Referat Paris

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Paris si de asemenea puteti face Download Referat Paris

Citeste fragmente din Referat Paris

Situat la 48° 52 latitudine Nordică şi 2° 20 latitudine Sudică, Paris este capitala Franţei şi una dintre cele mai mari metropole europene. Oraşul a fost înfiinţat cu peste 2.000 de ani în urmă pe o insulă de pe fluviul Sena, la cca. 375 km. în amonte de gurile fluviului de la Marea Mânecii. Oraşul modern s-a extins de pe insulă (Ile de la Cité) departe, dincolo de ambele maluri ale Senei. Parisul în sine acoperă o suprafaţă de 105 km.2 ; împreună cu suburbiile sale se extinde pe o suprafaţă de 1432 km.2 ; ocupă o poziţie centrală în bogata regiune agricolă cunoscută ca Bazinul Parisului şi constituie unul dintre cele opt departamente ale regiunii administrative Île-de-France. Este de departe centrul cel mai important de comerţ şi cultură. I. GEOGRAFIA FIZICĂ ŞI POPULAŢIA Caracterul oraşului – De secole, Parisul este unul dintre cele mai importante şi atrăgătoare oraşe ale lumii. El este apreciat pentru posibilităţile pe care le oferă pentru afaceri şi comerţ, pentru studiu, pentru cultură şi pentru distracţii: gastronomia sa, magazinele sale de modă, pictura, literatura şi comunitatea sa intelectuală în special se bucură de o reputaţie de invidiat, Renumele său de „Oraşul Luminilor”, căştigat în timpul Iluminismului, rămâne potrivit, căci Parisul şi-a păstrat importanţa ca centru de educaţie şi progres intelectual. Amplasamentul Parisului la răscruce de rute fluviale şi terestre, semnificative pentru Europa şi în mod special pentru Franţa, a avut o permanentă influenţă asupra dezvoltării sale. Sub administraţia romană în sec. I e.n. aplasamentul iniţial de pe Île de le Cité a devenit capitala tribului şi teritoriului pariziilor. Regele franc Clovis a cucerit Parisul de la gali până în 494 e.n. şi ulterior şi-a stabilit capitala aici. Sub Hugo Capet (care a domnit între 987-996) şi dinastia capeţiană, importanţa Parisului a crescut şi el a devenit trunchiul politic şi cultural din care s-a format Franţa modernă. Franţa este de mult o ţară puternic centralizată şi Parisul a ajuns să fie identificat cu un stat central şi puternic, care atrage o mare parte a talentelor şi vitalităţii provinciilor. Cele trei părţi principale ale Parisului istoric sunt definite de Sena. La centrul său se află Île de la Cité, care este sediul autorităţii religioase şi temporale (cuvântul cité denotă nucleul vechii cetăţi). Malul stâng al Senei (Rive Gauche) a fost în mod tradiţional sediul vieţii intelectuale; iar malul său drept (Rive Droite) conţine inima vieţii economice a oraşului, dar în ultimile decenii deosebirile s-au estompat. Fuzionarea acestor funcţii în centrul Franţei şi mai târziu, în centrul unui imperiu, a avut ca rezultat un mediu extraordinar de vital. În acest mediu, totuşi, climatul emoţional şi intelectual creat de puterile în competiţie a reprezentat adesea scena unor mari violenţe atât în domeniul social cât şi politic (anii 1358, 1382, 1588, 1648, 1789, 1830, 1848 şi 1870 fiind notabili pentru asemenea evenimente). În secolele sale de dezvoltare, Parisul şi-a păstrat în cea mai mare parte forma circulară a cetăţii timpurii. Graniţele sale s-au extins în afară pentru a înghiţi oraşele înconjurătoare (burguri), de obicei construite în jurul mănăstirilor sau bisericilor şi fiind adesea locul unor pieţe. De la jumătatea sec. al XIV-lea până la jumătatea sec. al XVI-lea, oraşul s-a dezvoltat în principal către est iar începând cu sec. al XVI-lea s-a dezvoltat către vest. El cuprinde 20 de arondismente (districte municipale), fiecare cu propriul său primar, propria sa primărie şi cu trăsăturile sale specifice. Numerotarea începe din inima Parisului şi continuă în spirală ca o cochilie de melc, terminându-se în estul îndepărtat. Peisajul – Amplasamentul oraşului – Parisul şi fluviul său – Oraşul Paris propriu-zis este mic; nici unul dintre colţuri nu este mai departe de 9,6 km. De Catedrala Notre-Dame; ocupă o depresiune făcută de Sena şi înălţimile înconjurătoare. Fluviul curge pe o lungime de 12,8 km. Prin centrul oraşului şi prin 10 dintre cele 20 de arondismente. La nivelul paei, cca. 9,14 m sub nivelul străzilor, fluviul este mărginit – cel puţin pe acele porţiuni netransformate în autostrăzi – de cheiuri pavate acoperite de copaci şi boscheţi. De la nivelul străzii, un alt şir de copaci se indreaptă către apă. Între cele două niveluri, zidurile de apărare, făcute de obicei din blocuri masive de piatră, sunt decorate cu mari inele de fier iar unele dintre sunt străpunse de deschideri lăsate de stăvilare pentru vechile palate, sau orificii de inspecţie pentru metrou, sisteme de canalizare şi treceri subterane. Oraşul este înconjurat de păduri de stejar şi fag; ele sunt denumite „plămânii Parisului” căci ajută la purificarea aerului din regiunea puternic industrializată. Poziţia Parisului în centrul regiunii Île-de-France, mărginit de fluviile Sena, Oise şi Marna, a devenit de mult aşezare dominantă. Clima – Prin poziţia sa în partea vestică a Europei şi într-o câmpie relativ apropiată de mare, Parisul beneficiază de influenţele