Referat LUNA1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat LUNA1 si de asemenea puteti face Download Referat LUNA1

Citeste fragmente din Referat LUNA1

LUNA I INTRODUCERE Luna este cel mai apropiat corp ceresc faţă de Pământ, situându-se în medie la 385000 km faţă de acesta. În comparaţie cu planeta-mamă, Luna este un satelit mare. Diametrul acesteia, de 3476 km, este mai mult de un sfert din diametrul Pământului (12756 km). Volumul reprezintă circa 1:50 din cel al Pământului, iar masa este egală cu 1:81 din masa Pământului. Astfel densitatea medie a Lunii reprezintă numai 3/5 iar atracţia gravitaţională la suprafaţă numai 1/6 din valorile corespunzătoare Pământului. Pe Lună nu există nici apă, nici aer, deoarece gravitaţia nu este suficient de mare pentru a menţine o atmosferă gazoasă. Aceasta înseamnă că suprafaţa ei nu este protejată nici de radiaţia solară, nici de frigul din spaţiul cosmic. Luna se mişcă în jurul Pământului la o distanţă medie de 384403 km, la o viteză medie de 3700 km/h. Ea realizează o rotaţie completă pe o orbită eliptică în jurul Pământului în 27 de zile, 7 ore, 43 de minute, 11,5 secunde. Pentru ca Luna să treacă de la o fază la următoarea fază similară este nevoie de 29 de zile, 12 ore, 44 de minute, 2,8 secunde, sau o lună lunară. Luna se roteşte o dată în jurul axei sale în aceeaşi perioadă de timp necesară unei rotaţii siderale, ţinând cont de faptul că practic aceeaşi faţă este întotdeauna întoarsă către Pământ. Deşi Luna pare să fie strălucitoare, ea reflectă înapoi în spaţiu numai 7% din lumina care cade pe ea. Reflectivitatea de 0,07 este similară cu cea a prafului de cărbune. II LUNA VĂZUTĂ DE PE PĂMÂNT În orice moment un observator poate vedea numai 50% din întreaga suprafaţă a Lunii. Totuşi, un plus de 9% poate fi văzut din când în când în jurul marginii aparente datorită mişcării relative numite oscilare. Acest lucru este posibil datorită diferitelor unghiuri de observare de pe Pământ, din cauza poziţiilor relative ale Lunii de-a lungul orbitei sale eliptice înclinate. Luna expune în mod progresiv faze diferite de-a lungul orbitei sale în jurul Pământului. Jumătate din Lună este mereu expusă luminii Soarelui, aşa cum pe jumătate de Pământ este zi iar pe cealaltă este noapte. Fazele Lunii depind de cât de mult din jumătatea luminată de Soare este vizibil la un moment dat. În faza numită „lună nouă” faţa Lunii este complet în umbră. După circa o săptămână Luna se află în primul pătrar, asemănându-se unei jumătăţi de cerc luminos; după încă o săptămână „luna plină” expune întreaga suprafaţă luminată; la o săptămână după aceea, în ultimul pătrar, Luna apare din nou ca o jumătate de cerc. Întregul ciclu se repetă o dată la o lună lunară. Luna este plină atunci când este mai depărtată de Soare decât Pământul; este nouă când este mai apropiată. Când este mai mult de jumătate iluminată, se spune că este în faza convexă. Temperaturile la suprafaţă sunt extreme, variind de la un maxim de 127°C la amiază către un minim de -173°C înainte de răsărit. III SUPRAFAŢA LUNII Observatorii antici ai Lunii credeau că regiunile întunecate de pe suprafaţa sa erau mări (lat. mare); în mod asemănător regiunile mai luminoase erau considerate continente. Încă din vremea Renaşterii telescoapele au dezvăluit o mulţime de detalii lunare, iar misiunile spaţiale de explorare din ultimele decenii au aprofundat aceste cunoştinţe. Formele de relief care se pot distinge pe suprafaţa Lunii includ cratere, lanţuri muntoase, regiuni plane sau mări, falii, domuri şi văi. Cel mai mare crater, numit Bailly, are un diametru de 295 km şi o adâncime de 3960 m. Cea mai întinsă mare este Mare Ibrium (Marea Ploilor), cu o întindere de circa 1200 km. Cei mai înalţi munţi, în lanţurile Leibnitz şi Doerfel din apropierea polului sud al Lunii, au vârfuri ce ating 6100 m, comparabili cu munţii Himalaya de pe Pământ. Prin observaţii telescopice au fost descoperite cratere de până la 1,6 km în diametru. Originile