prin asamblarea mai multor unităţi structurale, delimitate prin linii mari de dislocaţie direcţională. Formaţiunile geologice sunt constituite din roci metamorfice, magmatice şi sedimentare, aparţinând domeniilor getic şi danubian, parautohtonului de Severin şi depresiunilor postectonice. De-a lungul unei linii care trece pe la est de Caransebeş –Turnu Ruieni – Armeniş – Teregova – Luncaviţa, geticul încalecă spre est domeniul danubian. În cea mai mare parte Semenicul este alcătuit din şisturi cristaline intens metamorfozate, predominând cele mezometamorfice, iar cele epimetamorfice existând cu totul limitat în partea centrală a regiunii. Şisturile cristaline aparţin seriei de Sebeş Lotru, denumită regional seria de Timiş, iar cele epimetamorfice, seriei de Miniş. Cristalinul getic din Masivul Semenic se caracterizează prin cute mari, drepte relativ simetrice, desfăşurate paralel cu direcţia catenei muntoase. Rocile eruptive, aparţinând domeniului getic şi celui danubian, sunt reprezentate prin granitoidele de sinorogene de Poneasca şi Lindenfeld-Buchin şi granodiorite şi tonalite de la Slatina-Timiş de vârstă paleogenă. Sedimentarul mezozoic este reprezentat prin pachete groase de calcare recifale. Sedimentarul neozoic stă transgresiv peste unităţile tectonice formate anterior şi este reprezentat printr-o gamă largă de formaţiuni – argile, marne, conglomerate, nisipuri, pietrişuri etc. Cuaternarul este prezent la periferia Masivului Semenic, în sectoarele depresionare, pe sectoare de versanţi, unele interfluvii joase şi în cadrul văilor : pleistocenul inferior, alcătuit din pietrişuri, nisipuri şi argile ce formează complexul stratelor de Cândeşti ; pleistocenul mediu reprezentat prin depozite loessoide, iar pleistocenul superior prin pietrişuri, nisipuri şi argile roşcate. Holocenul inferior este reprezentat prin pietrişuri şi nisipuri în timp ce holocenul superior constituie majoritatea aluviunilor luncilor şi albiilor minore. Limitele Munţilor Semenic şi caracterizarea lor complexă scot în evidenţă individualitatea geomorfologică cu trăsăturile ei specifice şi caracterul de unitate de relief carpatic, în raport cu regiunile vecine. Limita de nord începe la circa 2 km. est de localitatea Soceni, respectiv din Tâlva Sârbului (474 m), desfăşurându-se până în perimetrul localităţii Turnu Ruieni, de pe marginea de sud-est a Depresiunii Caransebeş, de unde se schimbă ca direcţie, îndreptându-se spre localitatea Borlova, care se încadrează în aliniamentul estic. Trăsătura principală a limitei constă atât în dublul său caracter, geomorfologic şi geologic, uneori până la suprapunere, cât şi în aspectul de sector de tranziţie, determinat de lăţimea relativ mare a fâşiei de dealuri piemontane ale Sacoşului şi seria de mici depresiuni de eroziune diferenţială din interiorul acestora, sculptate prin acţiunea activă a unor afluenti de pe stânga râurilor Timiş şi Pogăniş. Aria depresionară din lungul acestui sector s-a accentuat în panonian datorită procesului de subsidenţă mai pronunţat în nord-vest, scoţând tot mai mult în evidenţă contrastul dintre rama muntoasa a Semenicului si perimetrul marginal, de scufundare, favorizând creşterea în grosime a depozitelor panoniene care, la nord de Dealurile Sacoşului au atins 800m. Cu toate acestea caracterul de bloc sau horst al zonei montane apare oarecum estompat. Limita de est are un dublu caracter – de bordură montană şi culoar depresionar – desfăşurându-se pe un spaţiu geografic mai larg, având structura complexă a unui sector de interferenţă între Masivul Semenic, Munţii Ţarcu şi Munţii Cernei. Limita de est apare cu un specific de aliniament mai compact şi mai masiv. Valea Timişului şi-a pus amprenta asupra acestui spaţiu de tranziţie dintre cele doua masive montane – Semenic şi Ţarcu – dar printr-o evoluţie dependentă de edificiul Semenicului existent şi în fundamentul prăbuşit din baza culoarului tectonic, în interiorul şi pe bordura căruia şi-a desfăşurat acţiunea modelatoare, din primul moment al constituirii ei. De asemenea Munţii Semenic şi, ataşate lor, valea şi culoarul tectonic al Timişului ilustrează aspectul reliefului de horst şi graben, marcând individualitatea Munţilor Banatului de aceea a Carpaţilor Meridionali, dovedind faptul că geneza şi evoluţia acestei arii depresionare s-a desfăşurat in intimitatea zonei montane a Semenicului. Limita de sud reprezintă şi ea caracterul complex al unui spaţiu de tranziţie dintre Dealul Domaşnea şi vârful Lazu Mare. Orientarea extremităţii sudice a masivului predominant către sud – sud-vest i-a dictat şi limitei aceasta direcţie. Cu excepţia unor sectoare cum este cazul celui dintre Domaşnea şi Verendin sau la nord de Bozovici, unde este prezent neogenul, limita sudică se desfăşoară aproape în exclusivitate în domeniul cristalinului metamorfic. Contactul Munţilor Semenic cu depresiunea Domaşnea – Mehadia şi Depresiunea Bozovici se face prin două trepte. - prima treaptă reprezintă un nivel piemontan ce dă o trăsătură specifică zonei, profilul longitudinal urcând de la cca. 500 m la 750 m, dominând culmile depresiunii. O notă specifică o formează paralelismul acestor culmi şi