binefăcătoare ale Curentului Golfului şi are o climă moderat temperată. Vremea poate fi totuşi foarte schimbătoare, în special iarna şi primăvara, când vântul poate fi ascuţit şi rece. Temperatura medie anuală este de 12°C; media în iulie este de cca. 19°C iar în ianuarie este de cca. 3°C. Populaţia – În 1850 Paris avea numai 600.000 de locuitori. Dar de atunci populaţia a crescut rapid, pe măsură ce expansiunea industrială a atras fluxuri constante de oameni din provincii. Până în 1870 populaţia depăşise 1.000.000 locuitori ira până în 1931 conurbaţia conţinea circa 5.000.000 oameni, mai mult de jumătate din ei locuind în oraşul Paris, oraşul administrativ aflat între vechile porţi. De la al doilea război mondial, această creştere a continuat iar Parisul Mare avea aproape 9.000.000 locuitori până la sfârşitul anilor 80. Multe familii s-au mutat în locuinţe mai noi şi mai spaţioase în suburbii, lăsând oraşul Paris cu o populaţie pe cale de îmbătrinire şi care este curios de solitară: aproape jumătate dintre gospodării constau dintr-o singură persoană. Parizienii născuţi la Paris sunt depăşiţi ca număr de imigranţi care îşi păstrează legăturile provinciale; de aceea multe magazine, restaurante şi cartiere au un parfum regional. De exemplu, se spune că există mai mulţi aveyronezi la Paris decât în departamentul Aveyron din centrul Franţei. Majoritatea populaţiei este teoretic romano-catolică, deşi numai un mic procent participă în mod regulat la slujbe. Elementul străin este în creştere şi reprezintă acum aproape o cincime din populaţia totală. Majoritatea sunt arabi musulmani din Algeria, Maroc şi Tunisia. În general, nord-africanii sunt prost găzduiţi în cartierele mai sărace şi sunt angajaţi pentru activităţi de întreţinere. Populaţia considerabilă de locuitori de culoare este alcătuită în principal şi din imigranţi din teritoriile franceze din Caraibe, Martinica şi Guadelupa: ei au slujbe şi condiţii de viaţă mai bune şi sunt mai bine acceptaţi decât musulmanii. Comunitatea evreiască, care s-a aşezat de mult în Paris, este centrală pe Rue des Rosiers din cartierul Marais, unde există multe sinagogi, magazine şi librării ebraice. În prima parte a secolului XX, Parisul s-a bucurat de prezenţa unor scriitori şi artişti expatriaţi, inclusiv Ernest Hamingway din SUA, James Joyce din Irlanda, Pablo Picasso din Spania şi Amadeo Modigliani din Italia. Populaţia străină din Europa şi America de Nord este acum destul de mică totuşi, constând mai ales din oameni de afaceri şi personalul agenţiilor internaţionale mari cu sediul la Paris. În anul 1999 populaţia Parisului era de 2.115.757 locuitori, iar aglomeraţia urbană era în 1994 de 10.257.000 locuitori. II. ADMINISTRAŢIA ŞI CONDIŢIILE SOCIALE O distincţie clară este făcută între administraţia oraşului şi administraţia suburbană. Oraşul Paris este o singură unitate politică, guvernată de un primar ales şi un consiliu. Suburbiile constau din peste 1200 comune separate, mari şi mici, care împreună cu oraşul Paris formează regiunea administrativă Île-de- France cu o suprafaţă de circa 12.000 km2. Se extinde mult dincolo de conurbaţia Parisului; este cea mai populată dintre cele 22 de regiuni ale Franţei. Regiunea constă din 8 departamente: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis, Val-de-Marne, Essonne, Yvelines, Val-d’Oise, Seine-et-Marne şi Paris. Oraşul Paris în sine are o istorie curioasă a guvernului local. Consiliul Municipal al Parisului este ales de popor la fiecare 6 ani. Între 1871 şi 1977 consiliul nu a avut primar şi a fost controlat direct de prefectul departamentului, aşa încât oraşul avea mai puţină autonomie decât orice sat. Guvernul naţional, deranjat de amintirile mişcărilor populare din 1789, 1848 şi 1871, dorea să nu dea acces populaţiei Parisului la putere. Totuşi un statut adoptat în 1975 a permis consilierilor să înceapă din nou să-şi aleagă propriul primar. Acum primarul are aceleaşi puteri şi acelaşi statut ca în alte oraşe franceze. Primele alegeri de primar s-au ţinut în 1977. ATRACŢII TURISTICE ŞI VIAŢA CULTURALĂ Cartiere şi puncte de atracţie – Multe clădiri vechi, monumente, grădini, pieţe, bulevarde şi poduri ale Parisului alcătuiesc unul dintre cele mai mari peisaje citadine din lume. Un loc impresionant din care se poate vedea oraşul este Palatul Chaillot, care se află pe malul drept al Senei. Palatul Chaillot – Palatul Chaillot datează de la Expoziţia Internaţională din 1937. El a înlocuit Palatul Trocadéro, o structură rămasă de la Expoziţia Internaţională din 1878; este alcătuit din două pavilioane separate, fiecare dintre ele extinzând o aripă curbată. Musée de l’Homme, Muzeul Naval, Muzeul Monumentelor Franceze şi Muzeul Cinematografului SUNT SITUATE AICI. Sub terasa care desparte cele două secţiuni se află două teatre, Teatrul Naţional Chaillot şi o mică sală care serveşte drept unul dintre cele două cinematografe ale filmotecii naţionale. Terasa care este mărginită de statui, oferă o slendidă vedere asupra Parisului. Panta descendentă către fluviu a fost transformată într-un parc cu terasă, al cărui centru este însufleţit de fântâni, cascade şi bazine. Acvariul Trocadéro se află într-o grotă