Referat Fauna Africii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Fauna Africii si de asemenea puteti face Download Referat Fauna Africii

Citeste fragmente din Referat Fauna Africii

FAUNA AFRICII Africa este locul unde se întâlnesc cele mai variate şi numeroase animale din lume, de la rarele gorile de munte din munţii Rwandei până la lemurii din Madagascar. În zonele de savană găsim vaste populaţii de zebre, antilope şi prădătorul lor, leul, maimuţe, leoparzi, hiene, rinoceri, hipopotami şi elefanţi. Viaţa sălbatică din Africa a fost dramatic redusă în ultimii 50 de ani datorită vânatului excesiv şi extinderii aşezărilor omeneşti. Deşi lumea crede contrariul, în Africa sunt mai multe animale în captivitate decât sălbatice. Vaci, capre şi porci sunt în număr foarte mare crescuţi pentru mâncare, la care se adaugă animalele domestice. Insectele sunt un alt element important în fauna Africii. Unele furnici comune din partea de sud produc un lut care este foarte folositor pentru cărămizi şi construcţii de case. Totuşi, majoritatea insectelor nu sunt folositoare. Ţânţarul Anopheles este purtător de malarie şi alte boli. Musca ţeţe, care produce boala somnului la om face unele zone din partea centrală şi de est nelocuibile. Rozătoarele sunt de asemenea o problemă. Ele mănâncă grâul şi sunt purtătoare de boli cum ar fi holera. Chiar şi frumoasele păsări din Africa pot produce pagube mari în recoltele de grâu. Deoarece cea mai mare parte a animalelor Africii ne este cunoscută din documentarele transmise pe diferitele canale de televiziune, voi prezenta unele lucruri pe care o parte dintre noi nu le cunosc. De exemplu crocodilii „ consumă ” pe lângă hrană şi pietre care rămân în organism pentru totdeauna. Spre sfârşitul vieţii ele ajung să cântărească până la 1% din greutatea corpului lor. Acest lucru îi ajută să se menţină într-o anumită regiune a apei, în ciuda curenţilor destul de puternici şi tot pietrele îi ajută să-şi tragă victima în apă cu mai multă uşurinţă. În jungla deasă din Rio – Muni ( Africa Ecuatorială ), în preajma cascadelor de pe râul Mbia, trăieşte o broască de dimensiuni gigantice Conraua. Ea ajunge până la 3,5 Kg, diametrul capului are circa 33 cm, iar labele dinapoi 44 – 45 cm. Lungimea totală a corpului poate ajunge până la 70 – 75 cm. În pădurile din Africa Occidentală – Camerun, Gabon, Congo trăieşte broasca cu păr. Portretul unei broaşte din această specie nu prea e atrăgător: capul e lat şi turtit, ochii bulbucaţi cu un diametru de 7 mm, labele din faţă au degetele bine dezvoltate, înarmate cu gheare care o ajută să se caţere pe pietre. În plus în pofida denumirii, broasca cu păr nu are … păr. Masculii au pe spinare nişte fire care seamănă cu firele de păr. Pasărea flamingo care are aripile roz, dacă este adusă în captivitate, în perioada de schimbare a penajului devin albe, ca nişte imenşi pescăruşi. Acest lucru se datorează unui colorant natural care pătrunde în organism odată cu hrana. În captivitate ei sunt lipsiţi de alimentul care le furnizează culoarea specifică, de aceea în raţia alimentară li se adaugă această substanţă. Cu acest prilej s-a constatat că nici un flamingo colorat nu-şi alege o tovarăşă sau un tovarăş decolorat. O altă ciudăţenie a aceste păsări este faptul că puii au pe pene niştepete roşii ca de sânge. Acest lucru se datorează faptului că părinţii oferă puilor în cioc o pastă roşie ca sângele care este produsă de o glandă situată