desfăşurarea lor foarte prelungă, întreruptă brusc pe matginea muntelui intre 700 şi 750 m, de aici ridicându-se o ruptură de pantă la o distanţă de 2-4 km, marcând o amplitudine a înălţimilor de 200-300 m, în raport cu prima treaptă. Pe acest contact se conturează o serie de bazinete suspendate : Luncaviţa, Pârvova, Borlovenii Noi etc., sculptate în nivelul piemontan. Limta de vest reprezintă cel mai ridicat grad de complexitate pentru Masivul Semenic. Pornind din apropierea vârfului Streniacu Mare, limita se desfăşoară în lungul văii Minişului, pe care o traversează la cca 1,5 km spre vest de confluenţa acestuia cu Poneasca, acolo unde se află şi un mic sector de chei săpate în calcare jurasice, pe urmă urcă în Dealul Zăbăl (834 m), ocoleşte bazinul râului Poneasca, pe la vest, trecând în lungul Dealului Zăgrăzii (921 m), înainteaza către lungul Culmii Puşcaşu Mare sau Poiana Rusului (1023 m), de unde pătrunde în sectorul de izvoare ale râurilor Poneasca şi Bârzava. Limita urmează cumpăna de ape dintre Poneasca şi Bîrzava, situată la est, şi bazinul văii Caraşului, dinspre vest. Limita de vest se desfăşoară pe o zonă de contact geologic, cu multiple implicaţii tectonice, structurale şi petrografice, la interferenţa dintre masa de cristalin a Semenicului şi marginea estică a sedimentarului din sinclinoriul Reşiţa – Moldova Nouă, la care se adaugă corpul granitoid sinorogenic de la Poneasca. De la această limită a masivului către vest, începe domeniul formelor de relief carstic, specific Munţilor Aninei, reţeaua hidrografică manifestând tendinţe de dezorganizare, complicând circulaţia apei în subteran. Limita vestică înaintează spre bazinul hidrografic al Caraşului, acolo unde suprafeţele de nivelare (care se continuă din Masivul Semenic printr-o planitate mai redusă), acolo unde acestea se insinuează pe un contact dintre cristalinul fracturat şi fragmentat sub formă de martori de eroziune şi masa compactă a calcarelor mezozoice. 3. Evoluţia regiunii montane Durata mare şi complexitatea genezei şi evoluţiei reliefului pun în evidenţă existenţa mai multor etape morfogenetice în formarea Munţilor Semenic. Exceptând condiţiile tipic geomorfologice ale modelării reliefului, geneza şi evoluţia Munţilor Semenic au fost strâns legate de complexitatea tectonică a regiunii, materializată prin structuri plicative şi disjunctive majore formate în decursul ciclurilor tectonice : prebaikalian, aparţinând precambrianului ; baikalian, din timpul cambrianului ; hercinic din carbonifer – permian ; alpin, al cărui început a fost conturat de transgresiunea liasicului şi care se continuă şi în prezent. - etapa anterioară constituirii regiunii montane are loc în anteproterozoic şi până la sfârşitul cambrianului, când intră în acţiune orogeneza caledoniană. Cele mai vechi formaţiuni geologice aparţin domeniului getic reprezentate de cristalinul metamorfic al seriilor de Sebeş-Lotru, care au luat naştere în timpul orogenezei precambriene, rezultând structuri plicative drepte şi asimetrice, procese petrecute în timpul ciclului tectono-magmatic prebaikalian. În decursul ciclului baikalian, se costituie şisturile cristaline din proterozoicul superior-cambrian, cu o serie de anticlinale şi sinclinale orientate pe aliniamentul nord-sud. Orogeneza caledoniană determină ca majoritatea depozitelor care s-au format anterior, să fie metamorfozate. - etapa dezvoltării montane începe din paleozoicul inferior. La începutul acesteia se păsrează funcţia de geosinclinal, iat majoritatea formaţiunilor continuă să fie metamorfozate de orogeneza caledoniană. Etapa se desfăşoară pe tot intervalul ciclului tectonic hercinic şi în cadrul orogenezei alpine, încheindu-se în cretacicul superior. Sedimentele paleozoice, posterioare orogenezei caledonice şi depuse în carboniferul superior, au fost cutate şi supuse unui metamorfism regional de intensitate redusă în perioada orogenezei hercinice. În carbonifer şi permian inferior, odată cu instalarea unui climat umed, pe bordura cristalinului care începe să apară de sub ape, se acumulau primele şi cele mai vechi depozite de pietrişuri şi unele mâluri argiloase. Nucleul de roci cristaline al Semenicului se află legat de cristalinul situat în fundamentul Carpaţilor Meridionali, Munţilor Apuseni şi al Depresiunii Transilvaniei. Inceputul mişcărilor alpine a fost marcat transgresiunea liasică. Fazele orogenezei kimmerice veche (liasic) şi kimmerice nouă (neojurasic) s-au resimţit în arealul Munţilor Semenic mai mult ca mişcări de ridicare şi oscilatorii. În faza austrică (albian-cenomanian), sectorul de cordilieră se îngustează puţin prin avansarea domeniului de fosă dinspre vest. Seria mişcărilor din faza laramică (senonian-danian) marchează încheierea etapei. Se consideră de asemenea că însuşirile de horsturi şi grabene au început să se contureze încă din această etapă a dezvoltării reliefului. - etapa fragmentării tectonice şi a genezei suprafeţelor de nivelare montane se încadrează între sfârşitul cretacicului şi începutul pliocenului, când se realizeză conturarea trăsăturilor de ansamblu ale reliefului montan. După mişcările laramice, regiunea Munţilor Semenic a rămas exondată, cu