Referat Riscurile Creditarii Bancare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Riscurile Creditarii Bancare si de asemenea puteti face Download Referat Riscurile creditarii bancare

Citeste fragmente din Referat Riscurile Creditarii Bancare

Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA FACULTATEA FINANŢE ŞI CREDIT Teză anuală “Riscurile creditării bancare” Chişinău 1999  Plan: 4.4. Finanţarea riscului de creditare 48 Introducere Fără a emite o judecată de valoare, putem spune că sistemul bancar reprezintă o industrie dinamică, complexă şi foarte reglementată. Sistemul bancar pe plan internaţional este dinamic pentru că băncile se consolidează prin fuziuni, achiziţii, dar şi pe baza falimentului altor societăţi bancare. Concentrarea sectorului financiar-bancar a devenit un fenomen curent, în timp ce în România este în plin proces de extindere. Sistemul bancar este dinamic deoarece băncile oferă produse care sunt în competiţie cu firmele non-bancare, firme care oferă servicii financiare, precum fondurile mutuale, societăţile de investiţii, societăţI de leasing sau societăţi de valori mobiliare. Un alt aspect este ritmul dinamic datorat evoluţiilor tehnologice care îmbunătaţesc serviciile bancare (din punct de vedere informatic, în primul rînd). In al doilea rînd, sistemul bancar este complex datorită cunoştinţelor tehnice care trebuiesc stăpînite pentru a înţelege instrumentele financiare precum cele de pe piaţa valutară, monetară şi de capital (operaţiuni derivate), dar şi a sistemelor moderne de securizare a creditelor. Sistemul bancar este complex pentru că trebuie să gestioneze active şi pasive din ce în ce mai structurate, mai elaborate. In fine, sistemul bancar este strict reglementat de autoritatea bancară (Banca Naţională) care este răspunzătoare de coerenţa funcţionării acestui sistem foarte important în vitalitatea economică a unei ţări. In aceste condiţii, în universul bancar, numeroase riscuri au impact asupra profitabilităţii. Aceste multiple surse ale riscului măresc numărul definiţiilor date de economişti pentru riscurile bancare. In acest univers în care gestiunea cantitativă a riscurilor capătă o funcţie foarte importantă, conceptele generice sunt din ce în ce mai folosite. Diferitele tipuri de riscuri trebuie să fie cu atenţie definite, iar aceste definiţii sunt baza pentru cuantificarea ricurilor şi pentru implementarea unui sistem eficient de gestiune a lor. In contextul relaţiei risc-profitabilitate lucrarea de faţă `şi propune să definescă şi să descopere faţetele unui mecanism eficient de gestionare a riscului de credit. Particularizările tehnicilor utilizate în prezent în cadrul sistemului bancar românesc pentru gestionarea riscului de credit sunt exemplificate pe modelul Băncii Române pentru Dezvoltare (B.R.D.), instituţie bancară cu un renume de soliditate şi experienţă în domeniul creditării, ca fostă Bancă de Investiţii. Acordarea de credite este o funcţie principală a băncilor. Nivelul general al riscului în creditare pe care o bancă este pregătită să îl accepte reprezintă o decizie executivă şi reflectă atitudinea managerială. El priveşte obligaţiile băncii faţă de depozitari săi şi faţă de acţionarii săi. Postura conservatoare, prudenţa de creditare este în mare măsură împărţită între băncile din toată lumea şi reflectă două ţeluri esenţiale ale managementului prudenţial al unei bănci: - nevoia de a proteja fondurile depozitarilor; - nevoia de a aduce un venit rezonabil şi stabil penru capitalul acţionarilor. Banca are afaceri puternic echilibrate. Capitalul acţionarilor se ridică tipic la numai 4-6% din totalul activelor băncii. Prin urmare, fiecare creştere, oricît de modestă a ratei creditelor neperformante în portofoliul de credite, va cauza un declin dramatic al veniturilor întoarse acţionarilor. De asemenea un nivel al creditelor neperformante ridicat poate de asemenea să erodeze mult din capitalul care stă la baza activului băncii, la fel de bine cum este erodată încrederea publică în viabilitatea viitoare a băncii. Urmînd calea tendinţelor economiei globale, aria de cuprindere a activităţilor societăţilor bancare s-a extins atît pe pieţele naţionale cît şi pe pieţele internaţionale. Pieţele financiare au devenit tot mai fragile, mult supuse hazardului. Acest fapt a condus la o creştere accentuată a incertitudinii şi, în consecinţă, la multiplicarea riscurilor specifice aparatului bancar. Numeroasele evenimente au arătat că problemele cu care se confruntă băncile rezultă din accentuarea riscurilor. Aceasta deoarece viitoarea evoluţie a activelor cît şi costul pasivelor nu poate fi prevăzută cu acurateţe. Evoluţiile viitoare depind de evenimentele viitoare cum ar fi inflaţia, politica monetară şi schimbările în produsul naţional brut. Unii economişti consideră că la baza problemelor cu care se confruntă băncile se află factorii macroeconomici. Aceştia accentuează importanţa riscului deoarece administrarea riscurilor reprezintă esenţa activităţii bancare şi principala problemă cu care se confruntă acestea. Alţi economişti consideră că riscurile, a căror apariţie face ca o bancă să devină insolvabilă, depind de variaţiile nivelului veniturilor prevăzute a se obţine şi variaţia cheltuielilor acoperite din veniturile încasate. Din această perspectivă vom aborda aspecte legate de gestionarea riscurilor bancare, în relaţia pe care o au cu performanţa bancară.  