între esofagul şi stomacul păsărilor. Elefantul este „ o mână de lucru ” foarte căutată în junglă. Ei acceptă munca fără împotrivire, iar cei care lucrează în pădure continuă să trăiască liberi. Singura măsură de precauţie este un lanţ cu clopoţel pe care îl poartă. Dar în majoritatea cazurilor, vin singuri, punctuali, la orele ştiute, când îi aşteaptă mâncarea lor preferată, cu multă sare. Etapele de dezvoltare la elefanţi se aseamănă mult cu ale omului. El poate îndeplini munci mai uşoare la 16 ani. Maturitatea începe la 25 de ani. Elefantul se află în deplinătatea forţelor la 30 de ani. După ce trece de 60 de ani, lucrează mai greu. La 70 de ani, este bătrân şi rar depăşeşte vârsta de 75 de ani. Una din marile surprize pe care ni le oferă elefantul o constituie viteza absolut incredibilă, dacă ne gândim la greutatea lui. El poate avea o viteză asemănătoare cu celelalte animale din junglă. Au spiritul colectiv foarte dezvoltat. Odată a fost cumpărat un pui de elefant care urma să fie transportat, dimineaşa spre Europa. În toiul nopţii nemulţumit de domiciliul forţat din vagon, puiul de elefant a început să protesteze sonor. Toţi elefanţii din împrejurimi, auzindu-l, s-au tulburat atât de puternic încât, în număr de aproape 100, au pornit spre gară. Aici au răsturnat tot ce le-a ieşit în cale: vagoane, clădiri; într-un cuvânt au pustiit gara, dar au eliberat micuţul elefant cu care s-au retras în junglă. Gorila este o făptură uriaşă, dar cele 180 kg ale ei se datoresc unei obezităţi bolnăvicioase, întrucât are o alimentaţie bazată exclusiv pe celuloză. Coama este deasă, iar sub efectul furiei se zbârleşte făcând-o să pară şi mai monstruasă acesta fiind rezultatul conformaţiei triunghiulare a craniului. Aşa încât animalul, care nu are nici o vină, nu corespunde canoanelor umane ale frumuseţii. De fapt în lumea ei gorila are un adevărat simţ al esteticului, mai cu seamă atunci când e vorba să-şi aleagă consoarta, şi nu se opreşte la prima venită. De altfel e greu de găsit în lumea animală soţ mai curtenitor, părinte mai bun, făptură mai potolită decât gorila. Gorila se trezeşte odată cu răsăritul soarelui şi-şi încetează activitratea cam pe la orele 18 când începe să-şi amenajeze în copaci un pat elastic, din crăci înfrunzite. Zilnic între 6 şi 8 şi 14 şi 18 se deplasează, mâncând fructe, trestie de zahăr sau termite, iar între 10 şi 14 se odihneşte. Între mese face băi de soare, după care se întinde la umbra unui copac. În fiecare zi gorilele străbat, în grupuri de 1 – 2 familii, în marş lent şi prudent circa 3 km. Uneori, însă trăiesc şi în grupuri alcătuite numai din bătrâni sau celibatari. Întraga viaţă a unui grup este determinată de atitudinea şi iniţiativele şefului, care poate fi comparat cu un adevărat patriarh, cu un înţelept. În acelaşi timp, gorilele nu ştiu ce-i „ legea junglei ”, singurul lor inamic fiind bolile, în care caz „ pacienţii ” sunt îngrijiţi cu multă afecţiune. Gorilele sunt poligame, dar rămân întotdeauna fidele primei dragoste „ concubinele ” fiind totuşi şi ele hrănite şi protejate. Datorită tehnologiilor avansate s-a inventat un aparat radar care poate măsura cu cea mai mare precizie viteza mersului animalelor în orice împrejurare. Folosind acest aparat, specialiştii au întocmit un tabel al vitezelor maxime, realizate pe oră de cele mai sprintene animale: ghepardul – 113km antilopa – 96 km leul – 80 km zebra – 65 km girafa – 50 km rinocerul – 50 km Ghepardul