Referat Omul Pe Luna

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Omul Pe Luna si de asemenea puteti face Download Referat Omul pe Luna

Citeste fragmente din Referat Omul Pe Luna

În luna mai a anului 1961, Jobn F. Kennedy, preşedintele SUA, şi-a angajat ţara să facă posibilă aterizarea unui om pe Lună înainte de sfârşitul deceniului. Acest plan ambiţios a fost într-adevăr realizat în data de 20 iulie 1969. În momentul în care preşedintele Kennedy a stabilit acest ţel, el părea imposibil de atins. Era spaţială se afla încă la început – Iuri Gagarin din URSS efectuase primul zbor în spaţiu cu doar o lună în urmă, iar agenţia spaţială a Statelor Unite, NASA (Naţional Aeronautics and Spase Administration, Organizaţia Guvernamentală pentru Cercetări Spaţiale), trimisese recent în spaţiu un american, pe astronautul Alan Shepard. Dar a fi primul pe Lună era o chestiune de mândrie naţională. Uniunea Sovietică întrecuse America cu prima lansare a unui satelit şi primul om în spaţiu şi, în perioada cea mai sumbră a Războiului Rece, Kennedy voia să cucerească Luna pentru America. Decizia sa a declanşat o dezvoltare masivă a programului spaţial al SUA. De fapt, multe invenţii tehnologice s-au născut în urma cercetărilor ţi dezvoltărilor din perioada „Ppoiectului Apollo”. Multe dintre acestea au contribuit la modelarea lumii moderne. Fireşte, Luna a fost o ţintă evidentă pentru sonde spaţiale fără echipaj încă de la începutul erei spaţiale, cînd Uniunea Sovietică a lansat Sputnik 1 în octombrie 1957. prima navă spaţială care a ajuns cu adevărat pe Lună a fost nava Luna 2 a URSS, care a trimis la sol primele fotografii înainte de a se strivi de suprafaţa Lunii în 1959. în acelaşi an, Luna 3 a zburat prin spatele Lunii şi a trimis la sol primele fotografii ale feţei învizibile a acestui corp ceresc. URSS conducea evident în cursa spaţială, dar, odată cu impulsul dat de Kennedy, SUA a reuşit curînd să o ajungă din urmă. În anul 1962, Ranger IV a devenit prima sondă americană care a atins Luna, dar oamenii de ştiinţă au fost dezamăgiţi de faptul că ea nu a trimis la sol imaginile televizate aşteptate. Totuşi, în anii 1964-65, sondele americane Ranger VII, VIII şi IX au furnizat oamenilor de ştiinţă peste 17.000 de imagini, inclusiv primele prim-planuri ale suprafeţei selenare.Apoi, în anul 1966 , URSS a avut unnou succes notabil cînd Luna 9 a devenit prima sondă care a făcut o aterizare neproblematică pe Lună. O aterizare pe Lună era un ţel politic la fel de important şi pentru Uniunea Sovietică şi, în timp ce America îşi dezvolta programul spaţial ţn public, URSS lucra la fel de harnică în secret. Toate aceste; sonde erau concepute pentru a aduna informaţii înainte de aterizări cu echipaj pe Lună. După sondele Ranger, NASA a trimis sondele Surveyor, care au efectuat aterizări neproblematice şi au analizat rocile selenare. Au mai fost folosişi şi sateliţi Lunar Orbiters – prevăzuţi cu camere speciale de înaltă rezoluţie care topografiau peste 95 la sută din suprafaţa Lunii şi detectau posibilele suprafeţe de aterizare. Misiunile selenare cu echipaj necesitau de asemenea şi salturi mari în tehnologia zborurilor spaţiale cu echipaj. Primii astronauţi din anul 1961 aveau doar puţin control asupra navei, care urma traectorii simple, neefectuând nici măcar o simplă rotaţie completă. O dată cu trecerea timpului, programul sovietic Vostoc şi misiunile Mercury ale NASA au devenit din ce în ce mai ambiţioase. Apoi NASA a trecut la o serie de lansări de nave cu două persaoane, misiunule Gemini, cumperioade din ce în ce mai lungi petrecute pe orbită, şi tot mai mult control asupra navei deţinut de astronauţi de la bordul său – misiunile selenare Apollo necesitau un echipaj de trei persoane, care să petreacă peste trei săptămâni în spaţiu si să opereze schimbări de traseu în momentele calculate cu exactitate. Datopită faptului că modulele spaţiale erau mici, totul trebuia să fie miniaturizat, inclusiv calculatoarele sofistificate care, până