1. Relaţia risc – performanţă bancară Există în literatura de specialitate definiţii diferite ale riscului, în funcţie de punctul de vedere din care se face analiza riscului. Modul în care se face aprecierea riscului a devenit riguros. In sens lingvistic, riscul reprezintă probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiectul studiat. Expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta banca. Riscul în activitatea bancară apare dintr-o multitudine de surse. Clasificările riscurilor sunt multiple. Deoarece orice încercare a unei bănci de a obţine profit presupune riscuri, obiectivul unei bănci devine inevitabil acela de a maximiza profitul, menţinînd concomitent riscul la un nivel acceptabil. Deoarece depunătorii şi acţionarii acordă o mare importanţă veniturilor curente, băncile au o reală preferinţă pentru acele modele de obţinere a profitului care arată o creştere stabilă în timp. In ceea ce priveşte relaţia risc-profit, rentabilitatea capitalului (ROE – Return On Eîuity) şi variaţia rentabilităţii capitalului (mai precis riscul ca rentabilitatea prognozată a capitalului să nu evolueze conform aşteptărilor ) sunt elemente cheie. Analiza acestor două elemente oferă informaţii asupra administrării riscurilor şi gestionării veniturilor şi cheltuielilor. Tabloul general de apreciere a performanţelor unei bănci, prin prisma raportului risc-profit, este prezentat în figura nr. 1. După cum este ilustrat, rentabilitatea capitalului (ROE), din punctul de vedere al eficienţei, poate fi structurat în: - rentabilitatea activelor (ROA - Return On Assets); - gradul de adecvare a capitalului (EM – Eîuity Multiplier sau Leverage), denumit şi grad de îndatorare sau de structura a capitalului. Rentabilitatea capitalului este determinată în activitatea bancară de factori controlabili şi de factori necontrolabili. Factori controlabili asupra cărora băncile pot acţiona prin pîrghii specifice sunt : - tipurile de activităţi desfăşurate; - venitul din exploatare; - calitatea portofoliului de credite; - cheltuielile; - planificarea scadenţelor în cadrul administrării activelor şi pasivelor. Figura nr. 1 Factorii necontrolabili, în general, sunt reprezentaţi de condiţiile de bază privind cererea şi oferta pe care băncile le înfruntă. De exemplu, un factor necontrolabil este evoluţia costurilor datorită atragerii resurselor şi a veniturilor din dobînzile încasate asupra plasamentelor, adică expunerea la riscul ratei dobînzii. Deoarece variaţiile reale ale ratei dobînzii sunt date de variaţii anticipate plus variaţii neprevăzute, variaţiile anticipate trebuiesc incluse în portofoliul de decizii privind administrarea acestor riscuri. Corespunzător, numai variaţiile neprevăzute pot afecta valorile finale ale rentabilităţii capitalului. Păstrînd ordinea abordării din figura nr. 6, se prezintă în continuare un model de evaluare a ROE, care surprinde puncte cheie de administrare a riscurilor în activitatea bancară. Această prezentare propune posibile căi alternative de evaluare a profitabilităţii băncii prin măsurarea interdependenţei dintre ROE ,ROA şi EM. Rentabilitatea capitalului (ROE) măsoară profitabilitatea din perspectiva acţionarilor, Acesta oferă o măsura a profiturilor băncii din punct de vedere contabil per unitate monetară a capitalului propriu subscris. Rentabilitatea capitalului (ROE) este definită ca: Venit net ROE=----------------------- ( 1 ) Capital propriu mediu Dar, pentru o analiză elocventă, rentabilitatea capitalului pote fi descompusă în rentabilitatea activelor (ROA) şi gradul de adecvare a capitaului (EM), simbolic fiind exprimată prin relaţia : ROE=ROAxEM ( 2 ) Rentabilitatea capitalului nu trebuie confundată cu profitabilitatea investiţiei, măsurată prin dividendele şi preţul acţiunilor. La rîndul său, profitabilitatea activelor (ROA) măsoară profiturile băncii per unitate monetară a activelor. ROA este definită ca raport între venitul net împărţit la media totalului activelor, deci poate fi exprimată prin relaţia : Venit net ROA=--------------------- ( 3 ) Total active mediu În fine, gradul de adecvare al capitalului (EM) este factorul ce face din ROE un multiplu al ROA. al capitalului (EM) este definit ca raport între totalul activelor mediu şi capitalul propriu mediu, fiind exprimat de relaţia : Total active medii EM = -------------------- ( 4 ) Capital propriu mediu Un nivel mai aprofundat de apreciere a rentabilităţii capitalului îl constituie defalcarea rentabilităţii activelor ( ROA ) în două componente : * marja profitului ( PM - Profit Margin ) * gradul de utilizare al activelor (AU – Assets Utilization). Marja profitului reflectă profiturile per unitate monetară din totalul venitului din operaţiuni. Marja profitului ( PM ) este definit ca raport între venitul net şi total venituri ( venituri din dobînzi + venituri din alte surse decît dobînda - comisioane, taxe, speze aferente operaţiunilor ) fiind dată de relaţia : Venit net PM=--------------------- ( 5 ) Venit total din operaţiuni Gradul de utilizare a activelor (AU ) exprimă totalul veniturilor din operaţiuni per unitate monetară din totalul activelor mediu. Gradul de utilizare al activelor (AU ) este definit ca raport între total venit din operaţiuni şi media totalului activelor, fiind calculat după relaţia : Venit total din operaţiuni AU = ------------------------ ( 6 ) Total active mediu La acest nivel de analiză, rentabilitatea activelor este dată de relaţia : ROA=PMxAU ( 7 ) Astfel, putem aprecia relaţia finală de calcul al rentabilităţii capitalului : ROE=PMxAU x EM ( 8 ) Informaţiile necesare pentru evaluarea acestor parametri ai profitabilităţii băncii sunt extrase din contabilitatea băncii astfel : * din contul de profit şi pierderi > venit total Venitul total este compus din : - venituri din dobînzi si comisioane din activitatea de creditare - venituri din dobînzi din activitatea de investiţii ( active financiare ) - venituri din taxe, speze, comisioane aferente