Referat Fiscalitatea

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Fiscalitatea si de asemenea puteti face Download Referat Fiscalitatea

Citeste fragmente din Referat Fiscalitatea

Fiscalitatea 1.1. Aspecte teoretice privind fiscalitatea. Organizare, conceperea şi funcţionare sa conduce la mutaţii în viaţa socială, economică şi politică. Din această cauză, fiscalitatea trebuie analizată nu numai din perspectivă statică, ci şi dinamică. Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp generatoare şi rod al politicii fiscale. Adică face să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de prelevare a impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi/sau sociale. Luarea în discuţie a fiscalităţii este importantă şi necesară, întrucât, din modul în care acesta este construită şi funcţionează, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală şi eficienţa implicării puterii publice în viaţa economică şi socială a unei societăţi. Fiscalitatea, urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi ale celei sociale ale statului. Atunci când devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacţionează pentru reformarea lui, pentru a reorienta spre ceea ce ea consideră a fi ţelul ei. 1.2. Conceptul de fiscalitate. 1.2.1.Abordări privind fiscalitatea: Există cel puţin două abordări ale conceptului. A. Fiscalitatea este văzută ca totalitatea impozitelor şi taxelor dintr-un stat. B. Se pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului fiscal în general, îl defineşte prin prisma relaţiilor dintre elementele care formează acest sistem. Prima abordare se bucură de concizie şi expresivitate, permiţând o analiză pragmatică mai uşoară şi mai eficientă a modului în care este constituită şi funcţionează. Astfel, o primă definiţie în cadrul acestei abordări consideră fiscalitatea "totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele publice". O altă definiţie vede fiscalitatea ca fiind "totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în economie”. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea astvel ; ,,Sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc. • Totalitatea obligaţiunilor fiscale ale cuiva.” Pentru alţi autori, "fiscalitatea este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în strânsă legătură între ele, ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic". Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, unii autori consideră că sistemul fiscal „cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elementc(materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului". Fiscalitatea este, în mod normal, expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi în special, fiscale. Prezintă următoarele două caracteristici: 1. exclusivitatea aplicării, care presupune faptul se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete (central sau local). 2. autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor necesare pentru punerea în aplicare. Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici de mai sus, a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală completă sau de suveranitate fiscală. Statul suveran din punct de vedere politic şi fiscal poate deci să exercite o putere fiscală absolută în cadrul teritoriului său. De asemenea, în situaţii speciale, un stat poate să decidă ca pe teritoriul său să existe două sau mai multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puţin extinsă şi întreţinând între ele relaţii definite, dacă este cazul, prin convenţii sau acorduri de drept intern (cazul statelor federale). În schimb, statul nu poate să exercite nici o putere fiscală în exteriorul teritoriului său. Suveranitatea fiscală implică faptul că nu există reglementări cu putere de obligativitate ca alte state, organizaţii sau organisme internaţionale să fie abilitate să instituie impozite la scară internaţională şi nici să emită reglementări cu caracter fiscal obligatoriu pentru toate statele lumii. Suveranitatea fiscală mai presupune şi faptul că fiecare stat suveran ar libertatea deplină în alegerea sistemului fiscal pe care să-1 promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în definirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabil etc. În condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice care au loc astăzi, impozitul nu poate rămâne insensibil la aceste fenomene. Din contră, fiscalitatea unui stat acţionează asupra altora şi viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul de a modifica sau a păstra dreptul fiscal existent nu sunt neutre în ceea ce priveşte economiile altor state. Se vorbeşte de necesitatea adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai adesea, se exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale în diferite ţări. O astfel de evoluţie riscă să bulverseze fiscalităţile naţionale, iar, pe termen lung, chiar autonomia şi suveranitatea politică a statelor. 1.3. Clasificarea fiscalităţii. Clasificarea sistemelor fiscale este impusă, pe lângă necesitatea explicării şi chiar a extrapolării evoluţiei acestora, şi de studiul comparativ al diferitelor sisteme fiscale. Ea este o necesitate atât din punct de vedere tehnic, cât şi practic. Criteriile folosite în clasificarea sistemelor fiscale sunt diverse : preponderenţa impozitelor analitice sau a celor sintetice ; preponderenţa impozitelor reale sau a celor personale etc. Dintre aceste criterii se vor reţine două categorii de clasificări: tehnice şi economice.(Fig. 1.) 