excepţia unor sectoare periferice, comportându-se in timpul neozoicului ca un bloc rigid, care a inregistrat mai multe mişcări oscilatorii de ridicare şi coborâre şi unele deplasări pe aliniamente de falie. Astfel Masivul Semenic devine flancat spre nord de un larg golf tectonic, care a pătruns adânc către Caransebeş. Astfel a apărut culoarul tectonic Timiş-Mehadia, iar la sud se individualizează prin fracturare Depresiunea Bozovici. Orogeneza alpină s-a manifestat in paleogen, mai mult prin accentuarea unor dislocaţii existente, producerea altora noi şi printr-un sistem de mişcări de tip compensatoriu, reprezentate prin ridicări in sectoarele centrale ale muntelui şi afundări in cele periferice. In paleogen, o serie de corpuri eruptive străbat cristalinul getic din partea de est a Semenicului, corpurile eruptive fiind alcătuite predominant din grano-diorite şi diorite-cuartifere-porfirice fiind reprezentate de dyck-uri şi unele filoane, care aflorează in prezent sub formă de martori petrografici şi structurali, in cadrul suprafeţelor de nivelare, constituind vârfuri mici cu infăţişare ruiniformă. Sfârşitul oligocenului marchează faza de incheiere a evoluţiei de geosinclinal trecându-se la situaţia de exondare generală şi definitive a regiunii montane propriu-zisă ca urmare a consolidării şi acoperirii cu sedimente a ultimilor sectoare periferice de avantfose. Ca urmare, inaintea orogenezilor savică şi stirică, regiunea Munţilor Semenic funcţiona ca un relief montan , care a fost timp indelungat supus eroziunii existând deci, in condiţii climatice specifice şi sub acţiunea mişcărilor tectonice deosebit de active, premisele modelării unor suprafeţe de nivelare. Geneza şi individualizarea suprafeţelor de nivelare Montană Constituirea celui mai vechi ansamblu al suprafeţelor de nivelare Montană, a inceput in condiţiile unui climat cu nuanţă subtropicală, cu tendinţă de uşoară răcire, specific oligocenului şi mai ales, ultimei părţi al acestuia. Procesul genetic al suprafeţelor de nivelare Montană s-a desfăşurat din paleogen şi până la inceputul pliocenului, după care de la modelarea de tip montan se trece la aceea cu specific predominant piemontan. Suprafaţa de nivelare Semenic Partea central-sudică a Munţilor Semenic ce se ridică ca un soclu rigid, incadrând obârşiile şi cumpăna de ape a unora din principalele râuri din Banat, reprezintă cea mai veche şi mai tipică suprafaţă de nivelare. Ea este flancată, aproape pe toate laturile, de versanţi puternic inclinaţi, in lungul cărora se află mascate aliniamente de falii. Nivelul se află incadrat altimetric intre 1250 şi 1400 m, deasupra lui ridicându-se caţiva martori de eroziune reziduali, cei mai importanţi dintre ei marcând şi inălţimile maxime din regiune vârfurile : Semenic(1446 m), Piatra Goznei (1447 m) şi Piatra Nedeea (1437 m). Desfăşurarea suprafeţei in cadrul masivului se prezintă relativ uniformă, prin caracterul său de pod extins, cu unele valuri foarte largi şi de multe ori estompate de scuarţa eluvială, depozitele deluviale şi orizontul gros de turbă. Dezvoltarea ei pe cristalini i-a permis conservarea şi păstrarea unor aspecte ale suprafeţelor de tip peneplenă, dovedind rezultanta unei indelungate etape de modelare subaeriană. Suprafaţa de nivelare Nergana De la sfârşitul oligocenului până către inceputul totonianului are loc modelarea unei suprafeţe de tip pediplenă sculptată, parţial, spre marginea unor blocuri faliate alcătuite in general din roci cristaline, in condiţiile unui climat semiarid. In geneza acestui nivel au jucat un rol important eroziunea apei sub formă de pânză şi procesul retragerii paralele a versanţilor, manifestat in mod deosebit prin dezagregare datorită variaţilor termice. S-a atribuit acestei suprafeţe denumirea de nivelul Nergana, folosind toponimul văii Nergana, afluent al râului Nera, unde el apare bine reprezentat, sub forma unor culmi paralele, intens impădurite. Caracterul morfologic de ansamblu al suprafeţei este acela de nivel de tranziţie, prezentând o inclinare medie de 15-25º şi imbrăcând aspectul de bordură. Suprafaţa Nergana se dezvoltă aproape in totalitatea ei in cadrul etajului forestier fiind treapta morfogenetică cel mai intens impădurită in fizionomia acestuia incep să se intrăvadă primele influenţe exercitate de o reţea hidrografică mai veche, asupra direcţiilor de orientare şi desfăşurare a culmilor componente. Suprafaţa de nivelare Tomnacica-Cârja Ca urmare a tectonicii deosebit de active din prima parte a miocenului, prin scufundarea unei porţiuni din cea mai veche de suprafaţă de nivelare, se formează bazinul de sedimentare de la Caransebeş, culoarul de tip graben Timiş-Mehadica-Cerna, iar in Helvetian-tortonian, bazinul depresionar de la Bozovici. In condiţiile mişcărilor atice şi rhodaniene, care au determinat şi izolarea temporară a bazinului panonic de cel dacic, are loc modelarea unei largi suprafeţe de nivelare care in Munţii Semenic prezintă aspectul unui pod uşor vălurit către est unde poartă denumirea de Tomnacica, dezvoltându-se aici numai pe cristalin. Corespondentul acestui nivel, având infăţişarea de culmi prelungi şi teşite pe marginea vestică