Referat Luna2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Luna2 si de asemenea puteti face Download Referat Luna2

Citeste fragmente din Referat Luna2

Luna- astrul nopţii Istoria cunoaşterii Fără îndoială, încă din zorii antropogenezei cerul a nedumerit, a neliniştit şi de ce nu, a încântat. Cerul în sine, cu miliardele lui de stele, dar mai ales Soarele şi Luna, care au intrat în viaţa omului prin mit şi simbol, printr-o arzătoare dorinţă de a le şti rostul şi de a le şi apropia. Mai aproape de noi, „astrul nopţii” avea să fie primul corp ceresc pe care geniul uman a reuşit să-l cucerească chiar la el acasă, devenind, în viitor, şi rampă de lansare spre lumina infinită a Cosmosului. Primele relatări despre Lună aparţin literaturii de fabulaţie, începuturile de fapt ale genului „science fiction” şi anume cartea „Istorie adevărată” a lui Lucian din Samosata (Siria de astăzi), scriitor care a trăit în secolul II e.n. Luna nu apare aici decât ca fundal pe care ajunge autorul cu un grup de pământeni şi unde selenarii erau în război cu năvălitorii din Soare. Cu 14 secole mai târziu se scrie o a doua carte ştiinţifico-fantastică, în obiectiv fiind, de asemenea, Luna. De data aceasta autorul ei este un astronom şi anume Johanes Kepler (1571-1630) cel care în 1609 reuşise să stabilească legile de mişcare a planetelor şi în special faptul că deplasarea lor nu se face după cercuri cum presupusese Copernic, ci după elipse.Om de ştiinţă fiind, cartea lui Kepler, intitulată „Somnium” („Un vis”), oferă de data aceasta, cu anticipaţie, o serie de date exacte nu numai asupra Lunii dar chiar şi asupra dificultăţilor zborurilor extraterestre. Sunt interesante în acest sens intuiţiile marelui astronom privind rigorile climatice ale Lunii, date de diferenţele mari de temperatură dintre zi şi noapte, lipsa atmosferei în spaţiul de dincolo de Pământ, precum şi fenomenele de suprasolicitare şi imponderabilitate resimţite de călători în timpul zborurilor. Apoi Galileo Galilei(1564-1642), care inventase luneta îşi apropiase Luna, pe care observase deja munţi, mări şi văi, apropiate ca formă de relieful terestru. O figură importantă a Astronomiei după Galilei şi mai ales în ceea ce priveşte cunoaşterea Lunii este cea a învăţatului polonez Jean Hevelius(1611-1687), care a trăit şi lucrat la Gdansk. El şi-a consacrat mulţi ani de observaţii Lunii, datele fiind sintetizate în cartea „Selenografia(1647)”; atlasul care însoţeşte lucrarea cuprinde gravuri ale autorului în care apare relieful satelitului cu multe dintre denumirile de munţi şi mări date de Hevelius şi rămase definitiv în geografia selenară. De asemenea Isaac Newton(1642-1727) descoperă legea atracţiei universale, precum şi legea a treia a mecanicii, respectiv acţiunea şi reacţiunea, ultima cunoscută deja şi experimentată încă din secolul II e.n. Adevăraţii pionieri ai rachetelor purtătoare sunt însă Conrad Haas din Sibiu, preconizatorul rachetelor în trepte şi a stabilizatoarelor deltoidale, „visătorul” din Kaluga, K. E. Ţiolkovski(1857-1935), considerat părintele astronauticii, apoi teoreticienii şi-n acelaşi timp experimentatorii de rachete, ardeleanul Herman Oberth(1894-1980) şi americanul R. Goddard(1882-1945), şi, în fine, Werner von Braun(1912-1977), elevul şi colaboratorul lui H. Oberth, constructorul uneia din cele mai puternice rachete cunoscute, „Saturn” şi S.P. Koroliov(1906-1966), proiectantul rachetelor sovietice „Vostok”. Cu ceea ce au gîndit şi au realizat aceşti înaintaşi, era cosmică este inaugurată odată cu primul „Sputnik”, lansat de specialiştii sovietici la 4 octombrie 1957, şi apoi zborul epocal a lui I. Gagarin(1934-1968) din 12 aprilie 1961, primul om care a privit Pământul din afara spaţiului terestru. Odată gravitaţia învinsă, primul gând al omului avea să fie explorarea Lunii, americanii punând la punct proiectul Apollo, iar sovieticii seria de staţii automate Luna. Proiectul Apollo cu aselenizare de echipaj uman a fost precedat însă de programe de pregătire prin intermediul staţiilor automate(Ranger, Lunar Orbiter, Surveyor) sau vehicule