Referat Geneza Carpatilor Romanesti

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Geneza Carpatilor Romanesti si de asemenea puteti face Download Referat Geneza Carpatilor romanesti

Citeste fragmente din Referat Geneza Carpatilor Romanesti

Geneza Carpaţilor româneşti Dintre cele trei principale trepte de relief ale teritoriului ţării, cununa munţilor se impune, faţă de regiunile înconjurătoare, nu numai prin poziţia centrală pe care o ocupă ori prin altitudine, ci în mod deosebit prin faptul că toate celelalte unităţi teritoriale până la periferie prezintă multiple legături genetice cu Carpaţii, România fiind considerată drept „ţară carpatică”. Acestea sunt şi motivele pentru care în urmărirea genetică a reliefului începem cu aria muntoasă. În limbajul obişnuit, Carpaţii sunt consideraţi „munţi tineri”. Este fără îndoială o tinereţe relativă chiar la scara geologică a timpului, întrucât în linii mari ei s-au format în perioada de la sfârşitul erei mezozoice şi într-o bună parte a terţiarului, fapt comun pentru întregul sistem muntos dezvoltat în geosinclinalul alpino-carpato-himalaian, care străbate dintr-un capăt în altul două continente. De fapt însă, realizarea ca munţi a Carpaţilor a fost mai înfăptuită într-o perioadă mult mai îndelungată, printr-o evoluţie foarte complexă, în care faze succesive de orogeneză (adică de cutare) ori simple mişcări pe verticală însoţite adesea de falieri (adică de rupturi) erau urmate de epoci de sedimentare sub luciul apelor mării ori de eroziune, prin agenţii atmosferici şi gravitaţionali. Toate au la un loc, după o îndelungată conlucrare ori înfruntare, au înfăptuit unul din cele mai lungi lanţuri muntoase ale Terrei, în cuprinsul căruia Carpaţii reprezintă un mic fragment, cu unele particularităţi şi trăsături proprii. Este drept că faza cutărilor de la sfârşitul cretacicului superior (ultima perioadă a erei mezozoice) şi cele din neozoic (terţiar), au fost hotărâtoare în trasarea contururilor principale ale lanţului carpatic din România, dar pe de o parte acestea au fost urmate de noi reluări ale cutărilor şi de înălţări verticale târzii (pliocen-cuaternare), care au completat şi desăvârşit structura munţilor, pe de altă parte ele au fost precedate de mişcări de cutare şi de scufundare care au fărâmiţat un vechi uscat hercinic, recontopind fragmentele, fie prin pecete sedimentare, fie prin intruziuni magmatice venite din adâncuri. În continuare sunt prezentate etapele de formare a lanţului carpatic: Etapa veche sau hercinică, în care s-au individualizat pe plan european un întreg lanţ muntos ce străbătea continentul ca o diagonală de la vest la est şi din care s-a mai păstrat astăzi o succesiune de masive şi munţi ruinaţi care, începând sin Peninsula Bretagne (Franţa) ajung, cu unele întreruperi, până în Dobrogea de Nord. O anumită porţiune meridională a acestora a constituit scena pe care o avea să se desfăşoare specatculoasa epopee geologică, de pe urma căreia au rezultat Carpaţii falnici de astăzi. Acea aripă meridională hercinică se prezenta iniţial ca un uscat care acoperea întregul spaţiu carpatic actual, inclusiv Transilvania, precum şi Câmpia Panonică. Labilă ca orice zonă de geosinclinal, acea întindere a intrat într-o fază de puternice cutări în perioada carboniferului mediu, paralel producându-se intruziunea unor mase granitice printre rocile alcătuitoare de felul lacolitelor (lave care nu ajung la suprafaţă prin erupţii vulcanice, ci pătrund doar printre stratele formaţiunilor mai vechi pe care le boltesc) provocând astfel metamorfozarea acestora care capătă caracter cristalin. Mişcările hercinice au produs exondarea, adică scoaterea de sub apa mărilor a zonei cristaline, devenite uscat. După o perioadă de linişte în care s-au succedat mai întâi o climă ecuatorială umedă cu vegetaţie luxuriantă (carbonifer), apoi una caldă şi aridă, identificată prin coloraţia roşie a rocilor (permian); urmează noi cutări, kimmerice, care se manifestă prin două faze tectonice principale, cu