Referat Ghetari

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ghetari si de asemenea puteti face Download Referat Ghetari

Citeste fragmente din Referat Ghetari

Mersul Lucrării Gheţarii polari şi cei montani. Interacţiunea hidrosferei cu restul geosferelor. Problemă Acolo unde temperatura medie anuală este sub zero grade şi unde zăpada cade în cantităţi suficiente, se formează gheţari. Regiunile cu temperaturii medii anuale sub 00 se găseşte la peste 5000 m la tropice, apoi limita scade la 3000 m în zonele temperate, ajunge la sub 1000 m în Islanda şi atinge zero metri aproximativ la cercul polar; aceasta este limita zăpezilor persistente. Zăpada care nu se topeşte se acumulează în straturi tot mai groase, care însă încep să se taseze sub propria lor greutate. Tasarea produce o anumită căldură, parte din cristale se topesc, dar apa scursă spre baza stratului reîngheaţă. Aşa se naşte mai întâi o gheaţa foarte grăunţoasă, numită neve, şi apoi gheţarul. Gheţarii se formează în regiunile polare (Antartida şi Artica) şi pe vîrfurile munţilor înalţi, depresiuni intramontane, în condiţiile cînd cantitatea de zăpadă căzută depăşeşte topirea şi evaluarea ei. După condiţiile de formare deosebim: gheţari continentali (de calotă) – ocupă suprafeţe extrem extinse şi au o grosime care uneori depăşeşte 3 000 m. Ei acoperă mari arii terestre, indiferent de relief: întregul continent Antarctida şi insulele din Oceanul Artic (Groenlanda, Islanda, Novaia Zemlea ş.a.) şi ocupă 98,5 din toată aria hinosferei. În jurul Antarctidei, gheaţa de pe continent se prelungeşte mult în apele Oceanului Planetar, formînd o platoşă relativ unitară, înaltă pînă la 90 m, numită banchiză, de la care se rup mari blocuri de gheaţă numite aisberguri, care, datorită curenţilor de apă oceanici, plutesc în largurile oceanului; Gheaţa este plastică şi de aceea se mişcă prin alunecare, mutîndu-se pe fiecare tip de pantă. Deplasarea e lentă, între 5-150 m pe an, aşa că o porţiune de gheaţă ca să ajungă de la zona de formare pînă la linia de topire are nevoie de un timp îndelungat, de la circa 100 ani pînă la peste 1000 ani. Gheţarii montani se formează pe vîrfurile munţilor (Himalaya, Pamir, Alpi, Caucaz, Karakorum, Anzi, Cordilieri ş.a) care depăşesc în altitudine limita zăpezilor persistente. Ei se compun în mod obişnuit din trei elemente: zona de acumulare a zăpezii - unde se formează zăpada îngheţată care se suprapune pe un bazin de vale existent înainte de instalarea gheţarului; circul glaciar – prezintă o depresiune (excavaţiune) de formă rotundă unde se adună gheaţa şi care se delimitează de neve printr-o crăpătură circulară numită rimaye; limba glaciară - care se scurge pe o vale pînă la linia de topire a gheţarului; limba prezintă multe crăpături, numite crevase. Sub influenţa forţei de gravitaţie şi de greutate gheţarii alpini se mişcă (curg) de-a lungul văilor şi pantelor montane cu o viteză de 10-300 m/an efectuînd un lucru de distrugere, acumulare şi de depunere a materialului transportat, în final formînd morene glaciară. Gheţarii montani sunt de mai multa tipuri, în funcţie de gradul lor de dezvoltare. Cei mai mici sunt gheţarii de circ (sau pirineeni); ei nu au limbă, deoarece zăpada căzută, pe de o parte, şi gheaţa topită, pe de altă parte, sunt aproximativ egale cantitativ; se găsesc situaţi în apropierea limitei zăpezilor persistente, ca de exemplu cei din Pirinei. Gheţarii alpini - au o limită glaciară bine dezvoltată, ce coboară mult sub linia zăpezilor (gheţarii din munţii Alpi, Atlas); Gheţarii himalayeni - sau gheţarii compuşi se formează prin confluenţa mai multor limbi glaciare foarte alungite, atingînd uneori 50 km, neavînd un circ propriu-zis (gheţarii din ţările muntoase Himalaya, Pamir, Karakorum, Han-Tengri, Hindukush ş.a.); Gheţari-“căciulă” – mai des se formează pe vîrfurile munţilor de origine vulcanică (gheţarii de pe munţii Ararat, Kilimanjaro ş.a.). Cel mai mare gheţar alpin se socoate gheţarul Fedcenko din Ţara muntoasă Pamir cu lungimea de 77 km, grosimea 700-1000 m, iar cei mai lungi este gheţarul Habarrd de pe munţii Alaska – 145 km. În ultima eră geologică s-au evidenţiat patru mari perioade de răcire a climei, cînd gheţarii au ocupat arii cu mult mai extins decît cea pe care o au astăzi. Astfel, gheţarii de calotă (continentali) din perioada mare de glaciaţiune ocupau 40 % din aria uscatului. La ora actuală pînza de zăpadă perenă şi gheţarii sunt caracteristicii pentru toate brîiele climatice, deosebindu-se