cu echipaj care au efectuat zboruri circumlunare şi inclusiv simulări privind coborârea pe Lună. Luna-trăsături generale După cum se ştie, toate corpurile ce se rotesc în jurul unui alt corp ceresc de masă mai mare poartă numele de sateliţi. In sistemul nostru solar, planetele sunt sateliţi naturali; până în prezent se cunosc 34 de asemenea sateliţi.Planetele cu sateliţi naturali sunt Pământul, Marte, Jupiter, Saturn, şi Uranus, dimensiunile acestora atingând diametre între 10-6000 km; ei sunt mai mici sau depăşesc uşor mărimea planetei Mercur. Luna, ca satelit natural al Pământului nu este întrecută ca mărime decât de doi sateliţi ai lui Jupiter, unul al lui Saturn şi unul al lui Neptun; ea se plasează în schimb pe primul loc din punctul de vedere al raportului de mărime cu planeta în jurul căreia gravitează. Pe lângă numele de Lună, provenit din limba latină, satelitul Pământului mai poartă şi numele de Selena, termenul venind, de data aceasta din greacă.Fiind cel mai cunoscut corp ceresc, Luna este de cca. 50 de ori mai mică decât Pământul şi se află la o distanţă medie de acesta de 384000 km;la apogeu, adică la depărtarea maximă de Pământ, această distanţă, atinge 405508km, în timp ce la perigeu, adică la apropierea maximă de Pământ ea ajunge la 363300km. Are o masă de 7,349*1025g , densitatea medie de 3,34g/cm3, iar acceleraţia gravitaţională la suprafaţă este de 1,62m/s2, adică de aproape 6 ori mai mică decât a Pământului(9,81m/s2). Presiunea creşte aproape constant spre centrul Lunii unde atinge 4,71*104 bar. Perioada de revoluţie siderală este de 27 zile, 7 ore, 43 minute şi 11 secunde, în timp ce luna sinodică prezintă un interval de 29 zile, 12 ore, 44 minute şi 2,9 secunde; prin lună siderală se înţelege perioada dintre două treceri consecutive ale satelitului prin dreptul aceleaşi stele fixe, iar prin lună sinodică, intervalul după care se repetă fazele sale, de la lună nouă, la primul pătrar, lună plină şi ultimul pătrar.Planul orbitei lunare este înclinat faţă de planul eclipticii cu 509’. Perioada de rotaţie fiind egală cu cea de revoluţie, Luna îndreaptă mereu spre Pământ una şi aceeaşi faţă, încât se vorbeşte de o emisferă vizibilă şi o emisferă invizibilă, apropiată (nearside) sau îndepărtată (farside). Din cauza mişcării sale încete de rotaţie, ziua şi noaptea lunară sunt echivalente cu câte două săptămâni terestre. Mişcarea de balansare a globului selenar, numită libraţie, de circa 60-70, în sensul longitudinii şi latitudinii, face ca de pe Pământ să se vadă mai mult de jumătate din suprafaţa sa şi anume 59%. Schimbarea poziţiei Pământului şi Lunii în raport cu Soarele, în urma mişcărilor de rotaţie şi de revoluţie, determină modificarea formei suprafeţei luminate a satelitului, ceea ce se cunoaşte sub numele de fazele Lunii. Astfel, momentul când Luna este în conjuncţie cu Soarele corespunde cu faza de Lună nouă; când Luna este în opoziţie cu Soarele, discul său se vede în întregime, fiind luminată total şi corespunde cu faza de Lună plină. Când poziţiile Soarelui, Pământului şi Lunii formează un unghi de 900, Luna este luminată parţial încât din ea se vede doar un semicerc; acelaşi lucru se întâmplă şi când cele trei corpuri formează un unghi de 2700; aceste faze constituie primul şi ultimul pătrar; la primul pătrar partea luminată este în creştere, în timp ce la ultimul pătrar este în descreştere. Alături de lumina solară luna primeşte în apropierea fazei de lună o iluminare considerabilă de la Pământ(lumina cenuşie a Lunii). Masele Lunii şi Pământului fiind diferite se poate deduce că acţiunea câmpurilor gravitaţionale se va manifesta pe anumite distanţe bine precizate şi că va exista o zonă neutră unde atracţia dintre cele două corpuri va fi egală; această zonă neutră se plasează la 38400 km faţă de Lună şi 345000 km faţă de Pământ. Un fenomen interesant care apare ca rezultat al interacţiunii Pământ-Lună îl reprezintă mareele. Acestea sunt oscilaţii ritmice ale Oceanului Planetar, introduse de atracţia exercitată de Lună, în combinaţie cu cea a Soarelui; explicaţia lor a fost dată