intensităţi tot mai reduse, aducând unele retuşuri îndeosebi în partea centrală a Munţilor Apuseni, precum şi-n Carpaţii Orientali. În unele zone de scufundare pătrund apele marine depunând o cuvertură de strate sedimentare (mezozoice) care acoperă vechile tărâmuri cristaline; iar pe alocuri se adaugă erupţii ori intruziuni de roci bazice de felul gabbrourilor din sudul Munţilor Apuseni. Faza aceasta veche se încheie cu schiţarea doar a ariilor mari, încă destul de diferite de cele ale catenelor muntoase actuale. Etapa medie sau carpatică este cea în care se individualizează de fapt lanţul carpatic, în contururi foarte apropiate de cele actuale. După o îndelungată perioadă de sedimentare marină în care insulele de cristalin formau un arhipelag ce păstra legături cu masivul nord-dobrogean, începe a se manifesta, în cretacicul modern, o nouă fază de cutări de mare amploare. Mai întâi mişcările austrice provoacă şariajul Pânzei Getice din cristalinul Carpaţilor Meridionali care, cu cuvertura lui sedimentară mezozoică, se extinde peste aşanumitul „Autohton” (un cristalin mai slab metamorfozat şi străpuns de intruziuni granitice, având şi el o cuvertură sedimentară) pe care îl acoperă. Mişcări asemănătoare, dar de mult mai mici proporţii, se schiţează şi în munţii Apuseni. În Carpaţii orientali, ele afectează doar depunerile mezozoice, în largi cute asimetrice din care se mai păstrează unele sinclinale pe culmile Rarăului, Hăşmaşului, Bucegilor ş.a. În aceste sectoare carpatice şariajul, incipient doar, se înfăptuieşte abia în faza următoare a cutărilor laramice, care se produc la sfârşitul cretacicului superior. Mult mai expresive pentru Carpaţii româneşti prin anvergura lor, cutările laramice provoacă extensiunea Pânzei Getice din Carpaţii Meridionali, schiţată anterior, care ajunge până la 60-70 km, acoperind până şi depunerile din cretacicul inferior. În Munţii Apuseni, Pânză de Codru se aşterne la est până peste Autohtonul Bihorului, iar alte pânze acoperă partea de est şi sud (Trascău, Metaliferi) din aceşti munţi. În Carpaţii Orientali se desăvârşeşte cutarea zonei cristaline şi se cutează zona flişului intern. În felul acesta „după mişcările laramice, zona muntoasă a Munţilor Apuseni ca şi cea a Carpaţilor Meridionali a rămas exondată, comportându-se în timpul mezozicul ca un bloc rigid, care a avut mai ales mişcări oscilatorii de ridicare şi coborâre pe verticală şi deplasări pe planurile de falii” (N. Oncescu, 1960). Un alt fapt esenţial este începutul scufundării subsidente a cristalinului Transilvaniei, care coboară treptat în fazele următoare cu câteva mii de metri. Prin crearea bazinului Transilvaniei în faza postorogenă, datorită mişcărilor de compensare faţă de amplele cutări marginale, cele trei ramuri carpatice se despart urmând ulterior evoluţii ce se diferenţiază sub unele raporturi. După o perioadă relativ îndelungată, de sedimentare marină în cursul paleogenului (prima parte a neozoicului), când s-au depus formaţiuni de roci diferite, în parte şi datorită fluctuaţiei limitelor mărilor înconjurătoare, se produce la începutul neogenului (în acvitanian), o nouă mişcare orogenetică cunoscută sub denumirea de faza savică. În timpul acesteia se înfăptuieşte cutarea principală a flişului marginal din Carpaţii Orientali, astfel că şi această catenă carpatică se exondează întregind coroana munţilor în jurul Depresiunii Transilvaniei. Alături de mediana munţilor vechi cristalini („catenele dacice”), se adaugă munţii noi ai flişului, care înaintează, în revărsări sub forma unor fâşii înguste paralele, din ce în ce mai noi, spre periferie. Cutarea acestora se produce simultan cu sedimentarea, de unde denumirea de depuneri sinorogene. După alte perioade de sedimentare marină sau pe alocuri legunară se produc, la sfârşitul tortonianului, noi mişcări orogene, constituind faza stirică. Ele provoacă cutarea zonei miocene din Carpaţii Orientali şi ridicarea generală a Carpaţilor (odată cu cea a Alpilor), cu accentuarea Depresiunii