aflată la câţiva paşi de parc. Turnul Eiffel – A fost construit de către Gustav Eiffel pentru Expoziţia Internaţională din 1889, în ciuda opoziţiei susţinute a personalităţilor naţionale care îl considerau nesigur şi urât. Când concesiunea Expoziţiei a expirat în 1909, turnul de 300 m urma să fie demolat, dar valoarea sa ca antenă pentru transmisii radio l-a salvat. Elementele adăugate pentru transmisiile de televiziune i-a suplimentat înălţimea cu 17 m. Din punctul cel mai înalt al celor trei platforme, vederea se întinde pe mai mult de 64 km. De la doi acrii ai turnului, un imens câmp, Champ de Mars (Câmpia lui Marte), se întinde până la Şcoala Militară, care a fost construită între 1769-1772 şi continuă să fie folosită de Colegiul de Război. Champ de Mars care a servit iniţial drept teren de paradă al şcolii, şi a fost scena a două mari adunări în timpul Revoluţiei Franceze: cea a Federaţiei (1790) şi cea a Fiinţei Supreme (1794). În spatele Academiei Militare se află cartierul general al Organizaţiei pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, ONU, UNESCO. Clădirea înălţată în 1958 a fost proiectată de un trio internaţional de arhitecţi şi decorată de artişti ai ţărilor membre. Les Invalides – Pe o stradă către nord-est se află Hotel des Invalides, înfiinţat de Ludovic XIV pentru a adăposti 7.000 de veterani în vârstă sau invalizi. Enormul corp de clădiri a fost terminat în cinci ani (1671-1676). Domul placat cu aur care se ridică deasupra clădirilor spitalului aparţine bisericii Saint Louis. Domul a fost proiectat de Jules Hardouin-Mansart, care a utilizat un stil cunoscut în Franţa ca „iezuit” deorece este derivat din prima biserică a iezuiţilor din Roma, construită în 1568. Bisericile Academiei Franceze, Spitalul Val de Grace şi Sorbona, (toate din sec. XVII) au urmat acest stil. În capelele Sfântului Ludovic se află mormintele fraţilor lui Napoleon, Joseph şi Jerome, al fiului său (al cărui trup a fost readus de la Viena în 1940 de Adolf Hitler) şi ale mareşalilor Franţei. Imediat sub cupolă se află un sarcofag de porfir roşu care acoperă şase sicrie, unul în interiorul celuilalt, ce adăpostesc rămăşiţele lui Napoleon, care au fost readuse din insula Sf. Elena în 1840 prin eforturile regelui Louis Philippe. Uniformele, armele personale şi patul mortuar ale lui Napoleon sunt expuse în Muzeul Armatei din faţa Spitalului Invalizilor. O porţiune a acestuia continuă încă să servească drept spital militar, dotările fiind însă modernizate. Marea Esplanadă a Spitalului Invalizilor, mărginită de copaci, coboară uşor către Quai d’Orsay şi Podul Alexandre III. Prima piatră pentru pod care îl comemorează pe ţarul rus Alexandru III, a fost pusă în 1897 de fiul acestuia, ţarul Nicolae II. Podul a fost terminat la timp pentru Expoziţia Internaţională din 1900 şi conduce la alte două amintiri ale târgului din acel an, Grand Palais şi Petit Palais. Clădirile continuă încă să fie folosite pentru spectacole anuale şi pentru mari expoziţii de artă. Luvru – Vikingii au făcut tabără pe Malul Drept, vis-a-vis de vârful vestic al lui Île de la Cité, în timpul asediului lor nereuşit asupra Parisului din 885, iar în jur de 1200 regele Philippe II a pus să se construiască un castel cruciat pătrat pe acelaşi amplasament, imediat în afara zidului noului oraş, pentru a susţine apărarea vestică. În timpul secolelor următoare s-au făcut multe adăugiri şi renovări iar din castel s-a transformat într-unul dintre cele mai mari palate din lume cunoscut sub numele de Cour Carree (Curtea Pătrată); două galerii se prelungesc spre vest pe distanţa de 500 m, una de-a lungul fluviului, cealaltă de-a lungul străzii Rivoli. În 1871, la numai 19 ani după ce s-a terminat construcţia faţadei sale vestice, palatul Tuileries început în 1563, a fost distrus de insurecţionarii Comunei. Două dintre faţadele Curţii Pătrate au avut o puternică influenţă asupra arhitecturii franceze. Lierre Lescot şi-a început faţada interioară a curţii în 1546, adoptând ritmurile şi ordinele renaşcentiste pe care le observase în Italia şi adăugând decoraţie pur franţuzească motivelor clasice. Medicul şi arhitectul Claude Perraul a colaborat cu Louis Le Vau, arhitectul regelui, pentru a proiecta fa estică exterioară a palatului în 1673. Muzeul Luvru ocupă patru laturi ale palatului din jurul Curţii Pătrate precum şi galeria sudică, care se întinde de-a lungul fluviului. Printre comorile muzeului se află Victoria de la Samothrace, Venus din Milo şi Mona Lisa. Uriaşele colecţii conţin lucrări datând din sec. VII Î.C. până la jumătatea sec. XIX, cu o enormă răspândire culturală şi geografică. Galeria de nord, de-a lungul străzii Rivoli, adăposteşte un muzeu separat, Muzeul Artelor Decorative, precum şi Ministerul Finanţelor. O remodelare semnificativă a fost întreprinsă în întreg Luvru pentru a mări spaţiul pentru lucrările de artă. Construcţia a fost începută în anul 1980 pentru a crea o nouă intrare şi o sală de recepţie subterană în vasta Curte a lui Napoleon, între cele două galerii; piramida de sticlă înaltă de 21 m, proiectată de I.M. Pei pentru a acoperi intrarea, a trezit atât o mare susţinere cât şi multe critici. Podul Artelor – „Pont des Artes”, care traversează Sena de la Luvru pe Malul Stâng, este unul dintre cele mai încântătoare dintre toate podurile pariziene. A fost primul pod construit din fier (1803) şi a fost întotdeauna rezervat pentru pietoni; el asigură o vedere intimă a Parisului şi a Senei însăşi. Institutul Francez – În punctul în care Podul Artelor se întâlneşte cu Malul Stâng se ridică Institutul Francez, care din 1806 a adăpostit cele cinci academii franceze. Locul a fost ocupat iniţial de Turnul Nesle (Tour de Nesle), o lucrare de apărare pentru punctul terminus de pe Malul Stâng al zidului cetăţii din 1220. Louis Le Vau a proiectat clădirile suplimentare în 1663 pentru a adăposti Colegiul celor Patru Naţiuni (Collegedes Quatre-Nations), plătit printr-o moştenire de la Cardinalul Mazarin, ministrul lui Ludovic XIV, care adusese cele patru entităţi în cauză – Piemontul, Alsacia, Artois şi Rossillon – sub coroana franceză. Le Vau şi-a bazat proiectele pe modelele italiene. Cele cinci academii contemporane sunt Academia Franceză (Academie Francaise), fondată de Cardinalul de Richelieu în 1635, care editează dicţionarul francez oficial, atribuie premii literare şi cuprinde „40 de nemuritori”; Academia Inscripţiilor şi Beletristicii, fondată în 1663 de ministrul de finanţe al lui Ludovic XIV, Jean Baptiste Colbert; Academia de Arte Frumoase, două secţiuni formate la momente diferite de Mazarin şi Colbert şi unite în 1795; Academia de Etică şi Ştiinţă Politică, creată de Convenţie (un organism de guvernare din timpul Revoluţiei Franceze) în 1795 pentru a studia problemele de filosofie, ştiinţe economice, politică, drept şi istorie. În apropiere se află Monetăria (Hotel des Monnaies). În această clădire sobră de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, vizitatorii pot vedea cum se bat monezi şi pot face un tur al muzeului monezilor şi medaliilor. Pont-Neuf – În ciuda numelui său, Pont-Neuf, care a fost construit între 1578 şi 1604, este cel mai vechi dintre podurile pariziene (altele îl preced, dar au fost reconstruite). Robusteţea sa a devenit proverbială: parizienii spun „Solid ca Pont-Neuf”. Podul se sprijină la mijloc pe vârful lui Île de la Cité. Din mijloc până pe Malul Stâng are cinci arce iar până pe Malul Drept şapte. Consolele parapeţilor sunt decorate cu mai mult de 250 măşti groteşti diferite. Timp de 200 de ani acest pod a fost strada principală şi târgul etern al Parisului. Île de la Cité – În aval şi imediat sub pod se află vârful lui Île de la Cité, organizat sub forma unui parc triunghiular cu alei de pietriş mărginite de boscheţi înfloriţi, cu bănci rustice sub arborii antici. Île de la Cité, în formă de navă, are o lungime de zece străzi şi o lăţime de cinci. Opt poduri o leagă de malurile fluviului iar un al nouălea conduce la insula Saint Louis. Palatul primului guvernator roman (acum Palatul de Justiţie) a fost reconstruit pe acelaşi loc de Ludovic al IX-lea în sec. XIII şi mărit după o sută de ani de Philippe IV cel Frumos, care a adăugat sumbra Conciergerie, cu turle cenuşii, cu impresionante camere gotice. Marea sală care pe timpul regilor era locul de întrunire a Parlamentului a fost cunoscută în întreaga Europă pentru frumuseţea sa. Incendiile din 1618 şi 1871 au distrus mult din spaţiul original iar restul palatului a fost devastat de flăcări în 1776. Marea sală serveşte acum drept sală de aşteptare pentru tribunale. Într-una din acestea, în anul 1793, Tribunalul Revoluţionar a condamnat 2.600 de persoane la ghilotină. În curţile palatului se află unul dintre marile monumente ale Franţei. Sainte Chapelle (Sfânta Capelă) care datează din sec. XIII. Construită la indicaţia lui Ludovic IX între 1243-1248, este o capodoperă a stilului gotic Rayonnant. Cu mare îndrăzneală arhitectul a susţinut plafoanele boltite pe un cadru de coloane subţiri, zidurile fiind făcute din sticlă colorată. Desăvârşita capelă a fost proiectată să adăpostească coroana de Spin , considerată a fi chiar coroana purtată de Iisus la crucificarea sa. Ludovic IX cumpărase relicva de la veneţieni, care o deţineau în amanet de la Baldwin, regele latin al Bizanţului. Alte relicve sfinte, cum ar fi cuiele şi bucăţi de lemn din crucea adevărată, au fost adăugate colecţiei capelei, resturile lor fiind acum în tezaur la Notre-Dame. Notre-Dame de Paris – La capătul estic al pieţii se află catedrala Notre-Dame de Paris, care este situată pe un loc pe care parizienii l-au rezervat întotdeauna pentru practicarea ritualurilor religioase. Luntraşii galo-romani din cité şi-au înălţat acolo altarul pentru Jupiter (este acum Muzeul Cluny) iar, când s-a răspândit creştinismul, o biserică a fost construită pe locul templului. Primul episcop al Parisului, St. Denis, a devenit sfântul său patron. Roşul din culorile Parisului reprezintă sângele acestui martir care, în legenda populară, după decapitare, şi-a ridicat capul şi a mers în picioare. Când Maurice de Sully a devenit episcop în 1159, el a hotărât să înlocuiască catedrala decăzută a lui Saint-Etienne şi Notre-Dame din sec. VI cu o biserică în noul stil gotic. Stilul a fost conceput în Franţa şi un mou element structural, arcul butant, care suplimenta