1.3.1. Clasificări tehnice. Clasificările tehnice ale sistemelor fiscale sunt cele considerate clasice. Ele au la bază natura impozitelor predominante în cadrul sistemului fiscal. Astfel, se poate vorbi de sisteme fiscale cu un impozit unic sau cu impozite multiple; sisteme cu preponderenţa impozitelor indirecte sau cu preponderenţa impozitelor directe etc. • Opoziţia dintre sistemele fiscale cu impozit unic şi sistemele fiscale cu impozite multiple. Deşi impozitul unic este considerat de mulţi un capriciu financiar şi o utopie, el rămâne totuşi, o noţiune foarte complexă şi plină de învăţăminte. Expresia a fost adesea folosită în sens particular, acela de-a căuta o bază unică de impozitare, care să permită evitarea cumulării impozitelor care cresc presiunea fiscală, dispersând efectele de sensibilitate şi repartizând posibilităţile de fraudă fiscală. Evoluţia impozitelor pe cifra de afaceri exprimă destul de bine această voinţă, pe de-o parte, de-a suprima sau reduce mult impozitele directe care s-au multiplicat pe întreg parcursul sec. XIX, iar pe de altă parte, să-1 înlocuiască cu un impozit general pe consum. Cea mai mare parte dintre promotorii unui impozit "unic" menţin alături de acesta alte impozite anexe sau satelite. Fiscalitatea scandinavă, ca şi cea americană se bazează, în mod esenţial, pe o impozitare dominantă pe venit. Printre criticile care se aduc impozitului unic se află, în primul rând, considerentul că principiul unicităţii nu este prin el însuşi un avantaj. Impozitele pot fi în acelaşi timp multiple şi simple, iar un impozit unic presupune o foarte mare complexitate. Dar cele mai frecvente critici privesc problema ratei unui impozit, care, prin definiţie este destinat să înlocuiască toate celelalte impozite, ceea ce implică alegerea unui nivel de impozitare foarte ridicat pentru garantarea unor încasări fiscale cel puţin egale cu cele procurate prin impozitele ce ar urma să fie înlocuite. Criticile formulate împotriva impozitului unic nu întrunesc totuşi unanimitatea autorilor. Mulţi dintre susţinătorii impozitului unic înţeleg unicitatea mai mult ca un proces de simplificare a sistemelor fiscale sau de uşurare a presiunii fiscale. • Opoziţia dintre impozitul direct şi impozitul indirect. În unele sisteme fiscale sunt predominante impozitele directe, în timp ce în altele, predominante sunt cele indirecte. Este dificil să se asocieze unul sau altul din cele două tipuri de impozite gradului de dezvoltare economică a unei ţări. Cert este că orice stat aflat în dificultate în ceea ce priveşte veniturie fiscale apelează la anestezia fiscală a impozitelor indirecte, crescând ponderea acestor impozite în astfel de situaţii. Dintr-o analiză a structurii veniturilor fiscale ale ţărilor membre OECD se desprinde concluzia că impozitele directe sunt predominante în sistemele fiscale din Danemarca, Australia, Canada, SUA, Belgia. Fenomenul invers (preponderenţa impozitelor indirecte) este caracteristic sistemelor fiscale din Portugalia, Franţa, Grecia, şi Irlanda. Tendinţa din ultimii ani în sistemul fiscal românesc este de creştere pronunţată a ponderii impozitelor indirecte ca rezultat al imaturităţii sistemului, al unei politici fiscale haotice şi fără perspectivă, precum şi al unui aparat fiscal nemotivat, nestructurat şi neadecvat în totalitate menirii sale. Avantajele impozitelor directe sunt echitatea, certitudinea, comoditatea, cunoaşterea incidenţei, flexibilitatea. Dezavantajele impozitelor directe privesc complexitatea, costul crescut al consimţirii la impozit, evaziunea fiscală, efecte nestimulative pentru muncă, investire şi economisire, precum şi rezistenţa la impozite a contribuabilului. Pe de altă parte, meritele impozitelor indirecte sunt universalitatea, posibilitatea limitată de evaziune, natura opţională, flexibilitatea, simplicitatea, costul scăzut al consimţirii. Dezavantajele impozitelor indirecte constau în natura regresivă, distorsionarea preferinţelor consumatorului, efectul inflaţionist. 1.3.2. Clasificări economice. Structura sistemelor fiscale nu este numai o problemă legislativă, ci este dependentă de condiţiile economice în care sistemul fiscal trebuie să se aplice. Nivelul de dezvoltare economică, diversitatea modurilor de producere a avuţiei influenţează în mod necesar repartiţia prelevărilor fiscale, evoluţia tehnică şi randamentul sistemului fiscal. Particularitatea constantă a ţărilor subdezvoltate o constituie o presiune fiscală redusă, combinată cu preponderenţa impozitelor indirecte. Factorii dezvoltării fiscale constau într-o serie de obstacole care ţin atât de motive istorice, cât şi economice sau sociologice. Precaritatea resurselor fiscale este, în plus, accentuată de evaziunea fiscală generalizată pe care o administraţie slabă şi adesea compromisă nu este în stare să o stăvilească. Spre deosebire de ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, fiscalitatea ocupă un loc considerabil în cadrul ţărilor dezvoltate. Astfel, expansiunea fiscală este considerată a fi caracteristica esenţială care distinge economiile dezvoltate de economiile lumii a treia. Totuşi, complexitatea sistemelor fiscale dezvoltate sfidează orice tentativă de clasificare satisfăcătoare, deoarece există anumiţi factori care explică importanţa şi gradul de perfecţionare a fenomenului fiscal în ţările dezvoltate. Aceşti factori sunt înainte de toate de natură economică (nivelul producţiei, ca şi diversitatea structurii acesteia sunt la originea unei foarte mari productivităţi a sistemelor fiscale dezvoltate). Alţi factori ţin de dezvoltarea tehnologică, de tradiţiile juridice şi administrative care permit gestiunea sistemelor fiscale grele. Clasificarea sistemelor fiscale în sisteme fiscale grele, care se caracterizează prin sarcini fiscale mari, apăsătoare şi sisteme fiscale uşoare, care constituie opusul celor dintâi, aparţine lui Maurice Duverger. Dacă presiunea fiscală se ia drept criteriu de identificare a sistemelor fiscale, acesta trebuie întărit cu cel al repartiţiei tipurilor de prelevări în interiorul sistemului fiscal, care este considerat a fi elementul determinant al tipologiei sistemelor fiscale. Din punct de vedere al acestei repartiţii, predominarea impozitului direct este, în general caracterizată ca principala caracteristică a fiscalităţii ţărilor dezvoltate. Este incontestabil faptul că fiscalitatea directă este dominantă în ţările cele mai dezvoltate şi, în special, în ţările superdezvoltate. 