după mărime şi tip. În brîul cald hionosfera se ridică pe vîrfurile cele mai înalte ale munţilor Kilimanjaro (chiar lîngă ecuator), Kenya, Ruwenzori (toţi din Africa Centrală), ale munţilor Anzi (America de Sud), unde hionosfera este situată la altitudinea de peste 4800 m, ale munţilor ecuatoriali – peste 6000 m; în Eurasia majoritatea gheţarilor sunt amplasaţi pe munţii Himalaya numiţi “sălaşul zăpezilor”, începînd cu altitudinea de 4 500 pînă la 5 500 m. În brîul de climă temperat gheţari continentali sunt doar pe insula Islanda (Ţara de gheaţă), iar cei alpini pe vîrfurile munţilor Scandinavi, pe peninsula Kamceatka – 1 000 – 3 000 m, Alaska – 300 –2 400 m, pe munţii Cordilieri, Alpi, Caucaz – 2 500 – 3 000 m, Pamir, Hindukush – 4 000- 5 000 m. Porţiuni mici de gheaţă perenă se pot întîlni şi în munţii Siberiei, în sudul Americii de Sud, alte regiuni ale brîului temperat. În brîul de climă rece calotele de gheaţă sunt caracteristice pentru toate suprafeţele de uscat (continente, insule şi peninsule). Învelişul de gheaţă are o mare însemnătate pentru învelişul geografic şi existenţa vieţii pe planetă. El participă la reglarea condiţiilor climatice, asigură circulaţia atmosferei, influenţează asupra regimului termic şi hidric, participă la regionarea lumii organice. Gheţarii sunt o sursă principală de apă potabilă, iar cei alpini servesc drept izvoare de apă pentru multe fluvii şi rîuri (Galben, Albastru, Amudaria…). Cu toate acestea, sfera glaciară a Terrei se află într-o stare ecologică destul de dificilă. În ultimii ani ea tot mai mult îşi micşorează aria prin desprinderea blocurilor mari de gheaţă (aisberguri), cauza fiind creşterea temperaturii medii anuale a aerului pe planetă. Concluziile cercetătorilor în domeniu sunt că dispariţia gheţarilor poate duce la mari schimbări neprevăzute în ce priveşte limitele învelişului geografic, existenţa vieţii pe Terra. Interacţiunea hidrosferei cu restul geosferelor. Cea mai mare parte din suprafaţa Terrei este acoperită cu apa oceanelor şi mărilor. Dar apa există şi în atmosferă (sub formă de vapori) şi pe uscat (ca rîuri, lacuri sau gheţari), în sol şi subsol; apa intră în compoziţia organismelor vegetale şi animale. În atmosferă, apa se găseşte pînă la 10-15 km. În scoarţa apa ajunge la 10-20 km, iar in compoziţia rocilor, ea poate fi întîlnită şi la 50 km adîncime. Apa formează un înveliş numit hidrosferă. Hidrosfera – este constituită din două părţi principale: Oceanul Planetar şi apele continentale. Cea mai mare parte a hidrosferei o constituie Oceanul Planetar cu circa 86% din toată apa aflată pe suprafaţa scoarţei terestre. De astfel, 70,8% din suprafaţa pămîntului este acoperită cu apă. În emisfera nordică oceanile şi mările aproximativ 61% şi în cea sudică – 81% respectiv din suprafaţa emisferelor. Apele continentale pot fi grupate în două categorii după poziţia lor în raport cu suprafaţa scoarţei terestre: ape subterane şi ape de suprafaţă. Acest înveliş de apă prezintă o mobilitate ceva mai mică decît atmosfera, dar mult mai mare decît litosfera. Mobilitatea şi, în general, transformările lente sau bruşate care au loc in hidrosferă sunt variate (fizice, chimice, mecanice etc.) la nivel planetar însă hidrosfera apare ca un sistem funcţional, în care pătrunde o anumită cantitate de energie solară sau terestră, ce pune în mişcare apa, formînd anumite circuite care se dezvoltă regulat sau periodic. Astfel, căldura solară evaporă apa de pe ocean, vaporii sunt purtaţi de vînturi pe uscat, unde cad sub formă de ploaie, iar apoi prin rîuri apa se întoarce în ocean. Acest drum este cunoscut sub numele de circuitul apei în natură. În realitate este vorba de o circulaţie mult mai complexă. De exemplu, se apreciază că de pe ocean se evaporă anual cam 450 000 km3 apă, din care peste 400 000 km3 cad tot pe ocean (este circuitul mic al apei). De pe uscat se evaporă numai 62 000 km3, dar volumul precipitaţiilor toate (inclusiv celor venite de pe ocean) ajung aici la 100 000 km3. pe de altă parte, apa căzută pe uscat se poate scurge direct în rîuri, se poate evapora, se poate transforma în gheaţă sau se poate infiltra în sol şi subsol, unde poate curge, stagna sau poate fi preluată de plante. Dar şi apa din oceane formează circuite de suprafaţă, ca şi spre adînc, sau se mişcă variat sub formă de valuri, maree etc. Hidrosfera este deci un sistem de circuite. Unităţile geografice ale hidrosferei sunt: oceanele şi mările; râurile şi fluviile; lacurile; apele