serviciilor prestate - alte venituri > venitul net Venitul net este calculat conform ecuaţiei profitului, în care din venitul total se scad valorile următoarelor componente : - cheltuieli cu dobînda - cheltuieli cu operaţiuni şi altele, şi anume : - cheltuieli cu salarii - cheltuieli nete cu întreţinerea - provizioane pentru pierderi din credite neperformante - alte cheltuieli cu operaţiunile - impozitul pe profit * din bilanţul băncii ( utilizînd valorile medii ) > capitalul propriu mediu Capitalul propriu conform legislaţiei din ţara noastră se compune din : - capital social vărsat - fondul de rezervă ( constituit cf. art. 27 din Legea nr. 33/1991 ) - fondul mijloacelor fixe - fondul de dezvoltare - alte fonduri constituite din profitul net. > totalul activelor mediu Totalul activelor este compus din : - numerar şi datorii - active financiare ( investiţii ) - soldul creditelor - alte active. În concluzie acest model de evaluare a profitabilităţii băncii conţine trei căi alternative de calcul, după cum au fost prezentate anterior : * analiza rentabilităţii capitalului ( calcul ROE ) * analiza rentabilităţii activelor ( calcul ROA ) * analiza marjei profitului ( calcul PM ). Aceşti indicatori oferă diferite perspective asupra noţiunii de profitabilitate a băncii, toţi avînd acelaşi numărător : venitul net, dar numitori diferiţi, respectiv total capital propriu mediu, total active mediu şi total venit din operaţiuni. Acest model de evaluare a profitabilităţii în relaţia sa cu riscul măsoară profitabilitatea din perspectiva acţionarilor. Însă, are cîteva deficienţe. De exemplu, rentabilitatea capitalului (ROE) poate să fie mare pentru că banca în cauză are un capital neadecvat. Mai mult, o bancă ce are un capital neadecvat ( capital negativ ), dar are profit, prezintă un ROE negativ. Din aceste motive, dezvoltînd în adîncime aprecierea ROE prin desfăşurarea în ROA şi EM , aceste probleme dispar. Evaluarea rentabilităţii activelor (ROA ) este cea mai uzitată metodă pentru aprecierea performanţelor băncii, din perspectiva relaţiei risc - profit. Această metodă dă o măsură a rezultatelor implicării activelor băncii în profitabilitate. Mai mult, există un al treilea nivel de analiză, care desparte ROA în marja profitului (PM) şi analiza gradului de utilizare a activelor (AU ). Componenta de calcul a marjei profitului analizează potenţialul societăţii bancare de a stăpîni cheltuielile. Măsura potenţialului băncii de a genera venituri se măsoară prin AU. La acest nivel de analiză obiectivul este de a identifica elementele care stau la baza unei performanţe bune sau proaste. Astfel, se analizează tendinţele (pozitive sau negative ) şi variaţia rentabilităţii realizate faţă de cea scontată. Se obţine capacitatea de aplicare a măsurilor de remediere chiar asupra sursei care a permis realizarea riscului. În concluzie, acest model de apreciere a raportului risc-profit oferă metode alternative. Dată fiind importanţa activităţii de creditare prin ponderea portofoliului de credite în totalul plasamentelor băncii, calitatea portofoliului de credite reprezintă elementul cheie în analiza şi măsurarea performanţei globale a băncii. Cauzele finale ale unei bune sau proaste performanţe sunt politicile băncii şi personalul care duce la îndeplinire aceste politici. Administrarea elementelor care influenţează negativ performanţele băncii, care concură ca un risc de producere a unui eveniment nedorit să devină un eveniment cert, necesită în primul rînd o revizuire a politicilor băncii şi a personalului angajat în îndeplinirea acestora. Evoluţia indicatorilor ROE, ROA, EM în perioada 1994-1997 a fost prezentată în capitolul I al lucrării, atît pentru B.R.D., cît şi pentru principalele bănci concurente, în măsura accesului la informaţii. Aceşti indicatori oferă un mecanism de măsurare a performanţelor, dar, în acelaşi timp, calitatea creditelor, controlul expunerii la riscul de credit, rămîn elemente cheie în determinarea performanţelor bancare. Fără această calitate, monitorizată permanent, banca nu ar putea supravieţui pe termen lung. 1.2. Estimarea riscurilor bancare În activitatea de gestionare a riscului trebuie să se aibă permanent în vedere că orice afacere implică un risc, dar cel mai mare risc este de fapt ignorarea riscului. Riscul financiar apare în orice tranzacţie operată de bancă. În orice tranzacţie banca se expune unei pierderi potenţiale. Cele mai importante componente sunt: riscul de tranzacţie, riscul operaţional, riscul de lipsă de lichiditate, riscul de insolvabilitate şi riscul de piaţă, aşa cum sunt prezentate în figura nr. 2. Figura nr. 2 Credit Tranzacţional Preţ Riscuri bancare Operaţional Lichiditate Solvabilitate Piaţă 2. Riscul de tranzacţie Riscul tranzacţional poate fi împărţit în două componente: riscul de credit şi riscul de preţ. Schematic, aceste componente sunt prezentate în figura nr. 8. Riscul de credit Riscul fundamental care trebuie controlat pentru o bancă, de al cărui control depinde succesul sau insuccesul său, este riscul de credit. Ca o extensie, termenul de credit este comun pentru orice tranzacţie, de orice tip, dar este central pentru o bancă. Marea majoritate a băncilor au o importantă pondere a veniturilor din creditare şi din plasamente în general, în totalul veniturilor. În cel mai simplu mod, riscul de credit poate fi definit: riscul ca partenerul de afaceri dintr-o tranzacţie să nu evolueze conform termenilor şi condiţiilor din contractul iniţial, acest fapt cauzînd deţinătorului de active pierderi financiare. Cel mai utilizat exemplu pentru a explica riscul de credit este probabilitatea ca debitorul să nu ramburseze creditul. Totuşi, este important de