în acea vreme, fuseseră aparate uriaşe de mărimea unei camere. O misiune cu echipaj pe Lună necesită de asemenea rachete mult mai puternice decât cele construite vreodată înainte – pentru lansarea unei capsule Gemini pe o orbită joasă, la cîteva sute de kilometri deasupra Pămîntului, şi încă în zona de acţiune a forţei gravitaţionale, necesita mult mai puţină energie decât trimiterea unui vehicul Apollo la peste 300.000 km pînă la Lună. NASA a modificat designul şi scara vehiculului său de lansare eficient, Saturn I, creând marele Saturn V. După ani întregi de dezvoltare, programul Apollo a fost în final pregătit sâ fie demarat la începutul anului 1967, odată cu lansarea lui ApolloI pe un vehicul de lansare modificat Saturnmarat la începutul anului 1967, odată cu lansarea lui Apollo I pe un vehicul de lansare modificat Saturn IB (Saturn V se află încă in stadiu de dezvoltare). Totuşi acesta a fost momentul în care a avul loc dezastrul. În timpul unei simulări de lansare de rutină, a izbucnit un foc în modulul de comandă Apollo, răspândindu-se rapid în atmosfera de oxigen pur. Etanşaţi în modul în condiţii de lansare, cei trei astronauţi aflaţi la bord – Gus Grissom, Ed White şi Roger Chaffee – nu au avut nici o şansă şi au murit asfixiaţi. Anceta care a urmat şi modificările extensive ale construcţiei modulului Apollo însuşi au amânat programul cu mai mult de un an. URSS preluase conducerea în cursa pentru Lună, dar şi programul lor a sfîrşit într-un dezastru în luna aprilie a anului 1967. Omisiune plenificată ce implica cuplarea pe orbită a două nave spaţiale s-s înceiat cu un dezastru şi cu moartea cosmonautului Vladimir Komarov. El a murit când modulul său Soyuz I a reîntrat în atmosferă. Programuil Apollo cu echipaj a fost reluat, cu un model de comandă complet reconstruit şi vexicule de lansare mai puternice, în luna octombrie a anului 1968 Apollo 7 a fost lansat pentru a efectua o misiune „de acomodare” de intrare pe orbită în jurul Pământului. Dar chiar şi înaintea lansăruii lui Apollo 7, NASA îşi pregătea următorul zbor spaţial de cucces, alimentată de zvonuri ce spuneau că URSS se pregătea să trimită o misiune cu echipaj pentru a înconjura Luna. Din fericire pentru NASSA, lansarea sovietică nu a avut loc, şi în luna decembrie a anului 1968 SUA a avut cel mai mare succes de pînă în acel moment, cînd astronauţii de pe Apollo 8, Frank Borman, James Lovell şi Wiliam Anders, nu numai că au ajuns la Lună, dar au efectuat şi zece rotiri în jurul ei înainte de a se întoarce în siguranţă pe Pământ (o misiune mult mai delicată decît simpla trecere în zbor pe lîngă Lună pe care o plănuise URSS). În timpul celor 20 de ore petrecute pe orbită, la aproximativ 110 km deasupra suprafeţei Lunii, astronauţii au testat sistemele de navigaţie şi de comunicaşii care urmau să fie folosite cînd se va încerca o aterizare pe Lună. Cu două luni mai tîrziu, Apollo 9 a fost trimis pe orbită în jurul Pămîntului pentru a se testa tipul de modul care urma să ducă primii oameni pe suprafaţa Lunii. Modulul selenar a fost separat de modulul de comandă timp de peste şase ore, şi apoi readus şi suplat cu succes. Astronauţii s-au întors în siguranţă pe Pămănt în data de 13 martie 1969. După ceva mai mult de două luni, echipajul de pe Apollo 10 a efectuat şi alte teste pe modulul selenar – de data aceasta aflîndu-se pe orbită în jurul lunii. Astronauţii Thomas Stafford ţi Eugene German au coborît modulul la sub 15 km de la suprafaţa Lunii, în timp ce John Young a rămas în modulul de comandă. Cuccesul acestei misiuni a demonstrat că NASA era acum pregătită să încerce o misiune care, dacă totul mergea conform planului, făcea posibilă coborărea primului om pe suprafaţa Lunii. În dimineaţa de 16 iulie a anului 1969, o rachetă Saturn V cu trei faze s-a ridicat de la locul său de lansare aflat la Cape Canaveral, în florida. În vîrful rachetei imense se afla nava spaţială Apollo 11, transportîndu-i pe astronauţii Neil Armstrong, Edwin Buzz Aldrin şi Michael