a masivului, se desfăşoară ca o suprafaţă de eroziune sculpatată atât pe cristalini cât şi pe calcare , fiind cunoscut sub denumirea de platforma Cârja. Constituirea nivelului Tomnacica-Cârja reprezintă pentru Masivul Semenic, incheierea etapei sale tectonice şi a genezei suprafeţei de nivelare Montană. Etapa evoluţiei piemontane Ulterior mişcărilor tectonice de ridicare de la sfârşitul miocenului şi inceputul pliocenului, compensate de afundări ale zonelor depresionare limitrofe, in condiţiile unui climat de tip subtropical, au fost realizate premisele intrării zonei montane a Semenicului in etapa evoluţiei piemontane. Suprafaţa de nivelare Slatina-Văliug De-a lungul bordurii Masivului Semenic, cu aspect de prispă de eroziune retezată in rocă la contactul cu rama Montană şi prelungindu-se către exterior , cu trăsături morfo structurale de vechi nivel de acumulare de tip piemontan, ajuns intr-o fază de nivelare şi fragmentare inaintată, a fost modelată suprafaţa Slatina-Văliug.Altitudinea ei medie se inscrie intre 650 şi 750 m, orientându-se pe faţada estică şi cea nord-estică a Semenicului, predominând către culoarul văii Timişului. Suprafaţa de nivelare Teregova Existenţa unei trepte piemontane tipice, ce păstrează urmele evidente ale modelării apelor curgătoare, atât in privinţa procesului de eroziune propriu-zis, cât şi a celui de acumulare masivă a unor groase cuverturi de materiale aluvionare, ca urmare a raporturilor ce s-au stabilit cu variaţiile de nivel ale apelor lacurilor de la periferia zonei montane, in levantin şi la inceputul cuaternarului. Altimetric se inscrie intre 400 si 550m. 3. Caracteristici climatice Masivul Semenic are condiţii de climă temperat continentală, incadrându-se in specificul climatic al munţilor relativ inalţi. Datorita poziţiei sale, regiunea montană se află sub influenţa directă a maselor de aer dinspre vest, sud-vest şi parţial sud. In astfel de situaţii sunt posibile numeroase diferenţieri ale valorilor medii ale componentelor şi elementelor meteo-climatice, in raport cu treptele mai importante ale reliefului, expoziţia acestora in funcţie de circulaţia maselor de aer, orientarea faţă de radiaţiile solare etc. Caracteristicile topo-climatice se manifestă, intr-o anumită măsură şi sub aspectul unor influenţe locale de tip submediteranean (excepţie făcând altitudinile ce depăşesc 1000 m). Radiaţia solară globală insumează intre 100 şi 115 Kcal/cm2 /an, fapt care dovedeşte existenţa unui regim de insolaţie relativ accentuat. Durata medie anuală de strălucire a soarelui, pe culmile celei mai inalte ale regiunii montane insumează circa 1742 ore, lunile cu cel mai mult soare fiind: august(241 ore),iulie(236 ore), iunie(204 ore), septembrie (195 ore). Durata cea mai mică de strălucire a soarelui este specifică lunilor decembrie(60 ore) şi februarie(73 ore). Temperatura medie anuală se incadrează intre 4 şi 9ºC, reflectând un relativ echilibru termic şi o anumită concordanţă cu regimul de umiditate accentuat al aerului. Pentru partea cea mai inaltă a reliefului, situate intre 1250 şi 1430 m, valorile medii ale temperaturii anuale sunt cuprinse intre 3,5 si 5,5ºC. Se constată că arealele joase de la marginea munţilor, aşa cum sunt depresiunile Caransebeş şi Bozovici sau Culoarul Timişului, se caracterizează printr-un regim de evidentă incălzire, fapt pentru care temperatura medie anuală se cifrează intre 9 şi 10ºC. Temperaturile externe inregistrează şi ele aspecte de specificitate: -temperatura maximă mijlocie pentru arealul cel mai inalt este de 7,4ºC; -temperatura minimă mijlocie nu depăşeşte 1ºC; -temperatura maximă absolută a atins valori de 27,6ºC (31 iulie 1956) şi 37,3ºC (13 august 1946); -temperatura minimă absolută a inregistrat -24,5ºC (24 ianuarie 1963). Regimul termic al aerului condiţionează pe cele mai inalte culmi ale Munţilor Semenic probabilitatea producerii ingheţului pe un interval de aproximativ 8 luni (septembrie-mai), 155 zile de ingheţ. Rezultă că durata medie a zilelor fără ingheţ insumează in timpul anului 210 zile. Nebulozitatea are o frecvenţă relativ mare, aproape 9 luni din an. Nebulozitatea medie anuală este cuprinsă intre 6,8 si 7,7. In decembrie, februarie şi martie nebulozitatea depăşeşte 8,3 iar in intervalul iulie- octombrie scade la 4,8-5,2. Parţială ori totală nebulozitatea este prezentă in fiecare lună din an, numărul mediu de zile noroase fiind de 180, iar acela cu cer total acoperit de circa 110. Numărul de zile cu cer in intregime senin se cifrează la 72. Precipitaţiile, deosebit de bogate, sunt determinate de expunerea Munţilor Semenic in faţa maselor şi a fronturilor de aer umed, care se deplasează predominant din direcţiile vest şi sud-vest. La altitudinea de 1400 m cantitatea medie anuală de precipitaţii atmosferice insumează circa 1403 mm. Perioadele caracterizate printr-o accentuată abundenţă a cantităţilor de precipitaţii aparţin lunilor iunie (241 mm), iulie(237 mm), mai (186 mm), august (170 mm) şi aprilie (146 mm), iar cele mai reduse se inregistreza in martie şi octombrie (circa 65 mm). Ninsorile sunt frecvente, ele se produc in numeroşi ani la date calendaristice timpurii , dar şi