apreciat că expunerea la riscul de credit se extinde la o mare varietate de ativităţi bancare, precum emiterea de scrisori de garanţie bancară, avaluri (pentru cambii şi bilete la ordin), operaţiuni de factoring, forfetare, tranzacţii de finanţare a comerţului internaţional (deschidere de acreditive), tranzacţii cu instrumente pe piaţa monetară, valutară şi de capital (schimburi valutare, tranzacţii futures, forward, options, swap, tranzacţii cu titluri de valoare). Figura nr. 3 - de client - de ţară Riscul implicit - de transfer al clientului - de concentrare Riscul de credit Riscul implicit - de capital al produsului - de dobîndă - de înlocuire Risc - de achitare tranzacţional - de garanţie Riscul de rată a dobînzii Riscul de Riscul de lichiditate a pieţii preţ Riscul de curs valutar Riscul de acoperire (hedging) Natura expunerii la riscul de credit variază de la activitate la activitate, iar în multe cazuri, între diferitele stadii ale fiecărei activităţi. Pentru unele tranzacţii (un credit de exemplu), înreaga sumă a tranzacţiei, inclusiv dobînda aferentă, reprezintă expunerea la riscul de credit. Pentru altele (de exemplu într-o tranzacţie valutară forward), expunerea este de obicei limitată la valoarea diferenţei dintre preţul negociat şi preţul curent disponibil pe piaţă pentru executarea contractului. La maturitate, totuşi, contractul forward are o scurtă perioadă de expunere la risc pentru întreaga sumă a tranzacţiei. După cum este ilustrat, riscul de credit are două componente : riscul de bază al clientului (implicit), care este o estimare a probabilităţii ca o pierdere să apară în viitor; riscul inerent al produsului vîndut de bancă, care este o estimare a pierderii monetare datorită dificultăţilor clientului. Riscul de client este compus din următoarele riscuri : riscul legat de afacerea clientului, evaluat la probabilitatea ca acesta să nu îşi onoreze obligaţiile faţă de bancă; riscul de ţară, evaluat la probabilitatea ca toţi sau cea mai mare parte a agenţilor economici dintr-o ţară (inclusiv guvernul respectiv), să nu îşi onoreze obligaţiile internaţionale din aceleaşi motive; riscul de transfer, evaluat la probabilitatea ca o ţară să nu poată sau să nu dorească să îndeplinescă serviciul datoriei externe datorită unei perioade de dezechilibru a schimbului valutar; riscul de concentrare, care este estimat la probabilitatea de a suporta pierderi din din diversificarea neadecvată a portofoliului de credite pe termene, sectoare industriale, regiuni sau număr de clienţi. Un volum semnificativ de credite pentru agenţi economici care activează într-o industrie cu probleme constituie, de exemplu, un risc de concentrare. Riscul inerent de produs cuprinde următoarele aspecte: riscul de capital şi de dobîndă, care reprezintă riscul ca băncii să nu-i fie rambursată suma totală a capitalului împrumutat şi a dobînzii aferente, la data scadenţei. Acest risc apare atît pentru portofoliul de credite înregistrat în balanţa băncii, pe tipuri de produse de credit(descoperire de cont, linii de credit, credite pentru investiţii, etc), cît şi pentru angajamentele înregistrate în conturi extrabilanţiere, de evidenţă a scrisorilor de garanţie emise, spre exemplu; riscul de înlocuire, evaluat ca un risc de produs care poate să apară în cazul produselor pe piaţa de capital, valutară, de exemplu pentru tranzacţiile forward, futures, options, este mult mai complex. Normal, doar o parte a sumei tranzacţionate reprezintă expunere la risc. Riscul de înlocuire apare atunci cînd o parte din contracte nu evoluează la preţul scontat, iar banca trebuie să plătească o primă pentru a executa contratele la preţul negociat; riscul de achitare, evaluat ca riscul întîmpinat de bancă pînă la lichidarea tranzacţiei. Acest risc apare atunci cînd clientul nu îşi achită obligaţiile sau le achită după data scadenţei; riscul de garanţie, reprezintă riscul ca valoarea garanţiilor să scadă astfel încît, în cazul extrem de executare a lor, banca să suporte o pierdere. Aspecte legate de laturile semnificative ale riscului de credit vor fii detaliate în subcapitolul următor. 2.1 Riscul de preţ Principalul element de constituire a riscului de preţ la care este supusă o bancă este riscul de rată a dobînzii, alături de riscul de curs valutar şi riscul de acoperire (în operaţiunile cu instrumente derivate). Riscul ratei dobînzii este rezultatul activităţii de intermediere financiară. El reprezintă variaţia rentabilităţii capitalului unei bănci la modificările ratei dobînzii şi exprimă posibilitatea ca ratele dobînzii să crească brusc în condiţiile în care banca deţine active cu o scadenţă mai lungă decît a pasivelor. O măsură a riscului ratei dobînzii (Rrd) poate fi dată de următoarea expresie: Active sensibile Rrd = -------------- X 100 ( 9) Pasive sensibile unde: Activele sensibile reprezintă valoarea activelor cu dobînzi variabile. Pasivele sensibile reprezintă valoarea pasivelor cu dobînzi variabile. Rrd are un mare grad de dependenţă faţă de dobînda pieţei. Riscul de curs valutar este definit ca fiind probabilitatea ca o variaţie (adversă) a cursului valutar pe piaţă să ducă la diminuarea profitului net bancar. Valoarea riscului de curs valutar este semnificativă pentru toate băncile implicate în operaţiuni valutare, atît pe cont propriu cît şi pe contul clienţilor. Legat de riscurile de preţ, în special pe pieţele monetară şi valutară, riscul de acoperire se referă la modul cum sunt gestionate, în principal, operaţiunile de anticipare şi acoperire a riscului valutar prin metode specifice, între care primează folosirea instrumentelor derivate (hedging). 