Transilvaniei, ocupată de apele Mării Sarmatice, care păstra doar prin strâmtori, pe valea Mureşului, o legătură cu Lacul Panonic. Reflexe mai târzii ale mişcărilor de cutare (faza atică), cu efecte mult mai slabe, încheie de fapt etapa individualizării Carpaţilor, care apăreau încă din acea vreme aproape în limitele lor actuale. Faza nouă sau precarpatică (din pliocen), se caracterizează prin individualizarea unor sectoare din vecinătatea imediată a Carpaţilor şi anume a Subcarpaţilor în exterior, a şiragului de depresiuni şi înălţimi circumtransilvane, a lanţului eruptiv din estul Transilvaniei şi a unor fragmente similare din munţii Apuseni, pe care le-a încorporat ori le-a adăugat ca arii adiacente zonei muntoase propriu-zise. După o regresiune aproape generală a apelor lacustre extracarpatice în pliocen, la sfârşitul acestuia (în levantin), se produc noi mişcări orogenetice denumite de H. Stille (1926) cutări valahice, care înfăptuiesc Subcarpaţii (cu intensitate mai accentuată în sectorul Curburii, unde stratele miopliocene sunt ridicate pe verticală), înalţă centura de cute diapire circumtransilvane (asemănătoare cu cele extracarpatice) şi provoacă o înălţare puternică, diferenţiată pe sectoare, a întregului lanţ carpatic, provocând prin aceasta o nouă şi intensă fază de eroziune. Mişcările pe verticală par să fi continuat şi în cuaternarul inferior. Paralel cu mişcările menţionate se produc în această fază şi grandioasele erupţii vulcanice pe limita dintre Depresiunea Trnasilvaniei şi Carpaţii Orientali. Deşi începute pe alocuri mai de timpuriu (helveţian), ele se manifestă cu mai multă intensitate abia din tortoian, continuând, cu unele întreruperi, până la sfârşitul pliocenului. Urmarea a fost punerea în evidenţă a catenei vulcanice Căliman-Harghita, cu numeroase cratere vizibile între 1700 şi 2000 m altitudine, iar mai la nord, a culmei Oaş-Gutâi, de altitudine mai redusă. Fenomenul vulcanic nou se produce şi în unele porţiuni din Munţii Apuseni. La sfârşitul celor trei etape, în care s-au succedat faze de convulsiuni tectonice şi de stabilizare, faze care s-au desfăşurat într-o îndelungată perioadă de timp geologic (din a doua parte a paleozicului până în pragul cuaternarului), se înfăptuieşte ceea ce se obişnuieşte a se numi relieful structural sau tectonic al Carpaţilor, cel care a imprimat liniile mari ale morfologiei lor. Dar nici acestea n-au rămas în tiparele lor iniţiale, ci au fost şi continuă să fie şi în prezent supuse modificărilor datorită agenţilor externi (atmosferici, ape curgătoare şi marine, gheţari) care au modelat pe alocuri în conformitate, pe alocuri împotriva acelui canevas structural, ajungându-se la o sculptură de amănunt, cea vizibilă în peisajul actual, care este relieful sculptural sau de modelare subaeriană. După cum în formarea reliefului tectonic s-au diferenţiat mai multe etape de individualizare şi în modelarea subaeriană se pot recunoaşte cel puţin două faze care au imprimat aspecte diferite formelor rezultate: relieful vechi, păstrat mai mult ca nivele etajate având o topografie de pante slabe, chiar monotonă ca forme, şi relieful tânăr, foarte variat ca declivităţi (de la abrupturi până la netezimea teraselor) şi ca microrelief, contrastant şi pitoresc. Relieful tânăr se desfăşoară pe seama formelor vechi, distrugându-le treptat şi restrângându-le arealul, astfel că în aspectele actuale ale reliefului carpatic găsim înscrise, ca într-o mare cronică a vremurilor, complexitatea de forme realizate din suprapunerea unor sisteme morfogenetice care s-au succedat în timp, fiecare cu agenţii modelatori, cu stilul lui de sculptură. În felul acesta printre formele de relief rezultate în ultima etapă, dominată de climatul temperat cu ploi, în care acţionează în mod precumpănitor apele curgătoare, regăsim şi forme relicte care poartă semnele altor sisteme morfogenetice, individualizate în alte condiţii climatice (subtropicale ori subarctice) când lucrau în mod predominant alţi agenţi modelatori. 쥁