destul de târziu la sfârşit de iarnă, fără să mai lase loc de manifestare a primăverii propriu-zisă. Aici stratul de zăpadă cunoaşte o durată şi o grosime mare, asigurând practicarea unui sistem complex de activităţi sportive de sezon. Intre prima zi (29 octombrie) şi ultima zi cu ninsoare (3 mai) se află cuprins un interval mediu de 185 zile când există condiţii posibile pentru căderea ninsorii. Stratul de zăpadă se formează in mod consistent chiar din prima jumătate a lunii noiembrie grosimea lui atingând maxim 15-20 cm, cu excepţia porţiunilor uşor excavate. De la sfârşitul lunii noiembrie stratul de zăpadă se instalează efectiv, crescând constant in grosime, iar din decembrie şi până in prima decadă a lunii aprilie grosimea lui este aproximativ 50-80 cm. Regimul vânturilor se manifestă sub influenţa centrelor barice care acţionează predominant din direcţiile sud şi sud-vest, vest, nord-vest şi nord. Frecvenţa anuală a vântului din direcţiile sud şi sud-vest este de circa 35% iar a celor de la nord şi nord-vest de 29%. Viteza medie anuală a vântului in sectoarele inalte ale regiunii se caracterizează prin valori de circa 10 m/s iar in spaţiile mai joase doar 3-4 m/s. Brizele indeplinesc un rol important in intervalul cald al anului. De exemplu brizele care adie dinspre Depresiunea Bozovici, culoarele adânci ale văilor Miniş, Caraş, Poneasca, Bârzava, Timiş sunt destul de intense, iar aerul lor uşor umezit şi bine oxigenat creează in ascensiunea lui spre culmile inalte o atmosferă tonifiantă imbietoare pentru excursii. Fenomele atmosferice deosebite (ceaţa, bruma, chiciura, poleiul, descărcările electrice,etc) influenţează condiţiile in care se desfăşoară diferite activităţi turistice. Ceaţa este frecventă in perioadele reci şi umede ale anului şi mai rar, ori cu totul limitat, in intervalul de timp cald. In medie, in decursul unui an exista circa 240 zile de ceaţă, fenomenul intâlnindu-se pe culmile cele mai inalte ale munţilor in spaţiile depresionare in lungul culoarelor de văi. Bruma este un fenomen prezent din ultima decadă a lunii septembrie. Formarea brumei se produce frecvent in lunile martie şi aprilie in condiţiile de coborâre a tempereturii sub 0ºC, iar in anii mai reci in mod accidental, până in a doua decadă a lunii mai. Chiciura este fenomenul zilelor şi noptilor foarte reci şi umede, la care se adaugă şi acţiunea vântului. Poleiul este present, cu o frecvenţă redusă din prima decadă a lunii noiembrie devenind obişnuit pe timp de iarnă. Descărcările electrice se produc in Munţii Semenic incepând de la sfârşitul lunii aprilie in condiţiile pătrunderii maselor de aer cald şi umed din sud-vest şi vest. In intervalul mai –iunie fronturile de oraje şi intensificări trecătoare ale vântului se pot transforma in vijelie şi furtună. In iunie august, formaţiile de nori cu dezvoltare mare pe verticală (cumulo-nimbus-congestus, fracto-nimbus) generează in acest spaţiu montan căderi de grindină, fenomenul fiind posibil uneori pe suprafeţe mai mari manifestându-se chiar de la poalele Semenicului pâna pe culmile cele mai inalte ale acestuia. 4. Elemente de hidrografie Masivul Semenic se individualizează ca un important “rezervor” de ape. Regimul precipitaţiilor atmosferice, deosebit de bogat, asigurǎ permanent un volum substanţial de ape, in pânze freatice, izvoare, cursuri de ape, bazine lacustre artificiale şi mlaştini. Drenajul adânc şi infiltraţia intense determinǎ prezenţa mai multor orizonturi de ape freatice de o calitate potabilǎ deosebitǎ. Debitele apelor subterane sunt cuprinse intre 2,8 şi 7,5 l/s/km 2. Apele curgǎtoare cu dimensiuni variate şi debite bogate, strǎbat Munţii Semenic in toate direcţiile. Timişul izvorăşte de sub vârful Semenic de la circa 1410 m altitudine din perimetrul unor izvoare şi turbării de inălţime (tinoave). - primul sector, de la obârşie şi până la extremitatea sud-estică a localităţii Gărâna, este cunoscut sub numele de pârâul Semenic, având bazinul hidrografic cu o suprafaţă de 29,5 km2 , iar lungimea cursului de 11,4 km. - in aval de Gărâna, pe un traseu de 6,3 km lungime, cursul Timişului este cunoscut sub numele de Grădişte. - de la lacul “Trei Ape” in jos, pe tot parcursul său, râul poartă denumirea de Timiş. In perimetrul munţilor Semenic şi sectoarele de la poalele acestora, Timişul işi desfăşoară valea pe o distanţă de circa 70 km, iar bazinul hidrografic acoperă o suprafaţă de 632 km2 din ansamblu sistemului hidrografic care măsoară o arie de 5248 km2. Bazinul hidrografic al Timişului se prezintă bine dezvoltat in sectorul montan inalt, unde primeşte numeroşi afluenţi: - Brebu , cu o lungime de 5,7 km şi o suprafaţă a bazinului de 16,3 km2; - Teregova, având o lungime de 15,3 km, ocupă un areal de 53,6 km2 ; - Criva, pe valea căruia pătrunde calea ferată şi şoseaua modernizată care trec peste Poarta Orientală (pasul Domaşnea, 515 m altitudine). Afluenţii de pe stânga aparţin in totalitate Munţilor Semenic, unde şi-au adâncit profund văile in roci şi saline, iar către gurile de vărsare in roci sedimentare. Slatina este un râu care izvorăşte din partea centrală a muntelui, la nord est de localitatea Brebu Nou, prezentând o vale