pentru prima oară de către Newton. Mareele prezintă un flux şi un reflux şi sunt determinate de atracţia ce se exercită asupra moleculelor apei marine şi oceanice, atracţie proporţională cu masa şi invers proporţională cu pătratul distanţei. Unda mareică se deplasează în jurul Pământului, fluxul producându-se de două ori în 24 de ore şi 50 de minute, urmărind trecerea Lunii la meridianul locului şi meridianul opus. Când Soarele şi Luna acţionează conjugat, la Lună nouă şi la Lună plină, mareele ating amplitudinea maximă, iar la primul şi la ultimul pătrar au amplitudinea minimă. Este de notat că acceleraţia gravitaţionalămai mică, comparativ cu a Pământului, şi lipsa atmosferei lunare fac ca lansarea sateliţilor, aselenizarea sau decolarea să se facă aici cu un consum redus de energie; în plus, plasarea sateliţilor lunari se poate face la altitudini foarte joase, chiar la 9 km, atât cât să depăşească relieful cel mai înalt din zonele continentale. Relieful selenar I. Formele de relief Întreaga suprafaţă a Lunii se caracterizează printr-un contrast vizibil între o serie de zone întunecate şi zone luminoase. Primele au fost denumite „mări”, iar cele din urmă „continente”. La nivelul întregii suprafeţe, mările lunare constituie 16%, în timp ce continentelor le revine 84%;repartiţia celor două forme de relief este inegală însă pe cele două emisfere; astfel, în timp ce în emisfera vizibilă mărilor le revin 30%, pe cea invizibilă ele ar ocupa doar 2%. „Mările” lunare nu au nimic în comun cu cele terestre, apa lipsind pe Lună cu desăvârşire; ele sunt regiuni aproximativ plane la scară mare, cu reliefuri denivelate la scară locală. Crestele(dorsa) zonelor marine sunt centuri lungi şi complicate. Ele, în general, sunt subconcentrice şi subradiale mărilor, dispuse în segmente ce se unesc sau se aranjează în eşalon, formând sisteme pe sute de kilometri; sistemul de creste atinge de la câţiva kilometri până la peste 10 km lăţime şi obişnuit au aproximativ între 100-350 m înălţime; multe sunt asimetrice, fiind limitate pe o latură dde un abrupt sau un monoclin, cu numai 50-100 m faţă de suprafaţa mării. Cele mai multe dintre mări sunt circulare şi bordate de creste montane insulare sau arcuite. Spre deosebire de cratere, care pot ajunge şi ele la dimensiuni mari, bazinele prezintă o morfologie mai complexă, fiindu-le caracteristice crestele inelare, care determină de fapt un relief în trepte. Se cunosc două bazine gigantice, unul pe emisfera vizibilă (Procellarum 3200 km) şi un altul dezvoltat preponderent Înb emisfera invizibilă, Polul Sud-Aitken, cu diametru de 2500 km. Rille-urile sunt şanţuri înguste, mult mai lungi decât late, de forme arcuite sau drepte; cele arcuite au fund plat şi pereţi abrupţi. Pereţii sunt subparaleli şi înalţi de 50-250 m; ele sunt similare grabenelor terestre şi au la origine tensiuni de întindere(distensiuni). Munţii selenari poartă numele unor sisteme montane terestre şi ating înălţimi de 7000-9000 m. De fapt, relieful muntos se reduce, pe Lună la crestele inelare ale bazinelor şi la cele care constituie flancurile craterelor mari. Emisfera invizibilă a Lunii este mai accidentată decât cea vizibilă. Această diferenţă este dată de raritatea mărilor, care apar ceva mai frecvent doar spre partea sudică a acestei emisfere, unde prezintă aceleaşi structuri concentrice inelare. Formele de relief cele mai frecvente în peisajul selenar îl constituie craterele. Ele variază ca mărime de la cele vizibile de pe Pământ până la microcratere evidenţiate pe eşantioane de roci lunare numai prin intermediul microscopului electronic. În general ele poartă numele unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii universale. Ca o recunoaştere a contribuţiilor aduse de matematicianul Spiru Haret în astronomie, un crater de pe emisfera invizibilă poartă numele său. La scară mare, craterele sunt mai frecvente în zonele continentale decât în zonele „mărilor” lunare. Cele mai multe dintre ele au o creastă marginală şi un fund coborât în comparaţie cu relieful înconjurător. Pe măsura creşterii diametrului, morfologia