Collins. Lungimea rachetei împreună cu nava spaţială era de 111 metri, iar greutatea totală la decolare a fost de aproape 3.000 de tone. Motoarele puternice din prima treaptă a rachetei au ars aproximativ 15 tone de combustibil şi oxigen lichid în fiecare secundă, împingînd racheta cu o viteză de 10.000 km.h. la aproximativ 65 km deasupra Pămîntului în doar două minute şi jumătate. Apoi prima treaptă a fost desprinsă de navă ţi s-a aprins a doua treată a rachetei. La nouă minute după decolare, aceasta îşî îndeplinise sarcina de a duce nava spaţială la o înălţime de 185 km şi o viteză de 25.000 km.h. În acest punct, a doua treaptă s-a desprins şi a intrat în acţiune a treia preapră a rachetei. În numai trei minute viteza navei spaţiale a fost ridicată la puţin peste 28.000 km.h., ceea ce a fost suficient pentru a o păstra pe o orbită aproape circulară „de parcare” în jurul Pămîntului. O dată cu terminarea acţiunii celei de-a treia trepte a motorului rachetei, astronauţii au efectuat verificări de rutină pe nava spaţială, căutînd orice semne de avariere, şi apoi s-au pregătit pentru călătoria de trei zile, de 384.000 km, sspre Lună. A fost nevoe de o ardere de cinci minute şi jumătate a celei de-a treia trepte a rachetei pentru a arunca nava spaţială afară de pe orbita Pămîntului, pe calea sa spre Lună cu o viteză iniţială de peste 39.000 km.h. Apoi a urmat sarcina de pregătire a celor trei module care alcătuiau nava spaţială Apollo 11 pentru intrarea pe o orbită în jurul Lunii.. Aceste unităţi se numeau modulul de comandă, de serviciu şi selenar. Modulul de comandă de formă conică a fost centrul de control şi spaţiul de locuit al navei spaţiale. Ataşat la baza modulului de comandă se găsea modulul de serviciu cilindric, adăpostind un motor de rachetă şi diferite subsisteme energetice şi de control. Iar lîngă treapta rămasă a rachetei Saturn se găsea modulul selenar, în care astronauţii urmau să îşi facă în cele din urmă cobopîrea pe suprafaţa Lunii. Întîi, modulul de serviciu şi cel de comandă au fost separate de racheta Saturn. Apoi ele au fost întoarse şi cuplate la modulul selenar.Modulul de comandă şi modulul selenar erau acum legate la vîrf. Apoi, modulele Apollo 11 s-au desprins de treapta a treia a rachetei Saturn, care îşi efectuase sarcina pînă în acel moment. Corecturile necesare acupra traseului navei spaţiale în timpul călătoriei se efectuau prin acţionarea unor motoare mici de rachetă. Dar motorul principal nu acţiona, astfel încît nava spaţială a fost treptat încetinită de forţa de atracţie gravitaţională a Pămîntului. Pînă în momentul în care Apollo 11 se afla la 48.000 km de Lună, viteza sa era puţin peste 3.000 km.h. ,dar apoi forţa de atracţie gravit aţională a Lunii a avut mai multă influenţă, şi nava spaţială a început să capete viteză din nou. Pentru a pătrunde pe o orbită de parcare în jurul Lunii, racheta principală a modulului de serviciu (care acum era orientat spre înainte) a fost pornită. Aceasta a încetinut apoi nava spaţială la viteza necesară. Prin ferestrele modulului de comandă, astronauţii de pe Apollo 11 puteu să privească în jos la suprafaţa Lunii de la o înălţime de 100 km, concentrîndu-se îndeosebi asupra suprafeţei de aterizare proruse aflate în Marea Liniştii – una dintre câmpiile de depresiunii ale lunii, numită cu secole în urmă, când oamenii de ştiinţă încă mai credeau că pe Lună ar exista apă. În ziua următoare, Armstrong şi Aldrin s-au strecurat printr-o trapă în modulul selenar, poreclit Eagle (vultur). Collins a rămas în modulul de comandă în tămp ce modulul selenar şi a efectuat aterizarea pe suprafaţă, folosindu-şi racheta de aterizare pentru a-şi reduce viteza şi a-şi controla direcţia. Pînă în acest moment, oamenii din roată lumea urmăreau la televizor această misiune şi audienţa a crescut la mai multe sute de milioane cînd astronauţii şi-au ales o zonă netedă pentru aterizare, au plutit timp de un minut deasupra ei şi apoi au căzut pe suprafaţa prăfuită a Lunii de la o