1.3.3. Clasificări bazate pe concepţii funcţionale. Această clasificare are în vedere caracteristicile dominante ale sistemelor fiscale care au existat sau există în lume. Clasificarea se poate face din două puncte de vedere: a naturii impozitelor predominante şi a intensităţii presiunii fiscale. După natura impozitelor predominante. După natura impozitelor predominante se pot identifica: Sisteme fiscale în care predomină impozitele directe. Se includ aici structurile fiscale rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entităţi administrativ - politice de tip statal şi sistemele fiscale ale celor mai avansate ţări din punct de vedere economic, care au la bază impozitul pe venitul net şi impozitul pe societate. Sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte. Acestea sunt specifice ţărilor subdezvoltate, fostelor ţări socialiste, ţărilor aflate în perioade de criză economică sau de confruntări militare, ţărilor a căror economii tind spre stadiul dezvoltat. Sisteme fiscale cu predominanţă complexă. Există structuri fiscale în care principalele impozite dominante au ponderi apropiate în anumite perioade de timp. Acestea sunt specifice ţărilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale echilibrate şi cu regimuri politice de tip social-democrat. Sisteme fiscale în care predomină impozitele generale. Acestea sunt specifice celor mai dezvoltate ţări, în care predomină impozitele de tip general şi în care există un aparat fiscal şi o contabilitate foarte bine organizată. Este vorba de ţări care aplică: impozitul pe venit, care este un impozit de tip general aplicat asupra ansamblului veniturilor nete ale contribuabililor; impozitul pe cifra de afaceri brută sau TVA care sunt impozite de tip general atunci când se loveşte consumul fără a se face discriminări privind natura bunurilor. Sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare. Sunt caracteristice structurilor fiscale neevoluate, în care impozitele sunt aşezate pe anumite categorii de venituri, sub formă indiciară sau forfetară şi actualelor ţări subdezvoltate în care impozitele directe lovesc câteva venituri importante, iar cele indirecte anumite produse, destinate consumului intern sau exportului. După intensitatea presiunii fiscale. După intensitatea presiunii fiscale, se pot identifica: 1. Sisteme fiscale grele. Acestea sunt caracteristice ţărilor dezvoltate, economic, în care participarea capitalului public comparativ cu cel privat în economia reală este redusă, iar serviciile publice sunt extinse. Deşi nu îndeplinesc condiţiile enunţate datorită randamentului redus al economiei, existenţei unor organisme administrative de tranziţie, marilor necesităţi financiare necesare reformelor, fostele ţări socialiste se caracterizează prin sisteme fiscale grele. Pentru ca un sistem fiscal să fie considerat de tip "greu", trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: ponderea prelevărilor fiscale în ansamblul prelevărilor publice să fie mare (80-90%). ponderea mare a prelevărilor fiscale în PIB (peste 25-30%). 2. Sisteme fiscale uşoare. Sunt specifice ţărilor subdezvoltate sau aflate în perioade de tranziţie spre stadiul dezvoltat, precum şi "oazelor fiscale". În acestea ponderea prelevărilor fiscale în PIB este mai redusă (10-15%). Presiunea fiscală pe locuitor depinde de nivelul PIB şi de modul de distribuire a venitului între participanţii la realizarea acestuia. După orizontul de timp vizat. 1. Sisteme fiscale teoretico – proiective. Sistemele fiscale reflectă în plan financiar structuri economico - sociale şi orientări politice ale guvernelor. Perfecţionarea sistemelor fiscale actuale în concordanţă cu dezvoltarea dinamică a structurilor economice şi sociale, în condiţiile asigurării resurselor necesare finanţării nevoilor sociale ale comunităţilor, a urmăririi realizării echităţii şi randamentului prelevărilor fiscale, se concretizează în apariţia unor lucrări teoretice şi proiecte guvernamentale, care abordează viitoarea configuraţie a structurilor fiscale. Se pot încadra în această categorie, programele de reformă fiscală elaborate de guvernele ţărilor europene în scopul armonizării structurilor fiscale conform Directivelor CEE, programele de reformă fiscală elaborate de fostele ţări socialiste, sistemul fiscal tripolar elaborat de Maurice Allais. Scopul acestor proiecţii teoretice este de a gândi structuri fiscale, prin care să se asigure o mai bună repartiţie a prelevărilor fiscale asupra tuturor subiecţilor din economie, în condiţiile reducerii disfuncţionalităţilor generate de acestea, a eliminării riscului apariţiei unor confruntări sociale şi a asigurării permanenţei surselor de finanţare a nevoilor publice. Dar pentru a proiecta, trebuie analizate elementele şi relaţiile care apar în interiorul sistemului, factorii care influenţează asupra sa şi modul în care sistemul fiscal poate să fie modelat în vederea atingerii anumitor parametrii prestabiliţi. Fig. 1. Reprezentarea grafică a clasificării sistemelor fiscale. 