2.2. Riscul operaţional Riscul eficienţei operării (riscul operaţional, riscul de funcţionare sau riscul de sarcină) exprimă probabilitatea ca banca să nu fie capabilă să satisfacă cererea de servicii a clienţilor în condiţii de rentabilitate. Riscul operaţional poate fi apreciat din două perspective importante. Pe de o parte, o perspectivă de exploatare, care priveşte: - oferta şi calitatea produselor şi serviciilor bancare; - calitatea respectării normelor şi specificaţiilor bancare; - organizarea băncii (număr de direcţii, sucursale, număr de angajaţi); - profesionalismul (calitatea pregătirii) personalului; - capacitatea conducerii de a evalua şi controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii. Pe de altă parte, riscul eficienţei operării apare odată cu proliferarea fraudelor din sistemul bancar. Aceste aspecte pot fi contracarate prin adoptarea unor norme de control preventiv bancar în domeniul operaţiunilor de decontare cu şi fără numerar, a operaţiunilor contabile în general (calculul dobînzii, comisioane), operaţiuni de creditare, de derulare a împrumuturilor. 2.3. Riscul de lichiditate Lichiditatea unei bănci este definită ca fiind capacitatea unei bănci de a onora la un moment dat, toate solicitările de plăţi, în lei şi în valută. La B.R.D., sursele pentru asigurarea lichidităţii sunt : rezerve primare (conturi curente ale unităţilor băncii şi ale Centralei deschise la B.N.R., banii lichizi din casierii); rezerve secundare (depozitele la alte bănci); rezerve terţiare (titluri de valoare ce pot fi transformate în lichidităţI pe piaţa secundară). Lichiditatea băncii, atît în lei cît şi în valută, este considerată foarte bună în măsura în care disponibilităţile în cont curent şi numerarul din casierii sunt reduse la nivelul sau cît mai aproape de nivelul plăţilor de efectuat. Riscul de lichiditate (risc de finanţare) exprimă probabilitatea producerii unei situaţii în care banca să fie incapabilă să-şi finanţeze operaţiile curente. El reprezintă incertitudinea că un activ al băncii nu poate fi vîndut într-o anumită perioadă şi la un anumit preţ. Asigurarea lichidităţii la B.R.D. Asigurarea lichidităţii băncii se realizează de către : unităţile teritoriale, pentru numerarul din casierii, în lei şi în valută; Centrala băncii, prin Direcţia de Trezorerie, pentru disponibilităţile din contul curent deschis la B.N.R. şi pentru disponibilităţile în valută în conturi curente deschise la băncile corespondente. Activitatea de trezorerie asigură lichiditatea prin următoarele activităţi curente: a) pentru activitatea în lei : preluarea, zilnic, în contul curent al Centralei băncii, a soldurilor (debitoare sau creditoare) existente în conturile curente ale unităţilor teritoriale cu cont curent deschis la sucursalele judeţene ale B.N.R.; preluarea, zilnic, în contul curent al unităţilor judeţene a soldului curent (debitor sau creditor) ale conturilor de corespondent deschise de unităţile din subordine la alte bănci comerciale; alimentarea casieriilor unităţilor teritoriale şi respectiv depunerea la B.N.R. a numerarului existent peste plafoaele stabilite de reglementările B.N.R.; monitorizarea disponibilităţilor existente în contul curent al Centralei băncii, cu scopul de a asigura rezervele minime obligatorii şi de a evita înregistrarea de credite pentru descoperire de cont (overdraft). b) pentru activitatea în valută: asigurarea disponibilului pentru plăţile zilnice, utilizări de acreditive, constituiri de depozite colaterale; asigurarea viramentelor între bănci; calculul necesarului de valută pentru vînzări-cumpărări valută, cu scopul de a asigura încadrarea în poziţia valutară; vînzarea-cumpărarea de numerar în funcţie de necesităţi; atragerea/plasarea de resurse, în funcţie de necesarul sau surplusul de disponibilităţi. Corelaţia urmarită zilnic pentru evitarea riscului de lichiditate este : Sistemul de indicatori folosiţi la B.R.D. pentru gestionarea riscului de lichiditate sunt prezentaţI în tabelul nr. 1. Tabelul nr. 1 Scop Indicator de gestionare Managementul activelor (diminuarea riscului de credit) ( Total credite / Total plasamente ( Credite riscante / Total plasamente ( Depozite la alte bănci / Total plasamente ( Titluri guvernamentale / Total plasamente Managementul pasivelor ( DisponibilităţI în cont curent clienţI / Total resurse ( Depozite la termen ale clienţilor / Total resurse ( Depozite ale altor bănci / Total resurse ( Imprumuturi de la B.N.R. / Total resurse ( Fonduri proprii / Total resurse ( Credite nete / Resurse în conturi curente şI depozite ale clienţilor Tendinţa de înrautăţire a lichidităţii băncii prin analiza indicatorului credite/depozite este datorată ritmului mai mare de creştere a volumului de credite decît al depozitelor, după cum se poate observa din tabelul nr. 2. Tabelul nr. 2 - în % 1994 1995 1996 1997 Indicator Credite/Depozite 73,3 87,5 93,9 97,8 Sursa: Rapoarte anuale B.R.D. 199ⴵ㤱㜹 În scopul menţinerii lichidităţii, o atenţie deosebită a fost acordată corelării permanente a termenelor resurselor atrase cu termenele plasamentelor, ceea ce s-a reflectat în creşterea ponderii depozitelor în totalul resurselor atrase de la clienţi. În ultimii ani s-a asigurat acoperirea integrală a creditelor pe termen mediu şi lung cu resurse mai stabile din depozite la termen. Prin structura resurselor în lei s-a asigurat acoperirea integrală, exclusiv pe seama depozitelor la termen a plasamentelor în credite pe termen mediu şi lung. 2.4. Riscul de solvabilitate Riscul de solvabilitate (de faliment, de îndatorare sau de capital) al unei societăţii bancare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperii pierderile rezultate din activitatea curentă sau ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii. În