înălţime de 1,5 metri. Armstrong a transmis prin radio la centrul de control de pe pămînt „Aici baza Mării Liniştii. Eagle a aterizat.” Era ora 8.18 ora PM ora Greenwich, în data de 20 iulie 1969. Punctul culminant al misiunii a urmat atunci când Neil Armstrong a coborât scara pe suprafaţa lunii. Punîndu-şi piciorul pe solul de culoare gri încis, a declarat „E un pas mic pentru om, un salt mare pentru umanitate”. Edwin Aldrin l-a urmat pe Armstrong pe suprafaţa Lunii şi cei doi astronauţi s-au mişcat cu uşurinţă în condiţiile de forţă gravitaţională redusă, în ciuda faptului că purtau costume spaţiale masive. Prima lor sarcină era de a pune o placă comemorativă şi a ficsa un steag american. Datorită faptului că Luna nu are atmosferă şi astfel nici vînt, s-a folosit o susţinere pentru a se preveni căderea steagului. Această ocazie a oferit nu eveniment media cu adevărat mondial, telespectatorii urmărind cu interes fotografiile realizate cu un mic aparat de fotografiat de pe modulul selenar. Cei doi astronauţi au început diferite experimente ştiinţifice şi au colectat peste 20 kg de roci înainte de a se urca din nou în modulul selenar. A urmat apoi unul dintre cele mai critice momente ale întregii misiuni – decolarea de pe Lună. Dacă motorul modulului selenar ar fi cedat, oamenii ar fi rămas pe Lună fără vreo speranţă de salvare. Motorul a funcţionat perfect, la fel ca şi în toate misiunile Apollo viittoare. Pentru ridicarea de pe suprafaţa Lunii, structura folosită pentru coborîre a fost detaşată pentru a fi folosită ca platformă de lansare, care urma să fie lăsată pe Lună. Pornirea rachetii de urcare de urcare a modulului a ridicat astronauţii pe o orbită joasă. Iar cînd se aflau în poziţia potrivită faţă de modulul de comandă, un alt impuls a motorului i-a ridicat pe aceeaşi orbită. Apoi Michael Collins a manivrat modulul de comandă, urcîndu-l la modulul selinar pentru cuplare. Cînd această operaţiune a fost încheiată, trapa dintre cele două module a fost deschisă şi cei doi care au fost pe Lună s-au alăturat colegului lor astronaut din modulul de comandă. Ei au luat cu ei mostrele de rocă selinară pe care le colectaseră şi diferite piese din echipament care trebuiau readuse pe Pămînt. Apoi ei au deconectat modulul selenar şi au pornit racheta modulului de serviciu petru a scoate modulele de comandă şi de serviciu din orbita selenară pe un traseu ce conducea înapoi spre Pămînt. Înainte de a pătrunde din nou în atmosfera Pămîntului astronauţii au abandonat modulul de serviciu. Apoi ei au întors modulul de comandă pentru a fi încetenit de forţa de frecare dintre atmosferă şi capătul său turtit. La o înălţime de puţin peste 7 km, paraşute mici numite ancore plutitoare au fost deschise pentru a controla coborîrea; principalele paraşute au fost deschise la înălţimea de aproximativ de 3 km de la suprafaţă. Curînd după aceea, modulul de comandă a căzut în siguranţă în Oceanul Pacific, iar membrii echipajului au fost recuperaţi pentru a fi întîmpinaţi asemenea unor eroi. Ei s-au întors în după amiaza zilei de 24 iulie, întreaga misiune durînd opt zile. Preşedintele Nixon a numit această perioadă „cea mai măreaţă săptămînă de la facerea lumii pînă acum”. Seria Apollo a misiunelor selenare s-a încheiat în luna decembrie a anului 1972. Pînă în acel moment un număr total de 12 astronauţi umplaseră pe suprafaţa Lunii şi unii chiar au condus maşini pe ea. Cu fiecare aterizare, astronauţii petreceau un timp mai îndelungat pe Lună. A doua aterizare cu echipaj a fost efectuată de echipajul navei Apollo 12 în luna noiembrie a anului 1969. Ei au aterizat în Oceanul Furtunilor aproape de locul în care aterizase Surveyor 3 fără echipaj în anul 1967. astronauţii Charles Conrad şi Alan Bean au dus unele părţi ale acestei sonde acum perimate pe Pămînt pentru ca oamenii de ştiinţă să poată vedea cum rezistaseră la condiţiile ostile. Apollo 13 a făcut mult pentru confirma temerile superstiţioşilor. În drumul său spre Lună, în luna aprilie a anului 