a fost declarat recordman, dacă este urmărit de vânător aleargă până când inima îi încetează să mai bată. P ␃ᄃ梄态梄愁̤摧夃ó Hipopotamul răspândit odinioară în Europa şi Asia nu mai poate fi întâlnit astăzi liber, decât în ţinuturile din sudul Saharei. Ar fi dispărut şi aici, în faţa masacrului intens al vânătorilor din ultimul timp, dacă nu îl salva capacitatea lui de adaptare la noile condiţii ( spre deosebire de rinocer, animal la fel de vechi şi de puternic, care însă de mii de ani nu si-a schimbat reacţiile şi felul de viaţă ). Forţa trupului uriaş, înarmat cu colţi mari şi ascuţiţi – ca de mistreţi, dar de câteva ori mai mari – nu l-ar fi ajutat în faţa lăcomiei şi cruzimii vânătorilor. Ca şi când ar fi înţeles acest lucru, hipopotamul şi-a schimbat obiceiurile. Ziua şi-o petrece în locuri ascunse, scufundându-se în apă până la vârful botului, ieşind pe mal la păscut numai noaptea. Pe lângă transformarea lui în animal nocturn, a adoptat şi tactica ruşinoasă dar sănătoasă, a fugii. Numai rar câte un mascul bătrân se repede cu colţii asupra vânătorului care l-a rănit, iarăşi spre deosebire de rinocerul cel agresiv. Un hipopotam zdravăn măsoară 4 – 4,5 m lungime şi cam 1,5 m înălţime, cântărind până la 3 tone. În afară de papirus, hrana lui este alcătuită din iarbă, frunze de copaci, rădăcinoase. Femela îşi poartă sarcina cam opt luni, iar la naştere puiul e roz ca un purcel de aproape un metru şi de 30 – 40 kg. În primele zile îl alăptează numai pe pământ, în locuri mai ascunse, iar cât nu-i prea greu îl mai poartă în spinare. Se presupune că longevitatea lor se apropie de un secol. Zebra este specifică împrejurimilor lacului Tanganyika, fiind răspândite totuşi în număr mai mic, până în Etiopia, la nord şi până în Rhodesia, la sud. Nu sunt mofturoase la mâncare, cu condiţia să găsească iarbă din belşug, iar la băut se spune că sunt în stare să prefacă adăpătoarea în mocirlă şi să continue să bea cu aceeiaşi poftă. De regulă ele sunt vărgate, dungile fiind brune sau negre pe fond alb sau cafeniu deschis. Speciile de zebre sunt destul de numeroase. Printre ele este zebra – măgar, cu urechi mai lungi, cu gât mai gros şi scurt şi cu un glas care aduce cu răgetul urechiaţilor de pe la noi. Zebra regală, care trăieşte în Etiopia şi Somalia, este cea mai voinică ( înălţimepeste 1,5 m ) şi are nişte dungi negre, subţiri, pe fond aproape alb. Dintre toate cea mai răspândită este zebra – cal, sprintenă şi suplă, cu glasul asemănător nechezatului cunoscut; ca mărime poate fi comparată cu căluţii mocăneşti. Dintre rumegătoarele savanei, cele mai răspândite sunt antilopele, cu nenumărate specii şi subspecii, uneori foarte deosebite între ele, mai ales ca mărime şi înfăţişare. Există antilope pitice, care sunt atât de mici încât pot fi numite „ antilope de buzunar ” spre deosebire de speciile mari care au aproape un metru şi cam 75 kg greutate. Dintre aceste bizare miniaturi de rumegătoare ne oprim mai întâi la mica antilopă roşcată, frecventă în ţinuturile de la nord – vest de lacul Tanganyika. Mică şi vioaie, cu o dungă sură sau albăstrie de-a lungul spinării, ea măsoară în înălţime 30 – 40 cm şi cântăreşte cam 10 kg. Şi mai mică este aşanumita „ căprioară cenuşie ” : 35 – 38 cm şi 8 kg, care trăieşte cam în aceiaşi regiune. În pădurile din bazinul Congo există o antilopă frumos colorată ( negru, castaniu, albastru – cenuşiu, roşcat ) nu mai înaltă de 30 cm şi având cam 5 kg. Fără îndoială, cel