determinarea riscului de solvabilitate se disting două laturi determinante: a) este o funcţie crescătoare raportată la masa creditelor acordate şi la rata dobînzii. Astfel, riscul de solvabilitate creşte pe măsură ce dimensiunile creditului cresc. Creşterea volumului de credite acordate conduce la creşterea accelerată a cazurilor de insolvabilitate. Un portofoliu mare de credite măreşte numărul clienţilor împrumutaţi, potenţiali insolvabili. Creşterea ratei dobînzii conduce la creşterea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor băncii, deoarece cresc obligaţiile beneficiarilor de credite. În plus, în general clienţii apreciaţi ca riscanţi au un regim specific de creditare specific cu dobînzi mai ridicate. b) pe de altă parte, este o funcţie descrescătoare raportată la oferta de credit. Restrîngerea ofertei de credite conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate, deoarece intervine o selecţie pronunţată a clienţilor şi, prin urmare, clienţii cu solvabilitate îndoielnică vor fi excluşi de la creditare. Băncile fiind sensibile la riscul de solvabilitate, determină un prag dincolo de care nu vor mai forţa acordarea de credite, independent de condiţiile de dobîndă extrem de avantajoase. 2.5. Riscul de piaţă Modificarea condiţiilor de pe pieţele financiare pot afecta profiturile băncii prin trei canale de transmisie, cum sunt : modificarea structurii competiţionale a pieţei, modificarea tendinţelor anumitor factori cum sunt ratele dobînzilor, cursul valutar, trendul anumitor indici de piaţă sau modificarea structurală a cererii şi a ofertei. Riscul de piaţă exprimă probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de piaţă să afecteze negativ profitul băncii. Acest risc afectează ansamblul operaţiilor bancare, atît bilanţiere cît şi extrabilanţiere. Factorii care conduc la creşterea riscului de piaţă sunt: gradul de concurenţă pe pieţele financiare, liberalizarea cadrului legislativ de desfăşurare a activităţii bancare, creşterea volatilităţii pieţelor, inflaţia, extinderea folosirii noilor tehnologii şi a noilor produse bancare. 3. Strategia şi politica de creditare Principalul obiectiv al băncii este de a maximiza veniturile obţinute pentru acţionarii săi în condiţiile păstrării unor nivele acceptabile ale parametrilor de risc. Aceşti parametri trebuie să fie determinaţi de Consiliul de Administraţie ( sau Comitetul Director), dar trebuie gestionaţi de Comitetul de Credit şi de Comitetul de gestiune al activelor şi pasivelor băncii. Comitetul Director trebuie să pună în balanţă nevoia de a creşte valoarea acţiunilor băncii şi apetitul pentru risc al băncii. Principalii parametrii ai riscului sunt limitele de expunere care determină valoarea maximă pe care banca o va risca într-un sector de activitate. Cu scopul de a reduce la maxim riscul, Comitetul Director trebuie să dezvolte un set de reguli şi proceduri care să fie adoptate în întreaga bancă. Odată ce a fost determinată strategia de creditare, regulile şi procedurile pentru managementul riscului de creditare, se pot formula politicile de creditare. Prima latură a politicilor de creditare este cea a Comitetului de Credit, care conduce şi controlează dezvoltarea portofoliului de credite al băncii. În continuare, politica de creditare are o latură de management al activitatăţii de creditare, care este amplificată de către Comitetul de Credit într-un manual de proceduri de creditare. Acest manual de proceduri asigură adoptarea politicilor de creditare în întreaga bancă. Strategia şi politicile de creditare sunt parte integrantă a planului de afaceri al băncii. Planul de afaceri propune un cadru pentru : analiza tendinţelor actuale ale pieţii şi a competitorilor; analiza poziţiei pe piaţă a băncii şi performanţa operaţională; stabilirea obiectivelor pentru îmbunătăţirea performanţelor şi a profitului; panificarea utilizării resurselor pentru a expoata oportunităţile şi a maximiza profitul. 3.1. Stabilirea politicii de creditare Politica de creditare trebuie să fie punctul cheie în misiunea Comitetului Director de a gestiona portofoliul de credite, de a opera în condiţii de expunere controlată la riscul de credit. Diin practica Ţărilor în curs de dezvoltare volumul creditelor în totalul plasamentelor deţine o pondere semnificativă, constant de aproximativ 60% din totalul activelor . Veniturile din dobînzi încasate la plasamentele în credite sunt de asemenea foarte aproape de 50% în fiecare an, în ultimul an coborînd sub această valoare. Politica de creditare reprezintă ansamblul principiilor, normelor, procedurilor şi standardelor generale în care se desfăşoară activitatea de creditare, definind cadrul în care banca acordă credite pentru toate categoriile de clienţi, precum şi sistemul de gestionare a riscului asociat creditării. Politica de creditare acţionează ca un ghid general, care este consultat de către inspectori, autorităţi bancare sau pentru audit. Ea trebuie să urmărească: plasarea resurselor de care dispune banca în condiţii de rentabilitate maximă; selectarea cu obiectivitate a cererilor de creditare astfel încît să fie onorate toate cererile justificate din punct de vedere economic; actualizarea permanentă a conţinutului său. Cadrul de stabilire a politicilor de crediare a uneia din bănci poate fi prezentat astfel: Tabelul nr. 3 Determinarea strategiei şi a politicilor de creditare la B.R.D. Politici de creditare privind : Responsabilităţi ( Organizarea departamentului de credite ( Stabilirea limitelor cadrului de creditare ( Evaluarea cererilor de credit ( Stabilirea preţului creditului Comitetul Director ( Autorizarea creditului ( Monitorizarea riscului de credit ( Recuperarea creditelor Departamentul de credite Unităţile teritoriale O politică de creditare formulată cu grijă şi bine administrată conduce la: înţelegerea clară, la toate nivelele organizatorice, a obiectivelor şi parametrilor activităţii de creditare; posibilitatea menţinerii unor standarde de credite corespunzătoare; evitarea riscurilor excesive pentru bancă; evaluarea corespunzătoare a oportunităţii afacerilor. 