1970, defectarea componentelor electrice a determinat explozia unui rezervor de oxigen în modulul de serviciu. Privat de oxigenul vital şi rămas fără curent electric, echipajul lui Jim Lovell a trebuit să se transfere în modulul selenar „Aquarius”. Deşi aveau destule rezerve de oxigen pentru zbor sistemul de filtrare a aerului a modulului selenar a început să cedeze iar astronauţii au trebuit să improivzeze o cale de a folosi filtrele de rezervă incompatibile din modulul de comandă. Găsînd o cale de a rămîne în viaţă, ei folosiseră prea mult combustibil pentru a se întoarce pur şi simplu şi a reveni pe Pămînt. În plus, ei trebuiau să efectuieze o manevră periculoasă, înconjurînd Luna şi apo, fără ajutorul calculatoarelor pornind motorul de pe modulul selenar pentru a-l repune pe o orbită de întoarcere pe Pămînt. Deşi nava spaţială a fost folosită într-un mod în care constructurii săi nu se aşteptau, astronauţii s-au întors în siguranţă pe Pămînt, fiind primiţi ca nişte eroi. După o verificare completă a siguranţei programului selenar al NASA, Apollo 14 a fost lansat la începutul anului 1971, ducînd din nou astronauţi pe Lună. O realizare a acestei călătorii a fost prima mobilizare extraterestră a unui transportor modular de echipament – jargonul NASA pentru utilizarea unui vechicul cu două roţi pentru transportul obiectelor pe Lună. Misiunea Apollo 15 care a avut loc la mijlocul anului 1971, a fost mai ambiţios şi a implicat prima utilizare a unei maşini acţionate electric. Acesta a fost un vechicul folosit pentru deplasări şi colectarea mostrelor de roci, el a fost folosit din nou în ultimele două misiuni selenare – Apollo 16 în luna aprilie a anului 1972 şi Apollo 17 în luna decembrie a aceluiaşi an. Deşi iniţial mai fuseseră planificate şi alte două misiuni Apollo, interesul public redus şi reducerea bugetului au condus la înceierea prematură a programului. Ultimele misiuni Apollo au fost programul „Aplicaţiile Apollo”, Redenumit „Skylar”, care a lansat prima staţie spaţială a Americii pe orbită pe o rachetă Saturn V ăn anul 1973, şi misiunea comună Apoollo 18/Soyuz 19 din anul 1975, în care nave spaţiale americane şi sovietice s-au cuplat pe orbită în jurul Pământului ca simbol al destinderii relaţiilor politice. În anii care au urmat de la sfîrşitul programului Apollo, cercetările spaţiale au căpătat noi direcţii, incluzîndu-se aici dezvoltarea navetelor spaţiale Space Shuttle, nişte sonde robozitare sofisticate pentru planetele aflate la distanţă, şi staţiile spaţiale orbitale. Zborul spaţial cu echipaj spre alte planete a fost abandonat datorită costurilor mari şi a bugetelor tot mai mici. Dar în cele din urmă ne vom întoarce pe Lună – în primele decenii ale mileniului următor – şi de data aciasta vom pleca pentru a rămâne. În anul 1992, NASA a lansat „Glementine”, prima sa sondă spaţială pentru Lună, cartografiind zăcămintele ninerale de sub suprafaţa – cel mai probabil motiv comercial pentru o întoarcere. Aceasta a detectat de asemenea si semnale care ar putea indica geaţa într-un crater permanent umbrit, aproape de polul sudic al Lunii – iar dacă pe Lună se găseşte apă, colonizarea sa va fi mult mai uşoară. Deşi cursa pentru Lună şi misiunile Apollo au fost dezvoltate şi susţinute în mare parte pentru satisfacerea unor scopuri politice,şi menite în esenţă pentru ţeluri pe termen scurt,totuşi au fost o realizare incredibilă. Pe lîngă faptul că ne-au îmbogăţit cunoştinţele despre misiuni spaţiale, ele au făcut şi progrese tehnologice considerabile. Repercusiunile şi-au lăsat semnul în viaţa noastră de zi cu zi totul, de la calculatorul personal pînă la tigaia de telefon care nu se lipeşte, şi-a avut originea în programul Apollo. În cele din urmă, misiunele au dovedit că oamenii pot să scape de limetele impuse de Pămînt şi să se stabilească în alte lumi. Cum spunea notabilul futurolog Arthur C. Clarke – „Apollo s-ar putea să fie singura realizare pentru care era noastră va fi ţinută minte şi peste o mie de ani”. 쥁