puternic adâncită cu multe meandre incătuşate. Apele sale bogate şi repezi se aruncă cu forţă peste treptele numeroase din talvegul văii, oferind privelişti in care natura te cucereşte prin atracţiile ei. Lungimea râului este de 12,6 km, cuprinzând un bazin hidrografic cu o suprafaţă de 28,4 km2. Jins pe 41 km2 inscriindu-se astfel printre cei mai lungi afluenţi de pe stânga Timişului. Cerneţul Mare ia naştere dintr-o linie de izvoare amplasate pe versantul Nordic al Nemanului Mic la altitudinea medie de 1030m, vărsându-se in Timiş la aproximativ 1,3 km sud de localitatea Petroşniţa, bazinul său hidrografic acoperind o suprafaţă de 13,5 km2 incadrează un curs cu lungimea de 12,5 km. Poiana sau Valea Mare este ultimul afluent mai important pe stânga Timişului, situat aproape de periferia nordică a Munţilor Semenic. Prin unii dintre afluenţii săi işi extinde aria bazinului hidrografic către sud, izvoarele acestuia ajungând sub vârful Nemanul Mare. Valea Mare are calităţile unui traseu turistic cu atracţii peisagistice inedite, fiind o călăuză bună şi plăcută, care te conduce adânc in interiorul jumătăţii nordice a Masivului Semenic şi de a readuce la poalele acestuia, la legăturile cu căile de comunicaţii modernizate dintre Caransebeş şi Reşiţa. La nord de acest din urma afluent, Timişul pătrunde in Depresiunea Caransebeş, având un debit mediu lichid de 35-36m3/s. Bârzava flanchează mai mult de jumătate din versantul vestic al Munţilor Semenic, izvorăşte de le cca. 1080m, imediat la vest de culmea Cracul Lung, la mică distanţă de izvoarele văii Poneasca. La numai doi km către est se află cantonul silvic “Coşava” unde intâlnim şi obârşiile râului Coşava, afluent al Nerei. Cumpăna de ape care desparte aceste râuri, este foarte joasă in raport cu linia de izvoare. Bârzava işi poartă apele pe direcţia sud, sud-vest, nord, nord-est, cu excepţia sectorului de obârşie şi a celui din extremitatea nordică, unde se orientează pe un aliniament general est-vest. Din lungimea totală a cursului său de 130,3 km, pe teritoriul Masivului Semenic se află numai 40,3 km, iar din suprafaţa intregului său sistem hidrografic de 974,6 km2, doar 187,2 km2. Incleştarea puternică a muntelui cu apele sale a determinat, aproape pe tot traseul său in jos de Văliug, infăţişarea de defileu alcătuită dintr-o vale mult adâncită in lungul căreia alternează sectoare de chei cu mici bazinete. Bârzava primeşte numeroşi afluenţi, de mici dimensiuni, cu un regim hidrologic de tipul organismelor torenţiale. Dintre acestea mai important este râul Alb care izvorăşte de sub culmea Certej (955m), desfăşurându-şi valea la contactul dintre şisturile metamorfică ale Munţilor Semenic şi calcarele din Munţii Aninei. Prezenţa calcarelor este motivul pentru care a fost denumit Râul Alb. Adâncit sub formă de chei işi desfăşoară cursul pe o lungime de 9,8 km, suprafaţa bazinului sau hidrografic insumând 11,6 km2. Cerinţele pentru utilizarea potenţialului hidroenergetic, alimentarea cu apă a industriei şi satisfacerea altor necesităţi au condiţionat construirea unor canale de aducţie. De exemplu, pentru suplimentarea alimentării cu apă a lacului de la Văliug, au fost construite canalele Semenic şi Zănoaga. Canalul Semenic drenează spre albia Bârzavei circa 30 km2 din sectorul de izvoare al Timişului, şi aproximativ 7,2 km2 din bazinul superior al Merei, transportând un debit mediu de 500 l/s. Construit, incepând din anul 1911. In mai multe etape canalul traversează cumpăna de ape din bazinele hidrografice ale Timişului şi Nerei in cel al Bârzavei, in punctul denumit inşeuarea sau pasul Prislop (1000 m altitudine). Apele pe care le dirijează la castelul de echilibru “Semenic” sunt conduse apoi la hidrocentrala “Crăinicel” situată in apropiere de Văliug. Canalul Zănoaga colectează din arealul sudic al Munţilor Semenic apele de pe o suprafaţă de 16,3 km2 , realizând un debit mediu de 360 l/s. Valea Bârzavei constituie cel mai important traseu turistic de pe latura vestică modernizată permiţând o pătrundere comodă de la Reşiţa la Văliug şi staţiunea Crivaia, iar pe aici, pe un drum modernizat, inaintarea către obârşia râului. Nera, al cărui bazin drenează partea de sus a Masivului Semenic izvorăşte imediat la sud de Baia Mare a Vulturilor constituindu-se mai jos de Baia Mică a Vulturilor intr-un curs cu direcţia nord-sud. Poziţia cea mai avansată a obârşiilor acestui râu este marcată de sectorul denumit Negrana, ale cărei izvoare se află la sud-est de vârful Piatra Goznei, la marginea depresiunii de nivaţie Baia Mare a Vulturilor, de unde porneşte in trei şuviţe de ape, ale căror debite sunt destul de variabile in decursul anului. Din lungimea totală de 132,5 km, in spaţial montan al Semenicului râul Nera işi desfăşoară albia pe o distanţă de 22,5 km, menţinându-şi direcţia generală nord-sud in cadrul unei suprafeţe a bazinului hidrografic de 141 km2, reprezentând aproape o zecime din ansamblu bazinal de 1363 km2. Dintre afluenţi câţiva sunt mai importanţi. Pe stânga primeşte pe Nergăniţa ale cărei izvoare pornesc de sub Tilva Nergăniţa Mare(1364 m), din locul numit “Zănoaga”(1280 m) şi trece pe la vest de Tilva Nergăniţa Mică. Pe