frumuseţea exteriorului şi permitea coloanelor interioare să se avânte către noi înălţimi, a fost introdus la construcţia bisericii Notre-Dame. După ce a fost deteriorată în timpul Revoluţiei Franceze, biserica a fost vândută la licitaţie unui negustor de materiale de construcţie. Napoleon a venit la putere la timp pentru a anula vânzarea şi a ordonat redecorarea edificiului pentru încoronarea sa ca împărat în 1804. Mai târziu, Louis-Philippe a iniţiat restaurarea bisericii neglijate. Arhitectul Eugene Viollet-le-Duc a lucrat între 1845-1864 pentru a restaura monumentul. Precum toate catedralele din Franţa, Notre-Dame este proprietatea statului, deşi funcţionarea sa ca instituţie religoasă este lăsată pe seama bisericii romano-catolice. Zidurile Cetăţii – După ce oraşul roman de pe Malul Stâng a fost pustiit în secolul al III-lea e.n. de barbari, pietrele innegrite de fum fiind transportate peste fluviu în Île de la Cité, unde s-a construit un zid defensiv. Neglijat pe timp de pace, el a fost reconstruit de mai multe ori în decursul secolellor. Cel mai timpuriu dintre podurile care duc pe Malul Stâng, Petit Pont (care a fost reconstruit de mai multe ori), era păzit de o poartă fotificată, Petit Chatelet, iar podul ce duce pe Malul Drept, Pont au Change, era păzit de Grand Chatelet, care servea drept fort, închisoare, cameră de tortură şi morgă până la demolarea sa în 1801. Între 1180 şi 1225 Philippe II a construit un nou zid care proteja aşezările de pe ambele maluri. Între anii 1367-1370 incinta de pe Malul Drept a fost lărgită de Charles V. Cu masiva Bastilie care proteja laturile estice aşa cum Luvrul apăra partea vestică. În 1670 Ludovic XIV a transformat prelungirile realizate de Charles V în Marile Bulevarde plantate cu copaci, înfrumuseţate la Poarta Saint-Denis (Porte Sainte-Denis) şi la Poarta Saint-Antoine (Porte Sainte-Antoine) cu arcuri de triumf care încă rezistă. După un secol s-a început un nou zid. Zidul era construit cu 57 de puncte de trecere cu plată pentru a permite „fermierilor generali” (perceptori de impozite) să adune taxe vamale de pe bunurile care intrau în Paris. Punctele de trecere cu plată mai pot fi văzute încă în Piaţa Denfert-Rochereau. Ultimul zid, construit de Adolphe Thiers pentru Loius-Philippe, era o instalaţie militară originală cu forturi exterioare. La terminarea sa, el includea o serie de cătunuri din afara Parisului, printre care: Auteuil, Passy, Montmartre, La Villette şi Bellevilee. Bastilia – Cucerirea Bastiliei la 14 iulie 1789 a reprezentat lovitură simbolică dată tiraniei. Închisoarea, care practic era nefolosită de mulţi ani şi era programată pentru demolare chiar de către monarhie, adăpostea în ziua aceea numai patru falsificatori, doi nebuni şi un tânăr aristocrat care îşi înfruntase tatăl. Fortăreaţa a fost demolată după cucerirea sa. Hotel de Ville – Trei primării s-au aflat pe acest amplasament, fiecare mai mare decât predecesoarea sa. Actuala clădire (1874-1882) înlocuieşte structura renascentistă care a fost în uz din sec. XVI, până când a fost incendiată de comunarzii insurecţionari în 1871. Prima a fost Casa cu Piloni (Maison aux Piliers), utilizată de municipalitate între 1357 şi 1533. Actuala clădire conţine apartamentele oficiale ale primarului Parisului. Masacrul a mii de protestanţi în ziua Sf. Bartolomeu – 12 mai 1588, când Liga Catolică l-a izgonit pe Henri III din Paris şi războiul civil cunoscut ca Fronda (1648-1653), toate au implicat masele pariziene, dar ele au fost mai curând revoluţii de palat decât mişcări populare. Când oamenii s-au ridicat pentru propria lor cauză, accentul acţiunii lor cum a fost într-adevăr cazul în 1789, 1830, 1848, 1871 şi 1944. În iulie 1789, de exemplu, după uciderea supraveghetorului, gloata revoluţionară a pus stăpânire pe Hotel de Ville aşa cum deja pusese stăpânire pe Spitalul Invalizilor şi Bastilia. După patru ani clădirea este preluată drept cartier general pentru Comună ce conduce acţiunea maselor pentru a controla Convenţia. Pe 9 Thermidor, anul II (27 iulie 1794), gărzile Convenţiei au pătruns în Hotel de Ville şi i-au arestat pe Robespierre şi comunarzii săi; toţi au fost executaţi curând după aceea. În august 1830 Louis-Philippe apărea pe balcon şi era aclamat de mulţimea revoluţionară. Numele pieţei a fost schimbat în Place de l’Hotel de Ville. Strada Rivoli – Luvrul şi grădinile Tuileris ocupă partea de sud a acestei străzi iar pe cealaltă parte se întinde o arcadă mai lungă de 1,6 km. Opusă mijlocului Luvrului, Palace du Palais-Royal conduce la palatul cardinalului Richelieu, pe care acesta l-a lăsat prin testament familiei regale. Haussmann a lărgit mult Place du Palais-Royal în 1852 şi a fost atent să păstreze palatul când a trasat Avenue de l’Opéra. În partea de sus a acesteia, unde Marile Bulevarde se încrucişează cu o enormă piaţă nouă, s-a construit noua operă între 1825-1898. Opera din Paris, un splendid monument al celui de-al Doilea Imperiu, a fost proiectată în stilul neobaroc de Charles Garnier. Ea este cunoscută mail ales pentru ornamentele sale decorative, cel mai important fiind Marea Scară. Următoarea piaţă de-a lungul străzii Rivoli este Place des Pyramides. Statuia