craterelor au fost îndelung dezbătute. Ultimele dovezi arată că aproape toate s-au format prin impacte explozive la viteze mari cu meteoriţi sau asteroizi mici, în principal în timpul perioadei timpurii a existenţei Lunii, când sistemul solar mai era încă populat de multe astfel de fragmente. Unele cratere, văi şi domuri prezintă totuşi caracteristici de origine vulcanică indiscutabilă. În 1996 o echipă de cercetători ce lucrau cu date adunate de nava spaţială Clementine, aparţinând Departamentului Apărării din Statele Unite, a anunţat că este posibilă existenţa apei îngheţate într-un mare bazin din apropierea polului sud al Lunii. Radarul de pe Clementine a detectat ceea cea ar putea fi o suprafaţă de 8000 km2 acoperită cu un amestec de praf şi cristale de gheaţă. Clementine a fost lansată în 1994 şi a adunat date timp de patru luni. Alte studii ale polilor Lunii nu au putut confirma descoperirile făcute de Clementine, dar în 1998 NASA (National Aeronautics and Space Administration) a lansat în misiune către Lună sonda Lunar Prospector. Aceasta a transmis date sugerând că o cantitate importantă de apă există pe Lună la poli sub forma unor cristale de gheaţă amestecate cu sol. Estimările au variat între 10 milioane şi 6 miliarde de tone. În 1999, la sfârşitul misiunii lui Lunar Prospector, cercetătorii au programat sonda să se prăbuşească într-un anumit loc unde ar fi putut exista gheaţă, sperând că resturile care s-ar fi ridicat la impact să conţină vapori de apă detectabili. Cu toate că nu a fost detectată apă după prăbuşire, cercetătorii nu au putut ajunge la concluzia că aceasta nu există pe Lună. Ei au emis câteva explicaţii ale rezultatului, cum ar fi aceea că sonda ar fi ratat ţinta sau că telescoapele folosite la observarea brăbuşirii au fost poziţionate incorect. IV ORIGINEA LUNII Înainte de epoca modernă a explorărilor spaţiale, cercetătorii au avut trei teorii principale privind originea Lunii: ruperea de Pământ, formarea în orbita terestră şi formarea departe de Pământ. Apoi, în 1975, după studierea rocilor şi după realizarea unor imagini de aproape ale Lunii, oamenii de ştiinţă au avansat cea mai probabilă dintre teoriile de formare: impactul planetar. A Formarea prin fisiune de Pământ À Ä ᘉꕨ眻䠀Īᘌꕨ眻㘀脈࡝ᘆꕨ眻ᴀVersiunea modernă a acestei teorii spune că Luna s-a desprins de Pământ când acesta era încă tânăr şi se rotea foarte repede în jurul axei sale. Ideea a câştigat suport şi datorită faptului că densitatea Lunii este aceeaşi cu cea a rocilor aflate sub scoarţă sau în mantaua superioară a Pământului. O problemă privind această teorie este faptul că momentul cinetic al Pământului, pentru a ajunge la instabilitate la rotire, ar fi trebuit să fie mult mai mare decât momentul cinetic al sistemului Pământ-Lună actual. B Formarea pe orbită in apropierea Pământului Această teorie spune că Pământul şi Luna, împreună cu toate celelalte corpuri din sistemul solar, s-au format independent dintr-un uriaş nor de gaze calde şi particule solide care au constituit nebuloasa solară primordială. Mare parte din acest material s-a strâns în cele din urmă în centru pentru a forma Soarele. C Formarea departe de Pământ Conform acestei teorii se presupune formarea independentă a Pământului şi a Lunii. Luna s-ar fi format într-un alt loc din sistemul solar, departe de Pământ, iar apoi se crede că orbitele celor două corpuri le-ar fi apropiat până când în cele din urmă Luna a fost atrasă într-o revoluţie permanentă în jurul Pământului. D Impactul planetar Publicată prima dată în 1975, această teorie spune că în istoria timpurie a Pământului, cu peste 4 miliarde de ani în urmă, acesta a fost lovit de un corp foarte mare. Primele estimări ale mărimii acestui corp arătau că era comparabil cu mărimea planetei Marte, dar o simulare pe calculator realizată de cercetătorii americani în 1997 a arătat că acel corp ar fi trebuit să fie pe puţin de 2,5 – 3 ori mai mare decât Marte. Impactul catastrofal a aruncat porţiuni din scoarţa terestră şi din corpul respectiv pe orbita Pământului, unde resturile din urma impactului au fuzionat pentru a forma Luna. Această teorie, după ani de cercetări ale rocilor selenare între 1970 – 1980, a devenit cea mai larg acceptată pentru formarea Lunii. Problema majoră a acestei teorii este că Pământul ar fi trebuit să se topească în întregime după impact. Aceasta pare să fie singura cale prin care uriaşul crater provocat de ciocnire să fi dispărut; dar compoziţia geochimică a Pământului nu indică o topire atât de radicală.   