mai ciudat patruped din lume este girafa. La capătul unui gât interminabil, plasat pe un trup înalt, cu picioare foarte lungi, capul unui mascul poate ajunge la aproape 6 m înălţime, deţinând ferm şi distanţat recordul mondial. În creştetul acestui cap atât de demn, stau două corniţe, şi ele fără asemănare pe lume. Nu sunt nici goale în interior, ca la bovidee, nici pline ca la cervidee. Sunt două oase aparte, sudate pe craniu şi acoperite cu blană, chiar la maturitate. La unele exemplare mai apar, cu vârsta, alte corniţe, mai mici decât prima pereche, acestea fiind mai degrabă un fel de cucuie persistente. Unul din lucrurile pe care girafa le face cu greutate este ridicatul de jos fiind o treabă mai grea chiar decât pentru o cămilă. Mai întâi, îşi întinde unul din picioarele dinainte, apoi pe celălalt şi, în sfârşit, cu un zvâcnet al gâtului, îşi saltă partea din faţă a trupului. Rămâne aşa câteva clipe, după care îşi potriveşte bine sub ea picioarele dindărăt, ridicându-şi anevoie trupul în aer. Aceleaşi manevre complicate le face şi la adăpat. Nici asta nu-i uşor pentru girafe, de aceea ele beau rar şi mult. Ca să bea apă ele îşi depărtează picioarele dinainte şi, îşi îndoaie din răsputeri gâtul reuşind cu greu să atingă apa cu vârful botului. Una din problemele pe care le întâmpină animalele Africii este căldura. Multe animale folosesc ca armă împotriva căldurii excesive transpiraţia abundentă, altele se ascund în nisip căutând să ajungă până la un strat mai răcoros. În Sahara pentru a scăpa de arşiţă e suficient ca animalul să pătrundă 10 cm în sol. Arşiţa, razele soarelui cu bătaie directă şi mai cu seamă uscăciunea, sunt extrem de periculoase pentru animalele tinere. Părinţii fac, de aceea, eforturi disperate să le ţină cât mai departe de căldura excesivă. Când soarele începe să dogorască ei îşi trag puii în vizuini sau în umbra tufişurilor. Unele animale îşi protejează puii la umbra aripilor întinse, schimbându-şi poziţia după soare. Să nu uităm apoi că multe dintre animalele deşertului au o culoare deschisă, asemănătoare cu cea a nisipului, care le face să se confunde cu mediul înconjurător. Dar, în afară de funcţia de camunflaj natural, blana sau penele lor îndeplinesc şi pe aceea de izolator termic. Dromaderul, de pildă, este „ îmbrăcat ” într-o blană deasă de circa 10 cm, care împiedică atât de bine încălzirea epidermei, încât atunci când la suprafaţa ei temperatura atinge valori de 70oC, la nivelul pielii nu depăşeşte 40o. Cămila şi asinul sunt, incontestabil, „ campionii ” deşertului. Aceste animale pot rezista sub razele necruţătoare ale soarelui fără apă şi hrană chiar şase zile, în care timp pierd mult din greutate. Îşi refac însă forţele în numai câteva minute după ce au absorbit lichidul necesar rehidratării. Asinul, de pildă, are nevoie de 27 litri de apă, pe care o îngurgitează în numai cinci minute, ceea ce dovedeşte că acest animal este perfect adaptat pentru viaţa de pustiu. La rândul ei cămila, care a dat naştere multor legende, dintre care unele afirmă c-ar avea în cocoaşe un adevărat burduf cu apă, poate „ bea ” până la 70% din propria-i greutate. O cămilă lipsită de apă timp de şase zile şi suportând o temperatură de 40oC poate închiţi astfel aproape 200 litri de apă ceea ce pentru un om cu o greutate de 65 kg ar corespunde cu … 48 litri de lichid. Aceasta este numai o parte din minunăţiile şi totodată ciudăţeniile marelui continent african. PAGE PAGE 1 쥁@