craterelor devine mai complexă; ele sunt însoţite de cratere satelit sau de câte un pic central; văzute de pe Pământ, unele cratere prezintă o aureolă luminoasă radiară resimţită pe distanţe de sute sau chiar mii de kilometri. II. Rocile componente afaţă a satelitului, este de presupus că în viitor vor fi descoperite şi alte minerale existente în rocile din constituţia Pământului. În rocile lunare lipsesc mineralele hidratate şi cele cu grupă oxidrilică (OH). Dintre modificaţiile polimorfe ale SiO2, în rocile lunare sunt prezente numai cele de temperatură înaltă, şi anume cristobalitul, tridymitul şi (-cuarţul. Au fost identificate şi diferite carburi şi fosfuri care se consideră că pot proveni din praful cosmic, ele fiind prezente şi în meteoriţi. Piroxenii, plagioclazii şi ilmenitul, olivina, cristobalitul, tridymitul şi pyroxferroitul sunt componenţii mineralogici cei mai frecvenţi, iar restul mineralelor intră în constituţia rocilor lunare în proporţii de sub 1%. Au fost identificate şi trei minerale noi, necunoscute în rocile terestre, şi anume: pyroxferroitul, tranquillityitul şi armalcolitul; ultimul mineral apare în roci cristaline sub formă de granule opace, mărunte, submilime-trice şi de obicei incluse în cristalele de ilmenit. Singurele elemente care apar în cantităţi de ordinul procentelor sunt, în ordinea descrescândă, O, Si, Fe, Ca, Ti şi Mg, lucru valabil, cu excepţia Ti, atât pentru meteoriţi cât şi pentru rocile terestre. Titanul apare în rocile lunare cu un ordin de mărime mai mare decât în rocile terestre şi cu două ordine de mărime mai mare decât în meteoriţi. În cea mai mare parte el este conţinut în ilmenit şi subordonat în piroxeni; conţinutul cel mai ridicat îl au rocile cristaline, iar cel mai scăzut breciile. III. Craterizarea Prezenţa craterelor este cea mai importantă trăsătură morfologică a suprafeţei lunare. Interesul pentru studiul craterelor nu rezidă numai în ubicuitatea lor, ci şi în faptul că acestora li se asociază un volum mare de depozite de care sunt intim legate genetic. Discuţiile asupra originii craterelor durează de peste 350 de ani. S-au conturat de-a lungul timpului două concepţii, una care postulează originea endogenă, respectiv vulcanică şi o alta exogenă, adică prin impact meteoritic. Aceste două căi de formare a craterelor au fost întrevăzuteîncă de la jumătatea secolului al XVII-lea de Robert Hooke, autorul furnizând chiar şi posibilităţilede modelare a procesului. Ipoteza originii prin impact meteoritic a fost enunţată de Biberstein, reluată şi perfecţionată apoi de J. Gilbert . Formarea craterelor prin vulcanism a fost presupusă încă din secolul al XVIII-lea de către astronomul W. Herschel, ipoteza fiind susţinută mai târziu şi de J. Dana, care le-a asimilat cu calderele terestre. Craterele lunare se prezintă ca depresiuni circulare delimitate de o creastă marginală (rim). Morfologia craterelor este în esenţă similară, indiferent de mărimea acestora cât şi de faptul dacă ele se găsesc pe suprafaţa mărilor sau a continentelor. Nu există deosebiri importante între craterele de pe emisfera vizibilă şi cea invizibilă. Fenomenul craterizării a afectat suprafaţa lunară la scări foarte variate, diametrele acestora ajungând până la câteva sute de kilometri. Craterele cu diametre peste 300 km sunt denumite bazine. Studiul statistic întreprins de Pike(1980) a permis împărţirea craterelor lunare şi terestre în două clase principale: cratere formate în esenţă prin impact-explozie şi cratere formate prin procese vulcanice. Cele două tipuri de morfologii reflectă procese corespunzătoare de formare a edificiului craterului, prin excavare şi prin acumulare. În craterele rezultate prin excavare, adică prin impact meteoritic, creasta marginală este compusă în pricipal din material derivat din fundul craterului. În craterele de acumulare , cele mai multe de tip vulcanic, materialul crestei marginale îşi are sorgintea în adâncime sau nu este legat de fundul acestuia. Craterele de acumulare au fundul deasupra nivelului terenului exterior, în timp ce acelea de impact îl au