subterane. La acestea se mai adaugă şi gheţarii şi apa meteorică. Hidrosfera în sens larg este mediul hidrologic al vieţii pe plan global. Mediul hidrologic îmbină mediul geofizic şi cel geochimic. Deversele sectoare ale biosferei sînt reunite între ele prin circuitul hidrologic planetar. Plantele şi animalele formează, în ansamblul lor, un înveliş distinct: biosfera Biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al Pămîntului, adică numai partea crustei terestre locuită de organisme; altfel spus, biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pămînt. Biosfera este constituită din mai multe tipuri de substanţă: substanţa organică vie; substanţa biogenă – rezultat al discompunerii substanţei organice moarte; substanţa internă, anorganică; substanţa bioinertă, care nu are funcţii vitale propriu –zise, dar este legată prin activitatea şi originea sa de materie vie (de exemplu: solul,...) Geografia studiază biosfera ca parte a mediului geografic şi ca relaţii pe care le are cu celelalte învelişuri terestre. Ea mai cuprinde totalitatea plantelor şi animalelor care trăiesc pe planeta noastră. Organismele vii sunt răspîndite în întregul înveliş geografic, iar în atmosferă chiar depăşesc limitele lui. Organizmele viabile au fost descoperite la o înălţime de circa 80 km. În atmosferă nu există viaţă autonomă, dar prin troposferă se transportă la distanţe mari seminţele, sporii şi polenul plantelor; prin ea se deplasează din loc în loc microorganismele. Troposfera este mediul, unde îşi trăiesc o parte din viaţă mai multe insecte, păsări şi alte organisme. În apele Oceanului Pacific organismele vii sunt răspândite de la suprafaţă pînă la cele mai mari adîncimi. Eventual, odată cu creşterea adîncimii, biomasa şi cantitatea planctonului descreşte vadit. La adîncimi mai mari de 300 m în zona abisală răspîndirea organismelor vii se reduce esenţial. În cadrul biosferei, de asemenea se realizează un intens circuit de substanţă, materializat prin lanţurile trofice, caracterizate prin aceea, că diversele tipuri de vieţuitoare servesc drept hrană unele altora. În biosferă circuitul de substanţă pe orizontală constă în triada: naştere înmulţire pieire; pe verticală în procesul de fotosinteză şi care îşi reflectă unitatea în circuitul biologic al suprafeţei. Un schimb intern de substanţe îl întreţine scoarţa terestră cu hidrosfera. În Oceanul Planetar anual sunt transportate şi acumulate cca. 12.12 m3 de material dentrictic, care contribuie la formarea rocilor sedimentare de fund. S-a constatat, că scurgerea solidă de pe suprafaţa uscatului (cu excepţia de pe suprafaţa Antarctidei, Groenlandei şi insulelor Arctice) constituie de la 2,7 pînă la 7,6 mird t/an. În litosferă limita inferioară a biosferei se situează la 3 000 m. adâncime, unde sau descoperit unele bacterii în zăcămintele de petrol. În hidrosferă această limită corespunde practic cu cele mai mari adâncimi oceanice, unde s-au întîlnit moluşte, crustacee, bacterii şi chiar peşti abisali. În atmosferă au fost identificate bacterii şi spori de ciuperci chiar în stratosferă. Deşi şi biosfera are limite destul de largi (15-20 km în atmosferă şi 11000 m în hidrosferă), cea mai mare parte a ei este concentrată la interferenţa litosferei, hidrosferei şi atmosferei. Învelişul de apă este unul dintre factorii de bază ce fac posibilă existenţa planetei Terra şi a vieţii organice pe ea. El influenţează esenţial asupra tuturor geosferelor: determină cantitatea de apă necesară în atmosferă, cauzând condensarea şi sublimarea vaporilor de apă, formarea norilor şi precipitaţiilor atmosferice, fenomenele optice şi electrice e.c.t. Apele sunt un agent fundamental în formarea şi nivelarea formelor de relief pe suprafaţa terestă –fluvial, litoral, carstic, sufozional, glaciar, erozional ş.a. Prezenţa apei în stare lichidă şi existenţa ei într-o perioadă geologică îndelungată reprezintă condiţiile esenţiale pentru apariţia şi evoluţia biosferei pe Terra. Există mai multe ipoteze privind originea apelor de pe Teră. Se consideră că apa a fost eliberată din mantaua şi scoarţa terestră, iniţial se apreciază că cu 4 mil. de ani în urmă volumul hidrosferic era doar de 20 mil. km3. Ulterior a crescut prin eliberarea de apă din manta. Astfel în cît în prezent apa liberă este apreciată la un miliard 380 km3. din acest volum 97,1% îi revine oceanului planetar, gheţari şi zăpezi permanente 1,7%. Cea subterană 1,2% şi apoi apa din celelalte componente ale hidrosferei PAGE PAGE 8 쥁