1.4. Principiile fiscale. Precizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului fiscal ne permite şi punerea în evidenţă a principiilor care ar trebui să se manifeste în acest domeniu. În funcţie de respectarea lor se poate obţine o eficienţa şi echitatea a politicii fiscale: Principiul randamentului. Impozitul este apreciat în funcţie de randamentul său bugetar. Obiectivul ar fi maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau diminuarea costului gestiunii sale pentru un randament dat. Principiul simplicităţii. (al lipsei de arbitrariu). Impozitul trebuie să fie uşor de administrat, uşor de înţeles de către contribuabil, să fie prelevat potrivit unor reguli simple, clare şi care să nu dea naştere la nici un arbitrariu. Principiul flexibilităţii. Impozitul flexibil se adaptează rapid la necesităţile politicii conjuncturale. În acest context, flexibilitatea poate fi apreciată ca sensibilitatea bazei de impozitare la evoluţia activităţii economice şi se apreciază că, de exemplu, tehnica stopajului la sursă permite o adaptare mai rapidă a veniturilor fiscale ale statului la conjunctură. Principiul stabilităţii. Prin acesta se ilustrează regula potrivit căreia "un impozit bun este un impozit vechi". Modificările frecvente ale legislaţiei fiscale sunt sursă de ineficacitate şi, în plus, un impozit vechi este mai uşor acceptat de către contribuabili. Chiar dacă acest este aparent contradictoriu cu cel precedent, este mereu de dorit o anumită stabilitate a impozitului pentru a-i asigura pe contribuabili împotriva arbitrariului, a le menţine încrederea în sistem şi a permite ca deciziile lor să fie luate în condiţiile unei cât mai mari certitudini. Principiul echivalenţei. Sarcina fiscală suportată de contribuabil trebuie să fie corelată cu avantajele pe care le procură cheltuielile publice, prin accesul la bunurile şi serviciile publice. Dacă acceptăm existenţa unei echivalenţe certe între impozitul plătit şi bunurile şi serviciile publice de care beneficiază contribuabilii, atunci impozitul este din punct de vedere contabil, o cheltuială. Dacă, dimpotrivă, nu acceptăm decât într-o mică măsură teoria echivalenţei sau dacă suntem în situaţia de a considera că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea bunurilor şi serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul reprezintă mai degrabă o participare la profit a statului şi mai puţin o cheltuială. Principiul neutralităţii. Impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări în economie, el trebuie să incite la o gestiune mai bună la nivelul contribuabilului. Se poate adăuga şi necesitatea ca impozitul să se stabilească după reguli unitare pentru toţi, fără discriminări directe sau indirecte. Principiul echităţii. Contribuţia fiecăruia la acoperirea cheltuielilor publice trebuie să se facă în funcţie de capacităţile contributive. O problemă o reprezintă determinarea şi măsurarea acestor capacităţi contributive care depind de considerente politice, economice, sociale, morale, filosofice. Principiul legalităţii. Impozitul trebuie să aibă mereu la bază o reglementare legală. Acest principiu trebuie corelat cu stabilitatea, cu simplicitatea şi lipsa de arbitrariu astfel încât contribuabilul să fie întotdeauna sigur că găseşte în normele legale toate elementele de care are nevoie pentru a determina corect obligaţiile de plată faţă de buget. În România se află elaborat un sistem fiscal care se doreşte performant. În ceea ce priveşte impunerea agenţilor economici, s-au propus şi s-au realizat sau sunt în curs de realizare mecanisme care să asigure: tratamentul nediferenţiat al agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate; stimularea agenţilor economici prin scutiri totale, parţiale sau reduceri de impozite; evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze impozabile; încercarea de diminuare a sarcinii fiscale şi, acolo unde este posibil micşorarea gradului de percepere de către contribuabil a sarcinii fiscale; stabilirea unei sarcini fiscale "reale", prin actualizarea la inflaţie a elementelor luate în calculul profitului impozabil; descurajarea unor activităţi sau consumuri; aducerea la un nivel cât mai redus a evaziunii fiscale.Anexa nr. 1 Evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze impozabile este o preocupare care se manifestă mai ales la nivel internaţional şi rezolvarea ei este dată de încheierea de convenţii bilaterale sau multilaterale de evitare a dublei impuneri sau a impunerii multiple. Trebuie marcată şi preocuparea pentru evitarea impunerii multiple sau în cascadă pe plan intern. Astfel, impozitul pe circulaţia mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată care are specific faptul că, din punct de vedere al întreprinderii, nu-şi propune să lovească decât valoarea nou creată de aceasta. De asemenea, în reglementările fiscale se fac precizări în direcţia evitării impunerii multiple a profitului, stabilindu-se că dividendele încasate de la persoane juridice române nu se supun impozitului pe profit la unitatea care le încasează, deoarece ele s-au plătit dintr-un profit net, adică un profit care a suportat deja impozitul pe profit, ba chiar şi impozitul pe dividende. 1.4.1. Principiile fiscalităţii conform lui Adam Smith. În Partea II DESPRE IMPOZITE în lucrarea sa ,,Avuţia naţiunilor” expune urmatoarele patru principii. Înainte de a pătrunde în cercetarea diferitelor impozite este necesar ca discutarea lor să fie precedată de următoarele patru maxime asupra impozitelor în general: I. Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cît posibil, la susţinerea statului, în raport cu posibilităţile lor respective, adică în raport cu venitul de care, sub protecţia acelui stat, ei se pot bucura. Toate aceste cheltuieli ale statului, care privesc pe cetăţenii unei mari naţiuni, la care toţi sînt obligaţi să contribuie în raport cu partea pe care o posedă . Acest principiu — justeţea sau echitatea de impunere — este îndreptat împotriva privilegiilor deţinute de unele clase şi exprimă cerinţele ca toţi supuşii statului să contribuie la acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor realizate. II. Impozitul pe care fiecare persoană este obligată să-1 plătească trebuie să fie bine precizat şi nu arbitrar. Epoca de plată, modalitatea de plată, suma de plată, acestea toate trebuie să fie clare şi evidente, atât pentru contribuabil cât şi pentru orice altă persoană. Cel de-al doilea principiu – al certitudenii impunerii. Siguranţa pentru fiecare individ, cu privire la ceea ce trebuie să plătească este, în materie de impunere, de atâta importanţă, încît un grad foarte mare de injiusteţe, — după cum se poate vedea, — constituie un rău mult mai mic decît un grad mai redus de nesiguranţă. III. Orice impozit trebuie să fie perceput la timpul şi în modul care reiese a fi cel mai convenabil pentru conitribuabil ca să-1 plătească. Al treilea principiu- al comodităţii perceperii impozitelor- astfel ca la stabilirea modului şi termenului de plată să se ţină seama de interesele contribuabilui, adică de interesele maselor care joacă rolul cel mai important în viaţa politică şi economică a statului. IV. Orice impozit trebuie să fie astfel conceput încât să scoată şi să înstrăineze din buzunarele populaţiei cît mai puţin posibil, peste atît cât poate aduce în tezaurul public al statului. Un impozit poate fie să scoată din buzunarele populaţiei, fie să facă să rămînă afară din buzunarele populaţiei mult mai mult decît aduce el în tezaurul public, în următoarele patru cazuri ; mai întâi, perceperea lui poate cere un mare număr de funcţionari, ale căror salarii pot absorbi cea mai mare parte din totalitatea impozitului şi ale căror întreţinere poate constitui un adaos de impozit asupra populaţiei. În al doilea rând, impozitul poate frâna activitatea economică a contribuabililor şi-i poate descuraja de la ocupaţiile lor în anuimite ramuri de afaceri, care pot asigura existenţă şi ocupaţie pentru o mare parte din populaţie. În timp ce, pe de o parte, impozitul obligă populaţia la plată, în acelaşi timp el poate micşora sau distruge unele fonduri, care ar face-o să fie în măsură de a plăti mai uşor. În al treilea rînd, prin amenzi şi alte penalităţi pe care le suportă acei nefericiţi contribuabili, ce încearcă fără succes să se sustragă de la plată, aceştia pot fi adesea ruinaţi şi astfel să se pună capăt beneficiului, pe care societatea lar putea obţine din utilizarea capitalurilor acelor contribuabili. Un impozit nejudicios îndeamnă la fraudă ; iar penalităţile asupra fraudei se măresc în proporţie cu tendinţa de evaziune. Legea, contrar tuturor principiilor elementare de justiţie, mai înitîi creează tentaţia şi apoi pedepseşte pe acei ce se supun ei ; iar pedeapsa creşte, de obicei, în raport chiar cu circumstanţa care ar trebui să o atenueze şi anume nu tentaţia de a comite delictul. Impozitele la stat adesea sunt mult mai păgubitoare pentru populaţie decît profitabile pentru stat. Justeţea evidentă a principiilor de mai sus, ca şi utilitatea lor, le-au recomandat, mai mult sau mai puţin, atenţiei tuturor naţiunilor. Toate naţiunile au căutat, pe cât au putut, să pună impozite cât mai just repartizate, cât mai sigure, cât mai convenabile pentru contribuabil, atât ca termen cât şi ca modalitate de plată, şi — în raport cu venitul pe care-l aduc statului — cât mai puţin apăsătoare pentru populaţie. 6 1.4.2. Principiile fiscalităţii conform codului fiscal. Legea nr.571 din 22 decembrie 2003 în capitolul II la art. 3 bazează fiscalitatea pe următoarele principii: HYPERLINK "http://www.mfinante.ro/legislatie/cod_fiscal/titlul_1.htm" l "###" a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin; HYPERLINK "http://www.mfinante.ro/legislatie/cod_fiscal/titlul_1.htm" l "###" b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale; c) HYPERLINK "http://www.mfinante.ro/legislatie/cod_fiscal/titlul_1.htm" l "###" echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora; d) HYPERLINK "http://www.mfinante.ro/legislatie/cod_fiscal/titlul_1.htm" l "###" eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.7 . Fig. 2. Principiile fiscalităţii. 1.5. Presiunea fiscală. 1.5.1. Presiunea fiscală în termeni de flux. Presiunea fiscală în termeni de flux, reprezintă cuantumul monetar a obligaţiei fiscale, pe care o suportă venitul la nivel individual, sectorial şi global. 1.5.1.1. Baza informaţională necesară evaluării. În ţările care utilizează Sistemul Economic al Conturilor Naţionale, fluxurile fiscale pot fi evaluate şi analizate într-o manieră complexă, plecând de la nivel micro-economic până la nivel macro-economic inclusiv. Sistemul Economic al Conturilor Naţionale (SECN) constituie un sistem integrat de reflectare a activităţilor din economie în termeni de flux, constituind un instrument utilizat pentru fundamentarea deciziilor de politică macroeconomică. Acesta asigură informaţii cu privire la realizarea şi utilizarea veniturilor, acumularea de capital, nivelul proceselor de economisire, investiţii, consum, constituind baza informaţională pentru determinarea nivelului şi conţinutului agregatelor macro-economice de producţie şi venit. În acest scop, subiecţii sunt grupaţi în sectoare instituţionale, iar operaţiunile din economie în trei categorii: operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor, operaţiuni de repartiţie, operaţiuni financiare. În cadrul acestor categorii, operaţiunile sunt reflectate pe tipuri omogene de operaţiuni. Pentru reflectarea ansamblului operaţiunilor efectuate de subiecţii sectoarelor instituţionale se utilizează un ansamblu de conturi specifice (cont de producţie, cont de exploatare, cont de venit, cont de