dreapta doi sunt afluenţi mai mari. Pârâul Coşava, care rezultă din unirea a două ramuri, Coşava Mare care izvorăşte de sub Culmea Prinţiului, foarte aproape de Nera şi Coşava Mică cu obârşia sub vârful Cracu Lung(1244 m) ce prezintă o vale ingustă, sălbatică cu versanţi abrupţi. Cursul său are o lungime de 8,7 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 26,4 km2. Cel de-al doilea afluent, Hielişagul işi desfăşoară cursul lung de 10,7 km mai către sud-vest, cu un bazin hidrografic de 24,2 km2 . Unul dintre afluenţii importanţi ai Nerei este Minişul. Izvoarele lui se află situate in zona calcaroasă a munţilor Aninei, sub dealul Culmea(977 m). Lungimea râului pe bordura masivului Semenic este de circa 9,5 km, arealul bazinului său hidrografic in acest spaţiu montan marginal fiind de aproximativ 44,2 km2 . La numai 0,7 km in aval de vărsarea râului Poneasca, valea Minişului se angajează in cheile Bigăului care, deşi cu mult din lungul văii sunt deosebit de periculoşi datorită inălţimii şi inclinării versanţilor. Aici, de un mare interes turistic sunt marmitele laterale şi de albie adânc incrustate lapiezurile verticale şi grotele deschise in pereţii de calcar. In perimetrul cheilor, Minişul primeşte ca afluent pe partea dreaptă pârâul Bigar, care izvorăşte sub formă de izbuc de sub stânca Carsa Goznei. Poneasca este cel mai mare afluent care işi varsă apele in Miniş pe partea stângă, cursul său fiind in intregime pe teritoriul Munţilor Semenic. De la izvoare, care sunt situate foarte aproape de obârşiile Bârzavei, şi până la confluenţă, râul măsoară o lungime de 13,4 km, iar bazinul hidrografic se extinde pe 47,5 km2 . Lacurile in peisajul Munţilor Semenic sunt antropice (de baraj), iar in unele perimetre restrânse, unde apele stagnate provenite din izvoare şi precipitaţii atmosferice sunt reţinute de mici denivelări ale reliefului, se formează mlaştini. Redutabile “porţi ale apelor”, barajele de pe valea Bârzavei au zugrăvit trei lacuri de acumulare, iar pe Timiş un lac. Pornind din Reşiţa pe Bârzava, spre interiorul Masivului Semenic, te impiedicâ la poalele Muntelui Nemalului, la numai 3 km de mers, intre confluenţele pârâului Secu şi Râul Alb, cu Bârzava, lacul Secu. Lung de aproximativ 4 km, cu o suprafaţă de 101 ha şi un volum de apă de peste 15 milioane m3. Lacul Breazova se desfăşoară la o distanţă de circa 14km in amonte de coada lacului Secu, având o suprafaţă de 12ha, un volum de circa 13milioane m3, şi impreună cu uzina electrică constituie un alt obiectiv turistic important. Lacul Văliug, reprezintă ultimul lac de pe Bârzava inainte de a se ajunge la obârşiile văii. El se desfăşoară ramificându-se puţin şi pe văile afluente, acoperind un areal de aproximativ 59 ha şi acumulând un volum de apă de aproape 12 milioane m3 . Pe cursul superior al Timişului, in zona de confluenţă a trei pâraie- Semenicul, Grădiştea şi Brebul-, intre localităţile Garana şi Brebu Nou, se află situate, la 815 m altitudine, lacul “Trei Ape”, cu o suprafaţă de 45ha şi un volum de 6,3 milioane m3 , reprezentând cel mai inalt lac de acumulare din masivul Semenic. Mlaştinile, intâlnite la o altitudine de peste 1350m, sunt deosebit de frecvente pe “podul“ montar desfăşurat intre vârfurile Semenic, Piatra Groznei şi Piatra Nereia. Rezultate in urma stagnării apelor provenite din izvoare şi precipitaţii atmosferice care se acumulează in interiorul depresiunilor şi nişelor de nivaţie, mlaştinile din Munţii Semenic stau amplasate pe turbăriile groase presărate cu muşuroaie inierbate. Ele se intâlnesc la Băile Mari ale Vulturilor, Băile Mici ale Vulturilor, Zănoaga Roşie etc. 5. SOLURILE. VEGETATIA. FAUNA. Solurile In Masivul Semenic, solurile au particularităţi pedogenetice destul de variate şi complexe. Astfel pe culmile cele mai inalte, in arealele cu pajişti montane, se intâlneşte clasa spodosolurilor(soluri brune feriiluviale, brune acide si podzoluri), iar pe suprafeţe restrânse soluri organice (de mlaştină şi turboase). In etajul pădurilor cea mai mare extindere o au cambisolurile (soluri brune acide). Pe Dealurile Sacosului, de la marginea nordică a Munţilor Semenic, şi pe terasele Timişului se dezvoltă argiluvisolurile (soluri brune argiloiluviale). VEGETAŢIA Masivul Semenic constituie o grădină impresionantă in ale cărei covoare de vegetaţie multicoloră se contopesc genuri şi specii de arbori, plante şi flori dăruite spontan de natură, ori cultivate de oamenii locurilor, cu multă pricepere şi pasiune. Păduri, păşuni, fâneţe, livezi şi ogoare stau rânduite pe treptele mai mari şi mai mici ale muntelui, prin văi şi depresiuni, pe culmi inalte şi plaiuri insorite, alcătuind impreună un veşmânt, nu numai bogat şi frumos, dar şi original, care decorează peisajul regiunii cu pasteluri in reflexe de lumină caldă. Vegetaţia de tip subalpin se dezvoltă la altitudinea medie de peste 1350 m. pe culmile lipsite de pădure care prezintă vegetaţie ierboasă specifică pajiştei montane in structura căreia sunt pronunţat imprimate influenţele antropice, in strânsă legătură cu defrişările făcute cu secole in urmă. Datorită acestui proces, pe locurile despădurite s-a format un gol de munte, pe