ecvestră aurită a Ioanei d’Arc se ridică nu departe de locul unde ea a fost rănită la Poarta Saint-Honore (Porte Saint-Honore) în atacul său nereuşit asupra Parisului (deţinut în acel moment de englezi), la 8 semptembrie 1429. Mai departe către Place de la Concorde, strada Castiglone duce către Place Vendome, o piaţă octogonală elegantă, prea puţin modificată faţă de proiectele din 1698 ale lui Jules Hardouin-Mansart. În centru, Coloana Vendome susţine o statuie a lui Napoleon. Ea a fost dărâmată în timpul Comunei şi repusă la loc sub a Treia Republică (1871-1940). „Calea Triumfală” – De la Arc de Triomphe du Carrousel, în curtea dintre braţele deschise ale Luvrului, se întinde una dintre cele mai remarcabile persepective văzute în vreun oraş modern. Mai este denumită câteodată la Voie Triomphale (Calea Triumfală). De la mijlocul arcadei Caruselului, linia privirii merge de-a lungul Grădinilor Tuileries, care se aflau în faţa Palatului Tuileries (prădat şi ars în 1871 în timpul Comunei), nu s-au modificat prea mult de când Andre Le Notre le-a proiectat în 1664. Place de la Concorde a fost proiectată ca un octogon în 1755 de Jacques-Ange Gabriel. Capătul dinspre fluviu a fost lăsat deschis iar pe partea continentală s-au planificat două clădiri. Nivelul inferior a fost construit cu arcade iar faţada a fost adaptată cu strălucire de la coloana Luvrului, toate cu un rafinament tipic epocii. Deşi Gabriel a construit opt piedestaluri uriaşe în jurul periferiei acestei pieţe, ele au rămas neocupate până când Louis-Philippe le-a dat statui reprezentând capitalele provinciale. Privite în sensul orar începând de la Ministerul Marinei, statuile sunt Lille, Strasbourg, Lyon, Marseille, Bordeaux, Nantes, Brest şi Rouen. Louis-Philippe a pus de asemenea să se instaleze în centru şi flancat de două fântâni, Obeliscul de la Luxor, un dar din partea Egiptului. Ulterior, şanţul a fost umplut cu apă. Ludovic XVI a fost decapitat în apropierea statuii oraşului Brest la 21 ianuarie 1793. Patru luni mai târziu, ghilotina era înălţată în apropierea palatului Tuileries iar execuţiile au continuat acolo timp de trei ani, acumulând un total de 1343 morţi. Între clădirile gemene de pe partea de nord-est a pieţii, larga Rue Royale urcă spre Biserica Sainte-Marie-Medeleine, sfinţiită în 1842. Biserica are o formă alungită, fiind împrejmuită de coloane înalte de 18 m. Modelul său, presupus a fi al unui templu grec, este în realitate mai apropiat de modelul roman. De-a lungul primilor 762 m de pe Champs-Elysee, între Concorde şi Rond-Point des Champs-Elysee (un sens giratoriu pentru trafic), destul de puţine lucruri s-au schimbat de un secol: calea este mărginită de castani, în spatele cărora, de ambele părţi, se află grădini, de obicei pline cu copii la joacă. Pavilioanele din grădini sunt folosite ca ceainării, restaurante şi teatre. De la Rond-Point până la Arc de Triomphe, totuşi, calea s-a schimbat odată cu trecerea timpului. Sub al Doilea Imperiu, aceasta era o stradă cu case luxoase. Ele erau completate de cafenele, cluburi de noapte, magazine de lux şi cinematografe, dar strada îşi păstra senzaţia de lux iar trotuarele umbrite de copaci (late cât o stradă normală) ofereau promenade care reprezentau mândria Parisului. Din anii 1950, totuşi, băncile, expoziţiile auto, birourile unor linii aeriene şi bufete expres au preluat cea mai mare parte a spaţiului. În partea de sus de pe Champs-Elysee se află o piaţă circulară din care 12 bulevarde impozante radiază pentru a forma o stea. Ea a fost numită Place de l’Etoile între 1753 şi 1970, când a primit numele de Place Charles de Gaulle. În centrul pieţii se află Arcul de Triumf, dat în exploatare de Napoleon în 1806. Este de două ori mai înalt şi mai larg decât Arcul lui Constantin din Roma, care l-a inspirat. Jean Chalgrin a fost arhitectul iar Francois Rude a sculptat friza şi grupul înflăcărat, „Plecarea voluntarilor din 1792” (numit „Marseieza”). În ziua Armistiţiului din 1920, Soldatul Necunoscut a fost înmormântat sub centrul arcului şi în fiecare seară flacăra amintirii este reaprinsă de către un grup patriotic diferit. În anii 1970 concentrarea cea mai mare de clădiri înalte din Europa se ridică la circa 3 km. dincolo de arc, pe partea îndepărtată a zonei suburbane de le Neuilly. Locul, denumit Quartier de la Defense, era anterior doar un punct pe drumil adăugat de municipalităţile suburbane din Puteaux, Courbevoie şi Nanterre. Astâzi, clădiri înalte pentru birouri, reprezintă baza complexului. „Parterul” dintre clădiri este o platformă înălţată rezervată pietonilor, cu drumuri şi parcări subterane. Există magazine, restaurante, cafenele, un centru comercial, hoteluri şi locuinţe. Muzeul Orsay – Vechea gară Orsay, nefolosită, din apropierea fluviului a fost renovată şi în 1986 a fost redeschisă ca un muzeu al artei şi civilizaţiei secolului XIX. El conţine, printre alte colecţii, picturile impresioniste şi postimpresioniste – de Cazanne, Manet, Monet, Renoir, van Gogh şi alţii – care se aflau la Jeu de Paume. Cartierul Latin – La Podul Concorde, începe bulevardul Saint-Germain, formând o curbă către est pentru a se alătura din nou fluviului la Podul