utilizarea venitului, cont de capital, cont financiar), soldul unui cont care apare în partea de "Utilizări" preluându-se în contul următor în partea "Resurse" în ordinea indicată, cu excepţia contului financiar care are la bază un principiu de înregistrare diferit. Ansamblul operaţiunilor de acelaşi fel efectuate de ansamblul sectoarelor sunt reflectate cu ajutorul unor conturi de operaţiuni (conturi-ecran, contul operaţiunilor asupra bunurilor şi serviciilor, contul operaţiunilor de repartizare, conturile operaţiunilor financiare). Reflectarea sintetică a activităţilor din economia naţională, se realizează prin intermediul unor tabele de tip "input-output": Tabelul Operaţiunilor Financiare", "Tabelul Economic de Ansamblu" şi "Tabelul de Intrări-Ieşiri". Acest sistem complex de informare permite cunoaşterea modului de formare a fluxurilor fiscale globale care finanţează instituţia bugetară, analizarea efectelor acestora, utilizarea sistemului fiscal ca instrument de reglare a ciclurilor economice, luarea deciziilor de politică fiscală şi a tuturor celorlalte politici macroeconomice. Presiunea fiscală în termeni de flux, se determină pe baza informaţiilor din conturile specifice sectoarelor şi a unor infomaţii din "Tabelul Economic de Ansamblu". Conturile utilizate în acest scop sunt : Contul de venit al agentului economic. Contul de venit al unei gospodării familiale. Conturile de exploatare ale sectoarelor instituţionale (societăţi şi cvasi- societăţi nefinanciare, instituţii de credit, întreprinderi de asigurări). Conturile de venit ale sectoarelor instituţionale (pentru toate sectoarele). Contul de venit al agentului economic şi conturile de venit ale următoarelor sectoare instituţionale: societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare, instituţii de credit, întreprinderi de asigurări, au o structură identică. Contul de venit al unei gospodării familiale, apare în sisteme fiscale care utilizează pentru impunerea persoanelor fizice tehnica impunerii venitului net. În acest caz contul are aceeaşi structură cu contul de venit al sectorului gospodării. Contul de venit al sectorului "administraţii publice" are o structură specifică. Prin agregarea conturilor subiecţilor din economie la nivelul sectoarelor instituţionale, se determină fluxurile de resurse şi respectiv de utilizări ale acestora. In urma acestor operaţiuni de agregare la nivel de sector instituţional, fluxurile intrasectoriale dispar, ca urmare a operaţiunilor de consolidare a informaţiilor (se compensează tranzacţiile similare legate de o anumită activitate dintre subiecţii economici din cadrul sectorului). În conturile sectoarelor se reflectă numai fluxurile intersectoriale dintre subiecţii economici. Pe baza suporţilor informaţionali prezentaţi, se determină presiunea fiscală în termeni de flux la nivel individual, sectorial, global. 1.5.1.2. Indicatori de referinţă. Presiunea fiscală individuală în termeni de flux se poate analiza pe baza următorilor indicatori: •"Fluxul prelevărilor directe de la agentul economic" global şi în structură. Aceşti indicatori reflectă cuantumul obligaţiei fiscale care influenţează dimensiunea "Venitului disponibil brut." Cum la nivelul agentului economic nu există consum final, "Venitul disponibil brut" < Ð „ „ ]„ðÿ^„ „ `„ „ `„ „ `„ „ `„ B* B* B* ( * ª * este egal cu "Economisirea brută". Termenul de "brut" indică faptul că "Venitul disponibil brut" cuprinde amortizarea care constituie o sursă a autofinanţării. Fluxul global al prelevărilor directe influenţează participarea agentului economic la procesul de economisire şi respectiv de investiţii din economie. Agentul economic poate să apară ca subiect al ofertei sau al cererii de capital financiar. Analiza în structură a "Fluxului prelevărilor directe" permite cunoaşterea cuantumului prelevării care afectează produsul averii şi, respectiv, substanţa averii. Informaţiile sunt preluate din "Contul de venit al agentului economic". •"Fluxul prelevărilor directe de la o gospodărie" global şi în structură, se determină pe baza informaţiilor din "Contul de venit al unei gospodării"). Acest indicator reflectă cuantumul obligaţiei fiscale, prelevate asupra veniturilor totale personale (totalul veniturilor din Contul de venit) ale unei gospodării. Fluxul global al prelevărilor directe influenţează direct asupra dimensiunii şi structurii consumului şi indirect asupra apariţiei, evoluţiei şi destinaţiei economisirii. Analiza în structură reflectă cuantumul prelevărilor care afectează veniturile factorilor şi substanţa averii. La nivelul unei gospodării fluxul prelevărilor indirecte suportate de membrii acesteia nu se poate cuantifica. Fluxul prelevărilor indirecte la nivelul agentului economic, constituie o obligaţie suportată de consumatorii finali şi deci nu prezintă relevanţă pentru analiza presiunii fiscale la acest nivel (al agentului economic). Presiunea fiscală sectorială în termeni de flux se poate analiza pe baza următorilor indicatori: • "Fluxul prelevărilor directe din sector", global şi în structură. Acesta se determină în mod distinct pentru: sectorul Societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare, sectorul instituţii de credit, sectorul întreprinderi de asigurări. sectorul Gospodării. sectorul Administraţia Publică. Pentru subiecţii economici grupaţi în primele trei sectoare instituţionale informaţiile sunt furnizate de "Contul de venit a sectorului". • "Fluxul global al prelevărilor directe din sector" (primele trei sectoare) reflectă cuantumul obligaţiei fiscale prelevate de la toţi subiecţii din cadrul sectorului. Acesta constituie factorul de natură fiscală care amputează "Venitul disponibil brut" al sectorului, influenţând procesul de economisire