3.2. Particularităţi ale politicii de creditare la B.R.D. Politica de creditare a Băncii Române pentru Dezvoltare stabileşte: principiile generale pe baza cărora este concepută aceasta; limitele maxime de expunere sectorială şi pe client; politica de preţuri, respectiv costul creditului; principiile de aprobare a creditelor şi de delegare a competenţelor; principiile de evaluare a creditelor, de analiză a capacităţii de rambursare, de garantare a creditelor, precum şi proceduri de urmărire a creditelor; principiile de revizuire şi clasificare a creditelor, precum şi determinarea necesarului de provizioane specifice de risc. Politica B.R.D. susţine o atitudine de promovare a creditului către clienţii consideraţi a avea capacitatea reală de rambursare şi de îndeplinire a obligaţiilor la termen. Scopul activităţii de creditare este de a utiliza fondurile băncii în active performante, prin asigurarea de produse şi servicii de calitate clienţilor, pentru toate solicitările de credite care îndeplinesc standardele acceptate prin Normele de Creditare ale băncii şi care asigură menţinerea profitabilităţii băncii. Obiectivul declarat al politicii de creditare este de sprijinii reforma economică şi a asigura o profitabilitate ridicată şi pe termen lung pentru bancă, atît prin creşterea portofoliului de credite cît şi prin menţinerea unui nivel bun şi foarte bun al calităţii creditelor. Strategia B.R.D. pe termen mediu stabileşte pentru domeniul de creditare, obiectivele băncii şi modul de realizare a acestora. Principalele obiective strategice vizează: continuarea politicii prudenţiale conservatoare prin orientarea activităţii de creditare către sectoare viabile ale economiei; restructurarea portofoliului de clienţi şi consolidarea poziţiei B.R.D.-ului pe piaţa bancară în strînsă corelare cu condiţiile concrete de restructurare a sectoarelor economice; elaborarea unor criterii selective privind atragerea de noi clienţi corporativi avînd în vedere performanţele financiare, perspectivele de dezvoltare, viabilitatea sectorului în care activează; creşterea implicării B.R.D. în dezvoltarea sectorului privat, precum şi susţinerea agenţilor economici cu activitate de export prin crearea de produse noi care să satisfacă cerinţele acestora şi respectiv atragerea clienţilor către B.R.D.; diminuarea gradului de risc al portofoliului de credite; creşterea gradului de lichiditate al portofoliului de credite. Activitatea de creditare are la bază prudenţa bancară, ca un criteriu fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga activitate. Fiecare decizie de acordare a unui credit trebuie să se bazeze pe o analiză detaliată a propunerii, luînd în considerare atît aspectele financiare cît şi cele nefinanciare, şi aplicînd principiile creditării în mod sistematic. Principiile reglementează întregul proces de creditare şi anume: primirea şi analiza cererilor de credit, procesul de analiză al creditului, întocmirea şi păstrarea dosarelor de credit, precum şi controlul şi urmărirea creditelor. Principiile generale pe baza cărora este concepută activitatea de creditare a B.R.D. sunt: Asigurarea unei creditări în concordanţă strictă cu strategia generală a băncii; Alocarea fondurilor băncii în active de bună calitate, în scopul protejării depozitelor clienţilor şi al creşterii profitabilităţii capitalului acţionarilor; Acordarea de credite numai în condiţiile în care este asigurată rambursarea ratelor şi plata dobînzilor aferente, coroborat cu un risc de creditare (riscul de neplată din partea clientului, plus riscul de a nu putea obţine suma necesară prin valorificarea garanţiei, plus riscul de ţară) cît mai redus. Acest lucru va proteja profiturile viitoare ale băncii împotriva deteriorării cauzate de anumite pierderi din credite sau de alte costuri legate de urmărirea mai dificilă a unor clienţi; Acoperirea nevoilor de credite ale segmentelor de piaţă şi categoriilor de clienţi convenabili pentru bancă, utilizînd proceduri şi tehnici moderne de marketing; Urmărirea permanentă şi strictă a situaţiei clienţilor, în mod deosebit a acelora care indică o deteriorare a activităţii lor, cu consecinţe negative asupra serviciului datoriei către bancă; Limitarea expunerii pe ramuri, sectoare şi clienţi, reducînd tot mai mult creditarea în condiţii de profitabilitate redusă pentru bancă. Pentru a asigura o profitabilitate optimă a capitalului şi a celorlalte surse proprii ale băncii, în condiţiile unui nivel acceptabil de risc, banca va urmări să deţină un portofoliu de credite echilibrat, structurat armonios pe diferite sectoare de piaţă, pe tipuri de produse de creditare şi pe termene variate de acordare, corelat cu o politică prudentă în materie de lichiditate, bazată pe natura şi termenele resurselor atrase în bancă. Pe măsura îmbunătăţirii situaţiei economice de ansamblu şi a relansării procesului investiţional în ţara noastră, banca va urmări valorificarea experienţei sale de fostă Bancă de Investiţii, prin implicarea în finanţarea unor proiecte de interes naţional, acordînd o atenţie deosebită discutării prealabile a politicilor elaborate de instituţiile de resort pentru realizarea unor asemenea investiţii. Autoritatea de creditare a fost delegată de Adunarea Generală a Acţionarilor Consiliului de