dedesupt. Atât analiza lui Pike cât şi studiile întreprinse de numeroşi alţi cercetători arată că majoritatea craterelor lunare sunt formate prin impactul unor proiectile cosmice. Se evidenţiază, totodată, că între craterele lunare şi calderele terestre există deosebiri importante care interzic orice legătură genetică între cele două tipuri de structuri. Craterele de impact sunt cele formate prin căderea pe suprafaţa Lunii a unor proiectile cosmice, respectiv meteoriţi, praf sau chiar mici asteroizi. Impactul generează o undă de şoc foarte puternică, care se propagă în ţintă şi în proiectil. Şocul se propagă în- tr-un volum al ţintei mult mai mare decât cel al proiectilului. Unda de şoc produce o intensă comprimare a materialului ţintei, iar în spatele acesteia se produce o decomprimare ceea ce duce la creşterea cavităţii şi deplasarea materialului spre exterior, în paralel desfăşurându-se consumarea proiectilului. Materialul este aruncat în exterior sub forma unei perdele dispusă în trunchi de con răsturnat; căderea materialului pe flancurile craterului va duce la acumularea unei pături de ejecta; în timp, formarea unui crater ar dura mai puţin de un minut. Pe măsura îndepărtării de locul impactului, unda de şoc este atenuată, ea transformându-se într-o undă elastică. Craterele lunare sunt cele mai regulate forme de relief cunoscute, mai regulate chiar decât dunele. Analiza lor a reliefat că morfologia devine mai complexă pe măsura creşterii diametrului. Craterele vulcanogene au o origine sigur vulcanogenă sunt de dimensiuni reduse şi apar pe suprafaţa mărilor şi pe fundul unor cratere mari. Au fost atribuite acestei categorii domurile cu cratere, conurile cu cratere şi craterele cu halo întunecat. Domurile cu cratere au aspectul unor movile domoale, circulare sau ovale, prezentând în vârf o depresiune. Relieful lor foarte slab sugerează că domurile au fost edificate de o activitate vulcanică generatoare de lave foarte fluide, cu conţinut mic în elemente volatile, cu erupţii centrale liniştite, fără material piroclastic. Corespondentul terestru al domurilor selenare ar putea fi vulcanii mici din Hawai (lava shield). Conurile cu cratere se aseamănă cu domurile prin aceea că fundul craterelor se află deasupra sau la nivelul reliefului alăturat. Craterele de deasupra domurilor sunt de trei ori mai mari decât cele din vârful conurilor; flancurile conurilor cu cratere sunt însă mai abrupte şi mai înguste decât ale domurilor. Aceste edificii sunt localizate atât pe suprafaţa mărilor lunare cât şi pe fundul unor cratere mari de impact şi tind să fie dispuse în aliniamente sau fascicule, conurile izolate fiind foarte rare. Craterele cu halo întunecat sunt asemănătoare cu craterele de impact secundare; spre deosebire de acestea din urmă ele apar numai în rilles şi prezintă un flanc larg, întunecat. Ipotezele genezei Lunii Au fost elaborate, de-a lungul timpului, trei grupe de ipoteze asupra originii Lunii şi anume: ipoteza separării Lunii de Pământ (sau fisiunii), ipoteza captării şi ipoteza acreţiei. Ipoteza separării Lunii de Pământ a fost avansată de astronomul G. Darwin în 1879, susţinându-se că, datorită unei rotaţii iniţiale a Pământului Luna s-a desprins din acesta. E. Suess a sugerat ulterior că ruperea a avut loc în zona actualului Oc. Pacific. Această ultimă speculaţie nu are un suport ştiinţific, întrucât oceanele terestre actuale nu sunt mai vechi de 200 mil. ani. Ipoteza a fost dezvoltată de Wise (1963) şi O(Keefe(1966-1970). Practic aceştia arată că datorită instabilităţii în rotaţie a globului terestru, acesta s-a alungit perpendicular pe axa de rotaţie, protuberanţa formată desprinzându-se şi constituind Luna. Procesul ar fi avut loc după formarea nucleului terestru, ceea ce ar permite explicarea lipsei acestuia pe Lună. Teoria separării Lunii de Pământ nu poate explica mecanica unui astfel de fenomen. S-a argumentat astfel că planul orbitei lunare n-a coincis niciodată cu planul ecuatorial terestru, iar momentul actual al impulsului pentru sistemul P-L este de circa 2 ori mai mic decât cel necesar