şi respectiv de investiţii din economie. Cunoaşterea venitului disponibil brut pe sectoare permite prognoze asupra evoluţiei raportului cerere-ofertă pe pieţele bunurilor de investiţii şi pe pieţele de capital, precum şi prognoze privind fluxurile de venituri pentru sectorul gospodării. Analiza în structură permite cunoaşterea cuantumului prelevării care afectează produsul averii şi respectiv substanţa averii, constituind baza informaţională pentru promovarea unei politici de stimulare a activităţilor specifice unor sectoare, în funcţie de interesele economiei, printr-un ansamblu de măsuri specifice: deduceri, exonerări, reduceri. Este posibilă cunoaşterea costului fiscal a unor asemenea decizii ale puterii publice. La nivelul sectorului "Gospodării" se poate analiza: "Fluxul prelevărilor directe din sectorul gospodării", stabilit pe baza informaţiilor din "Contul de venit a sectorului gospodării". Acesta reflectă cuantumul obligaţiei fiscale prelevată în mod direct asupra veniturilor realizate de persoanele fizice (populaţie) şi care influenţează direct asupra venitului disponibil al populaţiei, destinat consumului şi economisirii. Analiza în structură reflectă creanţele fiscale ale statului stabilite asupra veniturilor persoanelor şi asupra dreptului de proprietate (pe averea propriu-zisă, pe circulaţia şi pe creşterea averii), dar suportate din totalul veniturilor personale. "Fluxul prelevărilor indirecte asupra consumului final", se stabileşte pe baza informaţiilor din "Contul de exploatare" a sectoarelor agenţilor economici şi din "Contul operaţiunilor asupra bunurilor şi serviciilor" (pentru TVA) cuprins în structura "Tabelului Economic de Ansamblu". Acesta reflectă cuantumul obligaţiei fiscale prelevată în mod indirect prin intermediul preţurilor şi tarifelor sau, altfel spus, partea din venitul utilizat ca şi consum final, redistribuită prin intermediul prelevărilor fiscale indirecte. Analiza în structură permite cunoaşterea cuantumului fiecărui tip de prelevare în parte şi efectuarea de prognoze în corelaţie cu structura consumului pe feluri de bunuri şi servicii. Deşi teoretic se poate propune, practic e dificil de evaluat în mod distinct fluxul impozite- lor indirecte aferente bunurilor şi serviciilor care formează consumul privat al gospodăriilor, administraţiilor publice şi respectiv private. Există însă încercări prin care se urmăreşte evaluarea prin prevederi statistice a impozitelor indirecte incluse în preţul bunurilor şi serviciilor cumpărate de administraţii. La nivelul sectorului "Administraţii publice" , se pot analiza: Fluxul prelevărilor fiscale directe încasate de administraţiile publice. Fluxul prelevărilor fiscale indirecte încasate de administraţiile publice. Fluxul prelevărilor fiscale totale încasate de administraţiile publice. Acestea sunt reflectate în "Contul de venit al sectorului Administraţia publică" şi se regăsesc în Bugetul administraţiei centrale şi în Bugetele administraţiilor locale. Contul de venit al sectorului Administraţia publică prin structurarea sa pentru fiecare administraţie locală, la nivel central şi prin agregare pentru ansamblul sectorului "Administraţia publică" permite, cunoaşterea fluxurilor prelevărilor fiscale, care constituie intrări de resurse financiare preluate direct, sau prin transfer (redistribuire) de la nivelul central la nivelele locale. Aceste fluxuri constituie fluxuri de resurse pentru sectorul "Administraţia publică" care se transformă în utilizări de venit pentru administraţii şi instituţii publice, influenţând asupra agenţilor din economia reală. Fluxul prelevărilor fiscale se poate analiza: la nivel de administraţii şi pe total administraţii, pe grupe de impozite şi total impozite, iar în cadrul grupelor pe feluri de impozite. În toate cazurile aceşti indicatori în termeni de flux, reflectă partea din venitul realizat, acumulat şi consumat în societate, care este preluat prin intermediul diferitelor prelevări fiscale pentru finanţarea instituţiei bugetare. Presiunea fiscală globală în termeni de flux la nivelul unei ţări reprezintă prelevarea fiscală globală suportată de subiecţii din economie şi reflectă suma fluxurilor fiscale individuale prelevate, prin intermediul instrumentelor fiscale de la subiecţii grupaţi în sectoarele instituţionale ale economiei, cu excepţia sectorului Administraţia publică. Teoretic (anumite fluxuri nu se pot evalua individual sau sectorial) aceasta se poate exprima prin următorii algoritmi: unde: Pfg (flux)= presiunea fiscală globală în termeni de flux pfti = prelevarea fiscală totală la nivelul sectorului instituţional "i" i =l..n = sectoarele instituţionale (societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare, instituţii de credit, întreprinderi de asigurări, gospodării, restul lumii) pftj = prelevarea fiscală la nivelul fiecărui subiect economic din sector j = l....m =subiecţii economici care formează sectorul instituţional "i" pd = valoarea prelevării directe pi = valoarea prelevării indirecte a = l..o = feluri de prelevări directe b = l..p = feluri de prelevări indirecte Deci: Fluxul fiscal global constituie un agregat fiscal macroeconomic, care acţionează asupra fluxurilor circulare de venituri şi cheltuieli din economie. Fluxul fiscal global constituie costul global necesar pentru satisfacerea nevoilor publice. Acesta este direct proporţional cu extensia economiei publice şi intervenţia Statului în economia reală. Apare problema raportului dintre sacrificiu şi utilităţile publice de care beneficiază subiecţii din economie. O comensurare şi comparare a raportului cost-avantaje la nivel de subiect economic şi sectoare instituţionale nu este posibilă. Presiunea fiscală în termeni de flux, este o presiune