Administraţie, care la rîndul său a delegat competenţe de aprobare a creditelor Comitetului Director. Competenţa de aprobare se exercită la fiecare nivel numai cînd expunerea pe un client sau grup de clienţi este în interiorul nivelului respectiv de competenţă. Expunerile de creditare care depăşesc un nivel de competenţă, sau care nu se conformează politicii de creditare, se vor prezenta nivelului superior de autoritate, acesta fiind responsabil pentru evaluarea acestor cazuri, în vederea luării unei decizii sau formulării unei recomandări. Normele de creditare elaborate într-o formă clară şi flexibilă, conţin procedurile specifice de aplicare a principiilor statuate în politica de creditare, avînd ca scop aplicarea unitară a regulilor de creditare în întreaga reţea de unităţi teritoriale ale băncii. Ele definesc principiile de analiză diferenţiate în funcţie de natura clienţilor şi a categoriilor de credite punînd accent deosebit pe latura preventivă privind riscul în creditare. 3.3. Crearea cadrului de aplicare a politicilor de creditare Cu scopul de a pune în aplicare strategia şi politicile de creditare, Comitetul Director determină funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească departamentul de credite (Direcţia de Credite). Lista funcţiilor deteminante ale departamentului de credite este următoarea: stabilirea competenţelor de creditare, la nivelul Centralei şi la nivelul unităţilor; analiza noilor cereri de credite; autorizarea facilităţilor de credit; monitorizarea facilităţilor de credit; raportarea expunerii la riscul de credit şi a performanţei portofoliului; raportul performanţelor creditului în domeniul operaţional; verificarea profitabilităţii facilităţilor de credit; managementul expunerii cu probleme; participarea la stabilirea preţului necesar de credit; participarea la stabilirea necesarului de provizionane specifice de risc; controlul riscului global de creditare; verificarea respectării politicilor de creditare; colaborarea cu Direcţiile de Trezorerie, Economică şi Comitetul de gestiune a activelor şi pasivelor; pregătirea personalului. Factorii care determină structura organizaţională a unui departament de credite sunt : produsele şi serviciile oferite de bancă; mărimea băncii şi dispersia geografică; modul de raportare în departamentul de credite; profilul portofoliului de credite; cultura legată de controlul creditului; sistemul informaţional de management. Din aceste puncte de vedere există două moduri de a organiza un departament de credite, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale . Funcţiile fiecărui nivel organizaţional, prezentate comparativ pe cele două tipuri de organizare sunt prezentate în tabelul nr. 4. Pentru un departament de credite centralizat, avantajele sunt : dimensiuni reduse ele departamentului; concentrarea experienţei; personal redus necesar la nivel regional; controlul facil al respectării politicilor de creditare. Dezavantajele sunt : îndepărtarea de client; senzitivitate redusă la condiţiile locale de piaţă; mai multă birocraţie; timp suplimentar pentru conducerea unităţilor regionale; calitatea scăzută a personalului regional; îndepărtare de unităţile teritoriale şi mediul local. Tabelul nr. 4 FUNCŢIILE DEPARTAMENTULUI DE CREDITE Departament centralizat Departament descentralizat Centrala Zonala Sucursala Centrala Zonala Sucursala ( Marketing ( ( ( ( Discuţii legate de aplicaţia de credit, documente necesare ( ( ( ( ( ( Menţinerea datelor despre credite ( ( ( ( ( Evaluarea cererii de credit ( ( ( ( ( Evaluarea expunerii la risc ( ( ( Negocierea contractului de credit ( ( ( Stabilirea limitelor ( ( ( Autorizarea creditului ( ( ( Considerearea limitelor globale ( ( ( Tragerea din credit ( ( ( ( ( Monitorizarea rambursărilor ( ( ( ( ( ( Actualizarea datelor despre credit ( ( ( Sursa : Revista B.R.D. nr. 2/1997 – p.9 Pentru un departament de credite descentralizat , avantajele sunt următoarele : autonomie locală - reducerea timpului de conducere în procesul decizional; senzitivitate la condiţiile locale de piaţă; sisteme de comunicare/raportare mai puţin complicate; mai puţine raportări la Centrală; apropiere faţă de client. Dezavantajele unui departament descentralizat sunt următoarele : riscul de eroare decizională şi de control; personal de credite suplimentar.  4. Metode de analiză şi cuantificare a riscului în activitatea de creditare Gestiunea riscului de credit presupune luarea în considerare a două aspecte principale: riscul de credit pe client; riscul de credit pe întreg portofoliul de credite al băncii. 4.1. Riscul individual de creditare Posibilităţile de cuantificare a riscului individual de creditare sunt structurate pe trei paliere de analiză : la nivel de tranzacţie; la nivel de client; la nivel de garanţie (colateral). Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin care o anumită valoare este împrumutată unui potenţial debitor care desfăşoară o anumită activitate, acceptîndu-se un risc financiar asupra posibilităţii ca acea entitate/persoană să nu fie capabilă în viitor să-şi achite obligaţiile. Toate aceste nivele de analiză a riscului se află într-o strînsă legătură, fiind necesar să fie bine cunoscute în vederea aprecierii riscului de ansamblu pe care îl implică creditul respectiv. Înţelegerea în profunzime a tuturor componentelor identificabile şi cuantificabile ale riscului general (de ansamblu) dă posibilitatea comparării acestuia cu recompensa viitoare şi, în acest sens, a luării deciziei de acordare sau nu a creditului respectiv. a) La nivelul tranzacţiei este necesară identificarea, înţelegerea şi acceptarea tuturor aspectelor funcţionale şi operaţionale ale riscului implicat. El