V EXPLORAREA LUNII Pe parcursul secolelor XIX şi XX, explorările vizuale cu ajutorul telescoapelor puternice au revelat o imagine destul de bună a părţii vizibile a Lunii. Jumătatea până atunci nevăzută a Lunii a fost pentru prima dată dezvăluită lumii în octombrie 1959 prin fotografiile realizate de nava spaţială sovietică Luna 3. Acestea au arătat că faţa îndepărtată a Lunii este similară cu cea apropiată, cu excepţia lipsei mărilor. Acum se ştie că craterele acoperă întreaga suprafaţă a Lunii, variind de la mări întinse până la cele de dimensiuni microscopice – în total circa 3000 de miliarde de cratere cu diametrul mai mare de 1 m. În momentul de faţă se ştie, după măsurarea vârstelor rocilor lunare, că Luna are aproximativ 4,60 miliarde de ani vechime, cam aceeaşi vârstă cu cea a Pământului şi probabil cu a restului sistemului solar. Rocile din mările lunare s-au format prin solidificare cu 3,16 – 3,96 miliarde de ani în urmă. Acestea se aseamănă bazaltelor terestre, un tip de rocă vulcanică larg răspândită pe Pământ, dar cu unele diferenţe importante. Dovezile arată că zonele înalte sau continentele ar putea fi formate dintr-o rocă vulcanică plutonică mai puţin densă. Câmpul magnetic al Lunii nu este atât de puternic şi de uniform ca cel al Pământului. Unele roci sunt slab magnetizate, indicând faptul că ele s-ar fi solidificat într-un câmp magnetic ceva mai puternic. Câmpul magnetic al Lunii pare să fie mai puternic în zonele opuse marilor cratere. Astronomii au presupus că impactul cu asteroizii a creat aceste cratere când câmpul magnetic era mai puternic decât în prezent. Când asteroidul s-a lovit de Lună, materialul de pe cealaltă parte a planetei a fost aruncat şi a căzut înapoi pe sol. Când roca suportă un şoc puternic, la lovirea cu un ciocan sau la căderea de la o înălţime mare, ea preia câteodată câmpul magnetic care o înconjoară. Astronomii presupun că rocile lunare au preluat câmpul magnetic relativ puternic şi l-au conservat chiar şi după ce în exterior acesta a scăzut. Măsurătorile magnetice şi de alta natură indică o temperatură internă de 1600°C, valoare care este peste punctul de topire al majorităţii rocilor lunare. Dovezile din înregistrările seismice sugerează că unele regiuni din apropierea centrului Lunii pot fi lichide. Seismometrele instalate la suprafaţa lunară au înregistrat de asemenea semnalele a între 70 şi 150 de căderi de meteoriţi pe an, cu mase între 100 g şi 1000 kg. Astfel, Luna este încă lovită de meteoriţi, chiar dacă nu la fel de des ca în trecut. Aceasta ar putea fi o problemă pentru inginerii care ar trebui să proiecteze o eventuală bază permanentă pentru suprafaţa lunară. Aceasta este de asemenea acoperită cu un strat de pietriş, format în urma impactului cu meteoriţii, care poate fi adânc de câţiva kilometri în mări şi e de adâncimi încă necunoscute în regiunile înalte. Atmosfera Lunii este atât de rarefiată încât ea nu poate fi reprodusă nici în cele mai bune camere de vid de pe Pământ. PAGE PAGE 2 ( Puncte de reper pe Lună Această vedere a lunii pline prezintă mările sale întunecate şi cele două cratere mai luminoase Tycho (partea de jos) şi Copernicus (la nord de Tycho). Principalele mări sunt Ocenus Procellarum (stânga depărtat), Mare Ibrium (sus în centru), Mare Crisium (dreapta depărtat), Mare Tranquillitatis (la stânga de M. Crisium), Mare Serenitatis (deasupra M. Tranquillitatis) şi Mare Fecundatis (dreapta-jos faţă de M. Tranquillitatis) 쥁`