Referat Aspecte Geografice Ale Asezarilor Umane

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Aspecte Geografice Ale Asezarilor Umane si de asemenea puteti face Download Referat Aspecte geografice ale asezarilor umane

Citeste fragmente din Referat Aspecte Geografice Ale Asezarilor Umane

Aspecte geografice ale aşezărilor umane În decursul devenirii sale istorice omul şi-a creat un mediu artificial pentru a se feri de o natură când darnică, când ostilă-locuinţa. Prin grupare ateritorială a mai multor locuinţe şi realizarea unui mod de covieţuire socială specific au rezultat aşezările umane. Ele au cunoscut în evoluţia lor perioade de declin şi de înflorire, unele au dispărut iar altele s-au păstrat până în zilele noastre. Ele împodobesc astăzi suprafaţa Terrei aidoma unei imense constelaţii de pe bolta cerească, unele având o “strălucire” puternică, altele abia “licărind”, minuscule între cei doi poli ai planetei. Aşezările pot fi permanente şi temporare, cu o largă arie de răspândire geografică. Aşezările permanente sunt cuprinse între 83o latitudine nordică (Siorapaluk - localitate din Groenlanda) şi 55o latitudine sudică (Ushuaia în Chile). În ce priveşte răspândirea pe verticală întâlnim aşezări amplasate sub nivelul mării (Ierihon – Iordania la 250 m sub 0) şi până peste 5000 m (Chupiquina în Chile – 5600 m, Arash în Tibet – 5320 m). Aşezările umane se împart în două mari categorii: sate şi oraşe. Între ele există o serie de asemănări, dar mai cu seamă deosebiri. Satul se deosebeşte de oraş în principal prin următoarele elemente: - are în general o populaţie mai puţin numeroasă. - gradul de dotare cu unităţi edilitar- sociale, culturale şi de învăţământ a satului comparativ cu oraşul este mai scăzut. - fizionomia specifică a satului dată de o structură în general mai puţin compactă a locuinţelor în vatră, predominarea imobilelor cu un singur nivel şi reţea de drumuri de categorie slabă şi mediocră. Populaţia satului este ocupată preponderent în activităţi primare, pe când oraşului îi sunt specifice activităţile secundare şi cele terţiare. Oraşul este o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare întreţinerii, recreerii şi progresului unei populaţii de pe teriorii diferite ca întindere (de la zona imediat înconjurătoare până la întregul glob). El se înscrie în peisaj prin clădiri, reţea de drumuri etc. şi presupune o asociere teritorială şi corelaţie funcţională între un nucleu central (aglomeraţia) şi un spaţiu înconjurător de întindere variabilă, de la caz la caz şi de la epocă la epocă. Odată cu concentrarea mai accentuată de bunuri (materii prime, preoduse fabricate şi semifabricate, forţă de muncă, mijloace de întreţinere, bunuri spirituale etc.) începe de obicei funcţia urbană. Trebuie subliniată pe această cale importanţa poziţiei geografice în alegerea locurilor de concentrare urbană. Componentele teritoriale ale oraşului sunt: vatra – suprafaţa cuprinsă în linia de contur a zonei clădirilor de locuit; intravilanul – suprafaţa afectată construcţiilor, înglobând toate zonele funcţionale ale oraşului mai puţin teritoriul agricol; extravilanul – restul suprafeţelor din perimetrul administrativ al oraşului. Formele de concentrare urbană Oraşele în evoluţia lor cunosc o permanentă extensiune teritorială şi remodelare intensă. Datorită acestor fenomene dinamice prin extensiune nu rezultă lipsa oraşului, ci dimpotrivă întâlnim pe suprafaţa globului zone continuu urbanizate alături de apariţia insulară a oraşului ori absenţa lui. Formele de evoluţie şi concentrare urbană sunt diferite de la epocă la alta şi de la o regiune la alta. Ele diferă atât ca geneză cât şi ca mărime. În funcţie de aceste două elemente deosebim următoarele forme de concentrare urbană: aglomeraţiile, conurbaţiile şi megalopolisurile. Aglomeraţia. În cazul aglomeraţiei realitatea urban-geografică se compune din oraşul propriu-zis şi un teritoriu care “suportă” influenţele directe ale acestuia, constituind împreună aglomeraţia urbană. Ea este o întruchipare a difuziunii treptate a spaţiului urbanizat care porneşte de la un nucleu central, limitele sale modificându-se mereu. Universitatea Berkley a adoptat pentru definirea aglomeraţiei unele criterii statistice. Astfel avem de a face cu o aglomeraţie atunci când există o grupare de cel puţin 100.000 de locuitori cuprinzând un oraş de cel puţin 50.000 de locuitori, la care se adaugă diviziunile -2- administrative alăturate prezentând caractere asemănătoare şi, mai ales, în care peste 65% din populaţie exercită activităţi neagricole.În asemenea cazuri populaţia aglomeraţiei poate depăşi de 8 sau chiar 20 de ori populaţia oraşului propriu-zis (Bruxelles şi Charleroi în Belgia). Definirea depinde de relaţiile cu nucleul central, distingându-se astfel mai multe zone în cuprinsul aglomeraţiei. 