fondul căruia astăzi se profilează cele trei varfuri de stâncărie cu aspect ruiniform şi, cu totul izolat, pâlcuri de molidişuri şi făgete. In cea mai mare parte a ei, pajiştea Montană este formată din rogozul alpin (Carex curvula);graminee cum sunt: firuţa (Poa media), păiuşul roşu(Festuca rubra), păiuşul vulgar (Festuca versicolor), ovăsciorul (Avenastrum versicolor), păruşca (Festuca supina) şi altele, care constituie furaje de calitate. La acestea se mai adaugă iarba stânelor (Agrostis rupestris), ţepoşica (Nardus stricta), pătlagina de munte (Plantago gentianoides), iarba vântului (Argostis tenuis) etc. un farmec deosebit il dau numeroasele plante cu flori, atrăgând atenţia in mod deosebit clopoţelul de stâncă (Campanula alpina), cu flori albastru violet pe margini, care işi face apariţia la mai puţin de două săptămâni după echinocţiul de primăvară, degetăruţul (Soldonella pusilla), afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), iar in locurile mlăştinoase frecventul muşchi de turbă (Sphagnum). Pe stâncării se cuibăresc in petice cafenii-verzui şi albicioase lichenii şi muşchii de piatră, iar prin crăpături de rocă imbătrânită de vreme pătrund rădăcinile cimbrişorului (Thymus vulgaris). Vegetaţia domeniului forestier acoperă cea mai mare suprafaţă din perimetrul Munţilor Semenic, incepând de la altitudinea medie de 1350 m in jos, cu excepţia unor culmi, vârfuri netede şi poieni, in cadrul cărora se desfăşoară fâneţe, livezi şi, mai restrâns, ogoare. Pădurile coboară până in văile cele mai adânci, in ariile depresionare interioare şi in cele de la periferia muntelui. Reflectând numai parţial concordanţa cu variaţia pe verticală a factorilor ecologici, se constată o anumită etajare a speciilor de arbori. Fenomenul de inversiune in poziţia categoriilor de arbori se manifestă ca o consecinţă a expoziţiei versanţilor, a dimensiunii culoarelor de vale, amplasării sectoarelor depresionare etc. Sub golul montan, mai ales pe versanţii nordici ai Semenicului, se intâlnesc benzi şi pâlcuri intercalate de molid (Picea abies) şi brad (Abies alba) de pe ramurile cărora coboară prelung pâsla de fire verzui-alburii de mătreaţa bradului (Usnaea barbata). Pădurile amestecate de molid, brad şi fag se află cantonate in centrul Masivului Semenic, ca de exemplu in perimetrul de obârşie al Bârzavei, Timişului şi Nerei. Pădurile de fag au cea mai mare extindere, coborând de pe culmile montane pe fundul văilor şi depresiunilor. Pe lângă fag (Fagus sylvatica) cresc carpenul (Carpinus betulus), paltinul (Acer pseudoplatanus), frasinul (Fraxinus excelsior), mesteacănul (Betula pendula), ulmul de munte (Ulmus glabra), scoruşul (Sorbus aucuparia), alunul (Corylus avellana) ş.a. In partea inferioară a etajului pădurilor de fag se iveşte in amestec cu gorunul (Quercus petraea). Prezenţa gorunului este masivă intre 400 si 600 m altitudine, in timp ce arbori izolaţi escaladează până către 1000 m inalţime. Structura pădurilor pe care le formează este relativ complexă, intâlnindu-se printre alte genuri şi specii, gârniţa (Quercus frainetto), cerul (Quercus cerris), stejarul pufos (Quercus pubescens); sub formă insulară in Dealurile Sacoşului şi deasupra sectorului depresionar de la Caransebeş se intâlneste stejarul pedunculat (Quercus robur), iar pe versanţii mai insoriţi teiul argintiu (Tilia tomentosa), mierea ursului (Celtis australies) etc. Pe sub arbori şi arbuşti cresc numeroase ferigi, ca de exemplu năvalnicul (Dryterius filismax), plantă medicinală de mare valoare, coada calului (Equisetum telmateia) ş.a. In parchetele de exploatare forestieră şi poieni apar delicatele brânduşe (Crocus banaticus), cu flori mari liliachii, care in lunile august- septembrie decorează verdele inchis al ierburilor de vinăriţă (Asperula ondorata). In pădurile din Masivul Semenic sunt caracteristice şi unele elemente termofile, dar intr-o măsură mai redusă, in comparatie cu regiunile montane din sud şi sud-vest (munţii Cernei, Almaj, Aninei şi Locvei). Existenţa acestora este legată de orientarea versanţilor, altitudine, natura rocilor (de exemplu calcarele) etc. Majoritatea speciilor din aceste păduri aparţin etajelor forestiere prezentate anterior (cer, gorun, tei ş.a.m.d.), cărora li se adaugă şi anumite elemente de origine sudică, iubitoare de căldură, cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), arţarul trilobat (Acer monspessulanum), mai rar alunul turcesc (Corylus colurna), liliacul sălbatic (Syringa vulgaris), care nuanţează unele trăsături ale asociaţiilor vegetale de tip submediteranean. Vegetaţia culoarelor de vale se dezvoltă in lungul râurilor cu albii şi lunci largi unde se intâlnesc zăvoaie alcătuie din esenţe moi cum sunt plopul alb (Populus alba), sălcii (Salix alba, S. fragilis, S. triandra) şi pajişti formate din plante ierboase ca Poa prutensis, Carex vulpine, C.gracilis, C.distans ş.a. FAUNA Condiţiile bune de mediu asigură existenţa şi dezvoltarea unei faune bogate şi variate ca genuri şi specii. Pe treptele şi formele diferenţiate ale reliefului se rânduiesc specii tipice muntelui. Elementele faunistice populează pădurea, pajiştea montană şi apele, ele fiind reprezentate