Sully. Ceva mai puţin decât la jumătatea bulevardului se află biserica pregotică Saint-Germain-des-Pres. Vechea biserică, care a aparţinut unei abaţii benedectine fondate în sec. VIII, a fost prădată de patru ori de vikingi şi a fost recontruită între 990 şi 1201. Părţi ale actualei biserici datează de atunci. Zona este de multă vreme un loc de adunare pentru practicienii artelor. Racine a murit acolo în 1699, Delacroix şi-a avut studioul în Piaţa Furstemberg, edituri s-au mutat acolo tot timpul secolului XIX, iar principalele cafenele au fost permanent locuri de reuniune pentru artişti, scriitori şi editori. Din 1945 până în jur de 1955 a fost centrul mişcării existenţiale şi a rămas în continuare un centru activ de întâlniri şi conversaţie pentru artişti. Bulevardul Saint-Michel – Larg şi drept, este principala stradă a cartierului studenţesc. El este mărginit de librării, cafenele, cofetării şi cinematografe. Clădirile universităţii se găsesc pe străzi mai mici. Universitatea a fost alcătuită din colegii, fiecare fondat şi sprijinit de un donator, adesea un prelat sau un ordin religios. În jur de 1257, Robert de Sorbon, capelanul lui Ludovic IX, a înfiinţat un colegiu, cunoscut ca Sorbona, care în cele din urmă a devenit centrul studiului teologic din Franţa. Partea cea mai veche a Sorbonei este capele (1635-1642), donată de Richelieu, care este înmormântat aici. Sorbona a servit timp de secole drept sediu administrativ al Universătăţii din Paris. Între anii 1968-1971 Universitatea a fost împărţită într-o serie de universităţi total separate iar clădirea propriu-zisă a Sorbonei continuă să servească drept incintă pentru unele dintre acestea. Alte facultăţi, şcoli şi institute s-au mutat în afara Parisului în localuri mai spaţioase, în suburbii, în efortul de a reduce supraaglomerarea mediului studenţesc parizian. În vârful dealului care se înalţă dinspre fluviu, se află Grădina Luxembourg, ceea ce a mai rămas din parcul Palatului Luxembourg al Mariei de Medici (1616-1621), care acum adăposteşte Senatul francez. Grădinile sunt plantate cu castani şi puse în evidenţă de un eleşteu pentru bărci cu pânze de jucărie, un teatru de marionete şi statui. Peste bulevard, la capătul străzii Soufflot, se ridică Pantenonul (1755-1792), proiectat de Jacques-Germain Soufflot. El a fost inaugurat de Ludovic XV, după ce s-a refăcut după o boală, ca o ofrandă adusă Sf. Genevieve. Deşi concepută ca principala biserică din Paris, ea a fost rebotezată Pantenon de către autorităţile revoluţionare, care au transformat-o în ultimul loc de odihnă pentru eroii Revoluţiei. Acoperirea cu ziduri a unora dintre ferestrele sale şi înlăturarea multor decoraţiuni interioare au înlcuit efectul intenţionat de spaţiu interior de lumină cu o demnitate sumbră. Printre cei înmormântaţi sub inscripţia „Aux grands hommes, la Patrie reconniassante” (Marilor oameni, patria le este recunoscătoare) se află Victor Hugo, Voltaire, Rousseua, Zola şi Jean Moulin, şeful rezistenţei din cel de-al doilea război mondial. De la începutul secolului XIX până la migraţia din anii 1920 către Montparnasse, Montmartre a fost principala colonie artistică a Parisului. Montmartre este cunoscut pentru cluburile sale de noapte şi pentru distracţiile oferite . Semnul distinctiv cel mai cunoscut din Montmartre a fost construit abia în 1919: Bazilica Sfintei Inimi (Basilique du Sacre-Coeur), plătită prin subscripţie naţională după înfrângerea francezilor de către prusaci în 1870. Cimintirul Pere-Lachaise, situat pe solul deluros din arondismentul 20, este locul Zidului Federaţiilor (Mur des Federes), la care ultimii dintre luptătorii Comunei au fost împuşcaţi şi la care se mai fac încă pelerinaje. Chopin, Mareşalul Ney, baronul Haussmann, Alfred de Musset, Balzac, Delacroix, Bizet, Rossini, Sarah Bernhardt, Isadora Duncan, Colette şi Edith Piaf se află printre oamenii cei mai cunoscuţi înmormântaţi aici. Viaţa culturală – De secole Parisul este considerat principalul centru de putere culturală al lumii vestice, un magnet pentru artişti şi intelectuali, un loc unde apar noi idei, iar arta este puterea supremă. Deşi unii oameni consideră că acum viaţa sa culturală este mai mult o problemă de spectacol şi de strălucire decât de adevărată creativitate, viaţa culturală este încă foarte activă şi distinctivă. Parizienii iubesc noutatea, au o mare curiozitate intelectuală, ştiu cum să îmbrace evenimentul cultural cel mai simplu cu fler şi eleganţă şi sunt avizi patroni ai artelor, aşa că teatrele şi sălile de concerte, muzeele, galeriile de artă şi cinematografele de artă sunt întotdeauna pline. Principalele teatre de stat sunt Comedia Franceză, Teatrul Odéon şi Teatrul Naţional Chaillot, care oferă un repertoriu de clasici francezi sau piese moderne străine. Biletele mai ieftine sunt oferite de multe teatre „de bulevard” particulare, care se luptă să supravieţuiască. Există mai mult de 150 de teatre mai mici, multe dintre ele sprijinite de stat, care prezintă un program amestecat de spectacole experimentale, cabaret etc. Pe lângă multe cinematografe comerciale cu ecrane multiple, există zeci de mici cinematografe „de artă” care prezintă o mare varietate