absolută, care reflectă sacrificiul în expresie monetară, rezultat în urma impunerii. Cunoaşterea acesteia permite analiza influenţei sistemului fiscal asupra proceselor de economisire, investiţii, consum, acumulare la nivel micro şi macroeconomic. Informaţiile şi suporţii informaţionali utilizaţi în analiza presiunii fiscale în termeni de flux, permit analizarea presiunii fiscale în termeni de indici. l.5.2. Presiunea fiscală în termeni de indici. Presiunea fiscală în termeni de indici, reflectă raporturile în expresie monetară dintre fluxurile fiscale şi fluxurile economice creatoare de venit. Indicii reflectă partea din produsul naţional preluată de stat, extrasă de sub acţiunea legilor pieţei din economia reală, suportată de contribuabili. l.5.2.1. Analiza bazelor de raportare. Problema constă în alegerea fluxurilor în expresie monetară între care să se stabilească raportul şi a metodelor de evaluare a acestora, astfel ca analiza să devină operaţională. Dificultatea nu constă în alegerea fluxurilor fiscale de la numărătorul raportului. Informaţiile există şi permit grupări diverse ale acestora. Problema o constituie fluxurile şi modul de evaluare a acestora care vor constitui numitorul raportului. Bazele de raportare alese trebuie să conţină cuantumul monetar al impozitelor a căror influenţă se doreşte analizată.Trebuie să se aibă în vedere influenţa fluctuaţiei amortizării asupra comparabilităţii în timp a indicilor şi a altor elemente deductibile atunci cînd se optează pentru valori nete şi nu brute de venit. Prin urmare, bazele de raportare atunci când reflectă valori brute de venit, sunt mai uşor de determinat şi mai puţin influenţate de particularităţile naţionale, care intervin la nivelul fiecărei ţări, chiar dacă toate utilizează SECN. Scopul analizei fiscale macroeconomice este de a asigura informaţii, cu privire la influenţa prelevărilor fiscale asupra fluxurilor de venituri din economie, necesare în procesul de luare a deciziilor de politică fiscală, pentru reglarea sistemului prin mecanismul de feed-before. În acelaşi timp trebuie să se asigure posibilitatea realizării unor comparaţii internaţionale între ţări, indiferent de structurile lor fiscale şi economice, în condiţiile în care nu toate ţările aplică SECN utilizat în statistica internaţională a ONU. Apare necesitatea analizării structurale a agregatelor macroeconomice care se pot determina pe baza informaţiilor asigurate de SECN. Necesitatea ca bazele de raportare să includă fluxul prelevărilor fiscale de la numărătorul raportului impune analiza modului de evaluare a agregatelor. Acestea se pot evalua la preţurile pieţei sau la costurile factorilor. Preţurile pieţei sunt formate din costurile factorilor de producţie (sumele primite de posesorii factorilor de producţie care au produs bunuri şi servicii), la care se adaugă impozitele indirecte. Serviciile guvernamentale sunt singurele evaluate în funcţie de costuri. În consecinţă, un agregat exprimat la preţurile pieţei poate fi reţinut pentru calcularea unor indici, indiferent de fluxurile fiscale existente la numărător.Un agregat exprimat la costurile pieţei poate să fie utilizat numai dacă numărătorul estereprezentat de fluxul impozitelor directe. În condiţiile aceluiaşi parametru temporal, PNB reflectă puterea economică a unei ţări, iar PIB reflectă bogăţia acesteia, întrucât primul agregat include valoarea fluxurilor generate de relaţiile economico-financiare internaţionale. PIB redă valoarea brută a producţiei de bunuri şi servicii finale produse într-un an de agenţii economici din interiorul unei ţări. Optica de abordare (a producţiei, consumului, veniturilor) şi regulile stabilite de SECN influenţează asupra metodei de calcul (metoda valorii adăugate brute, metoda utilizării producţiei finale şi metoda însumării veniturilor repartizate). Prin optica producţiei, PIB evaluat la preţul pieţei se determină prin adunarea valorii adăugate brute din diferite sectoare instituţionale (soldul "Contului de producţie" la nivel de sector), la care se adaugă impozitele indirecte care nu au fost cuprinse în preţul producţiei (TVA, taxe vamale, reflectate în Tabloul Economic de Ansamblu). VABi,pp + TVA + Taxe vamale VABpp = Valoarea producţiei - Consum intermediar (Resurse) (Utilizări) unde: VAB = valoarea adăugată brută a sectorului "i" i = l..n = sectoarele instituţionale (societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare, instituţii de credit, întreprinderi de asigurări) pp = preţul pieţei Prin eliminarea tuturor impozitelor indirecte se obţine PIB cf (la costul factorilor). La rândul lor, restul metodelor de calcul permit determinarea PIB fie la preţul pieţei, fie la costul factorilor. PNB constituie tot un agregat de producţie, care redă valoarea brută a tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii naţionali într-un an. Legătura dintre PIB şi PNB este reflectată prin următoarea metodă de calcul: PNBpp = PIBpp + VOS - VPS SOS = VOS - VPS unde: SOS = soldul operaţiunilor cu străinătatea, reflectat în contul "Restul lumii" (acesta se descompune în subconturi pe grupe de operaţiuni) Acesta reflectă veniturile din activitatea de comerţ exterior şi din activităţile desfăşurate de agenţii naţionali ai unei ţări în străinătate şi de agenţii străini în interiorul acesteia, etc. VOS = veniturile factorilor de producţie provenite din străinătate, pe care aceştia fie că le obţin, fie că le transferă în ţară. De exemplu: venituri din exporturi, venituri din activităţi economice şi din patrimoniu, transferuri de capital din străinătate inclusiv impozitele aferente veniturilor, etc. VPS = veniturile factorilor de producţie destinate străinătăţii, pe care aceştia fie că le plătesc, fie că le transferă