pentru separarea rotaţională în discuţie. Pe de altă parte, nu este posibilă o separare lină a Lunii de Pământ datorită unei instabilităţi rotaţionale a Terrei. În acest ultim caz nu s-ar produce o separare a unei Luni unitare, ci o ejectare a unei părţi a materialului terestru, care, la viteze mai mari decât cele de evaziune, s-ar îndepărta de Pământ, iar la viteze mai mici s-ar prăbuşi pe Pământ. Desprinderea Lunii de Pământ nu ar fi fost facilitată nici în cazul în care acesta din urmă ar fi fost neomogen. În această ipoteză s-a propus chiar că separarea s-a făcut după diferenţierea Pământului, învelişul exterior al acestuia fiind responsabil de diferenţele dintre chimismul celor două corpuri planetare. Există însă date geochimice care contrazic o astfel de explicaţie şi anume raportul FeO/MgO diferit. Ipoteza captării presupune captarea din spaţiul cosmic a unei Luni mature, ca rezultat al atracţiei mareice exercitate de Pământ. O astfel de apariţie a satelitului nostru natural ar explica diferenţele de chimism dintre aceasta şi Terra, presupunându-se formarea Lunii în altă zonă a sistemului solar, de exemplu în zona asteroizilor sau a lui Mercur. Dar masa Lunii este de două ori mai mare decât masa tuturor asteroizilor, iar densitatea sa este mai mică decât a acestora. Cameron (1973) a sugerat formarea Lunii în jurul lui Mercur şi captarea sa ulterioară de către Terra. Studiul izotopic al oxigenului din probele lunare indică însă existenţa unor similitudini cu cel terestru, ceea ce sugerează formarea celor două corpuri în aceeaşi zonă a sistemului solar (oxigenul este cel mai răspândit element atât în rocile lunare cât şi în cele terestre). Probabilitatea captării Lunii de către Pământ este mică, deoarece pentru ca acest fenomen să aibă loc este necesar ca înaintea captării Luna să fi avut o orbită apropiată de a Pământului.Se impun,de asemenea, restricţii asupra formei orbitei şi a vitezei satelitului. Se consideră însă că atracţia(frecarea) mareică este prea mică pentru a determina captarea Lunii de către Pământ. Ipoteza acreţiei(acumulării) întruneşte adeziunea celor mai mulţi cercetători, aceasta cunoscând numeroase variante, în special după publicarea datelor misiunilor Apollo. Comun tuturor acestor variante este acceptarea formării Lunii şi Pământului dintr-un nor de corpuri şi particule prin aglomerarea acestora şi apariţia , în condiţii specifice, a două planete. Ipoteza formării împreună a Lunii şi Pământului a fost elaborată de O.I. Schmidt (1950-1959). Potrivit savantului sovietic, Luna s-a acumulat în apropierea Pământului dintr-un nor circumterestru de corpuri şi particule, Terra formându-se la rându-i dintr-un nor circumsolar. Ciocnirile neelastice dintre particulele din roiul circumsolar au dus la acumularea acestora şi plasarea lor în câmpul gravitaţional al Pământului, formând un roi circumterestru. Particulele roiului circumterestru s-au acumulat rapid şi au format Luna, simultan continuând şi acreţia Pământului. Acest model al genezei Lunii surmontează dificultăţile cinematice întâmpinate de ipotezele expuse anterior, dar nu poate explica diferenţele de chimism dintre Lună şi Pământ. Pentru sastisfacerea acestei cerinţe au fost formulate numeroase rafinări ale acestui model. Aceste modele modificate, trebuie să satisfacă şi condiţiile termice iniţiale ale Lunii, aşa cum rezultă acestea din datele expediţiilor Apollo. În zilele noastre interesul pentru Lună a depăşit pragul romantismului, căpătând mutaţii esenţiale odată cu inaugurarea erei navelor spaţiale şi în special a navetei care va deveni „taxiul cosmic”, datorită posibilităţilor de reutilizare a ei de la 50 până la 100 dfe ori. Inspirând melancolie şi meditaţie Luna apare în creaţia multor scriitori, dar nicăieri mai obsesiv ca în lirica geniului romantic eminescian, versul sublim dedicat astrului atingând la poetul nostru naţional culmi nebănuite. „Lună tu stăpâna mării..... 15.10.2003 ....................................................................... Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate” Mihai Eminescu 쥁@