de filme. Deşi nou remodelatul Luvru este cel mai mare dintre muzeele de artă clasică, Parisul a construit muzee noi şi mari în ultimii ani, incluzând Muzeul Naţional de Artă Modernă din Centrul Pompidou, Muzeul Orsay al artei şi civilizaţiei secolului al XIX-lea, deschis în 1986 şi noul muzeu de ştiinţă de la La Villette. O specialitate a Parisului este punerea în scenă a expoziţiilor mari şi nepretenţios montate, de obicei retrospective ale unui artist individual sau ale unei perioade istorice. Principalele festivaluri anuale care pun accentul pe muzică şi dramă sunt Festivalul Marais, ţinut în iunie şi iulie şi Festivalul de Toamnă, care se ţine de la jumătatea lui septembrie până în decembrie. Principalele edituri şi librării sunt situate în Cartierul Latin şi Saint-Germain-des-Pres. Toate reţelele principale de radio şi televiziune naţionale franceze îşi au centrul la Paris; unele sunt deţinute de stat iar altele sunt particulare. SĂNĂTATEA Spitalele publice şi grupurile de spitale din Paris sunt administrate în colaborare, de oraş şi Ministerul naţional al Sănătăţii şi sunt finanţate în mare parte de un sistem de ocrotiri sociale. O serie de alte spitale sunt administrate de biserici şi de administraţii paticulare; de asemenea există numeroase clinici particulare. Dintre multele organisme de cercetare medicală ale oraşului, cel mai bine cunoscut este Institutul Pasteur, fondat în 1887. ÎNVĂŢĂMÂNTUL Ca şi în restul Franţei, şcolile se află în mare măsură în mâinile statului şi sunt de 3 feluri: primare, secundare (colleges) şi secundare superioare (lycées). Aproape o cincime dintre toţi elevii se află în şcoli particulare, necontrolate de stat, majoritatea administrate de biserica romano-catolică. Parisul este de mult timp un important centru mondial al învăţământului superior. Clădirea cunoscută ca Sorbona a adăpostit facultăţile de arte şi ştiinţă ale Universităţii din Paris, una dintre cele mai vechi universităţi ale Europei, până când a fost împărţită în 13 universităţi autonome (1968-1971), dintre care unele încă mai ocupă Sorbona. TRANSPORTUL Sistemul de transport public din Paris, condus de un organism care este în principal controlat de stat, a fost modernizat extinzându-se la începutul anilor 70 iar acum este considerat de mulţi ca cel mai bun dintre toate oraşele lumii. Trenurile de pe cele 16 linii principale ale sistemului Metropolitan (metrou) sunt rapide şi dese, Reseau Express Regional (RER), un sistem subteran de expresuri de mare viteză, se extinde departe către suburbii, iar în unele puncte liniile sale au fost integrate cu principala reţea de căi ferate. Centrul sistemului este Chatelet-Les-Halles, care se spune că este staţia de metrou cea mai mare şi mai aglomerată din lume. Până în anii 80, Parisul devenise un oraş de navetişti, metroul său transportând 5.000.000 de pasageri zilnic. Costul metroului este subvenţionat de guvern: pasagerii nu plătesc decât cca. jumătate din preţul real. Sistemul de autobuze al oraşului a fost de asemenea modernizat. Oraşul Paris este încercuit de o autostradă, bulevardul Peripherique. Autostrada este legată de autostrăzi naţionale, al cărei centru este Parisul. În mod asemănător, marile gări feroviare din Paris deservesc reţeaua feroviară franceză , prima conastruită în sec. XIX. Reţeaua a fost modernizată şi exploatează trenuri de mare viteză către Lyon şi alte zone. Principalul aeroport este Charles de Gaulle, către nord-est; mai vechiul aeroport Orly, spre sud, fiind utilizat în principal pentru zboruri interne şi charter. Pe fluviul Sena se pot vedea numeroase vaporaşe turistice; există porturi comerciale atât în amonte cât şi în aval de oraş. ECONOMIA Parisul nu este numai capitala politică şi culturală a Franţei ci şi un principal centru financiar şi comercial. Chiar dacă mari firme franceze îşi au uzinele de fabricaţie în provincii, aproape toate îşi menţin cartierele generale în Paris, suficient de aproape de marile bănci şi ministerele-cheie. Ca centru industrial regiunea pariziană este mai puţin dominantă în Franţa decât era în anii săi de glorie din deceniul 4, întrucât de la al doilea război mondial majoritatea creşterii industriale s-a manifestat în provincii; totuşi ea mai conţine încă aproape un sfert din industria franceză. Ca centru financiar, Parisul este baza multor concerne internaţionale mari în domeniul comercial şi bancar. Industrii mai noi şi mai mari s-au dezvoltat în suburbiile de nord şi vest, în special de-a lungul văii Senei către Rouen: acolo se găsesc mai multe uzine mari de automobile şi avioane. Către nord-vest, de-a lungul buclei Senei de la Suresnes la Gennevilliers, se află fabrici chimice. Parisul s-a dezvoltat mult de la al doilea război mondial ca un centru pentru comerţ internaţional, în special în noul cartier de zgârie-nori La Defense, unde se află multe companii mari. Oraşul este unul dintre cele mai populare centre pentru conferinţe internaţionale de afaceri, adăpostind adesea peste 200 pe an. Francezii au fost cei care au inventat magazinul universal modern, odată cu deschiderea lui Bon Marche pe Malul Stâng în 1852. BIBLIOGRAFIA: „Vacanţe 1994” – Franţa, Jeka Turism PAGE PAGE 15 쥁