1. zona aglomerată propriu-zisă, care înglobează comunele limitrofe legate între ele prin continuitatea zonei urbane (şi pe care o considerăm de obicei oraş); 2. zona de întrepătrundere, căreia fără a exista o continuitate a construcţiilor, activităţile urbane îi dau un caracter comun. 3. zona marginală în care populaţia, încea mai mare parte, are o activitate sau un mod de viaţă urban şi trebuie să se deplaseze pentru lucru, cumpărături sau agrement în comunele vecine. Încadrul aglomeraţiei fiecare element are personalitatea sa, dar este indispensabil în întregirea şi funcţionarea ansamblului (terenuri clădite, livezi, grădini de zarzavat, spaţii verzi, locuri de recreere etc.). Conurbaţia reprezintă un ansamblu de oraşe care se dezvoltă independent, sunt aproape între ele şi au de rezolvat probleme comune (alimentarea cu apă,cu energie, amenajarea şi protecţia mediului înconjurător). Pentru a exista o conurbaţie trebuie îndeplinite două condiţii: - ca geneză ea rezultă prin juxtapunerea a două sau mai multe oraşe care până la un moment dat s-au dezvoltat independent ele rămânând distincte chiar dacă sunt înglobate într-un ansamblu. - trebuie să existe o anumită densitate a oraşelor şi a populaţiei precum şi un număr mare de locuitori. Oraşele mici chiar dacă sunt vecine nu pot constitui o conurbaţie deoarece ele nu au de rezolvat probleme comune. Conurbaţiile apar şi se dezvoltă de obicei în legătură cu prezenţa unor importante zăcăminte ale subsolului (Ruhr, Donbas). Cele maides citate sunt conurbaţiile formate din oraşele dublete (St. Paul - Mineapolis în S.U.A. de o parte şi de alta a fluviului Mississippi, Reggio – Messina în Italia de sud). Oraşele Ludwigshafen şi Mannheim situate de o parte şi de alta a Rinului formează o conurbaţie. Acum un secol Mannheimul avea 22.000 de locuitori iar Ludwigshafen 2.000 de locuitori. Acesta din urmă nu s-a dezvoltat sub influenţa Mannheimului ci ca urmare a amplasării aici a vestitei uzine de produse chimice: Badische Anilin und Soda Fabrik (B.A.S.F.). Megalopolisul constituie stadiul de gigantism al conurbaţiilor, teritoriul organizat într-o imensă conurbaţie policentrică. Denumirea de megalopolis a fost dată de geograful Jean Gottman în 1961 pentru a defini concentrarea urbană de pe coasta nord-estică a S.U.A. Aici pe o lungime de aproximativ 400 de km, de la Boston la Philadelphia se concentrează mai multe oraşe milionare între care sunt intercalate oraşe mai mici. Această conurbaţie a beneficiat în dezvoltarea ei de condiţii excepţionale: prezenţa în apropiere a Apallachilor cu resurse minerale şi energetice, legături lesnicioase pe calea apei cu “lumea veche” şi nu numai cu aceasta, condiţii foarte prielnicepentru amenajări portuare, substrat litologic foarte rezistent etc. Aici s-au stabilit primele grupuri de colonişti europeni şi de aici s-a pornit expansiunea spre vest. Populaţia acestui megalopolis numără peste 40 de milioane de locuitori, iar stilul arhitectural îmbracă forme specifice, ieşind în evidenţă pădurea de zgârie-nori din beton, fier, sticlă şi aluminiu a Manhatanului. Pe glob se conturează şi alte megalopolisuri cum ar fi Rhur, Rio de Janeiro – Sao Paulo, Shanhai, Kobe – Osaka, Manchester – Birmingham – Leeds. Caracteristica actuală a urbanizării o constituie fenomenul de concentrare a populaţiei în oraşe mari şi foarte mari. Astăzi peste 40% din populaţia urbană a globului trăieşte în oraşe milionare, numărul lor ridicându-se la 155. Dintre cele mai importante amintesc: New York (16.678.818 locuitori – cu suburbiile), Tokyo (11.695.150, cu suburbiile), Shanhai(10.820.000). Dacă fenomenul urbanizării în secolul trecut se manifesta mai puternic doar în Europa, azi el este caracteristic tuturor continentelor. În prezent în mediul urban trăiesc aproximativ 900 -3- de milioanede oameni, cifră care suferă modificări rapide în sens pozitiv. Această creştere a populaţiei urbane se realizează pe următoarele căi: - sporul natural al populaţiei urbane; - înglobarea în cadrul urbanului a unor localităţi învecinate prin extinderea limitelor administrative; - apariţia de noi oraşe; - sporiul migratoriu (exodul rural). Acesta din urmă fiind cel mai imprtant; Concentrarea populaţiei în oraşe mari, pe lângă avantajele oferite, prezintă şi destule neajunsuri cum ar fi: - degradarea relaţiilor sociale fireşti între oameni; - poluarea sonoră a aerului şi a apei; - greutăţi în aprovizionare şi în evacuarea propriilor deşeuri; - timp îndelungat afectat transportului în comun; - ruperea brutală a individului de componentele cadrului natural, cu consecinţele sale nefaste. 쥁