Referat Castelul Peles

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Castelul Peles si de asemenea puteti face Download Referat Castelul Peles

Citeste fragmente din Referat Castelul Peles

TEORIA RESTAURĂRII CASTELUL PELEŞ STUDIU DE CAZ: FACTORII DE DEGRADARE 1. Date istorice generale (amplasarea în epocă) Construit între anii 1873 - 1883 (etajul I) şi între 1896 şi 1914 ( etajul II),de Carol I de Hohenzolleren - primul rege al României (1866 - 1914), în stilul Renaşterii germane, după planurile arhitectului vienez Wilhelm von Doderer şi ale celui german Johann Schultz din Lemberg (Lovov), cu transformări şi adăugiri gotice efectuate de arhitectul ceh Karel Liman în anii 1896 - 1914, este compus din 160 de camere şi are un turn central de 66 de m înălţime. Castelul a fost reşedinţa regală de vară (până în 1947), iar astăzi adăposteşte un muzeu cu colecţii de picturi, sculpturi, armuri, covoare, mobilă, tapiserii etc. În apropierea Castelului Peleş se află Castelul Pelişor destinat iniţial prinţului Ferdinand I, azi muzeu. În Europa reşedinţelor monarhice, castelul Peleş din Sinaia, reşedinţa de vară a regilor României, are un profil bine determinat. Creaţie a gustului regelui Carol I dar şi a ştiinţei arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman, precum şi a măiestriei unor decoratori prestigioşi ca J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz şi Berhard Ludwig din Viena, castelul Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat. Totodată, el este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. În opinia regelui Carol I şi a oamenilor politici, regalitate presupunea dobândirea independenţei de stat şi reprezenta chezăşia modernizării şi prosperităţii ţării. Dezideratul de „leagăn al Dinastiei” s-a împlinit prin naşterea la castel, în anul 1893, a viitorului rege Carol al II-lea. În funcţiunile cu care regele Carol I şi-a investit reşedinţa particulară, menţionăm: funcţia de reprezentare, loc de decizii politice şi locaş de cultură, rol conferit de regina Elisabeta. Funcţia de reprezentare implica, în primul rând, punerea în operă a unui program arhitectural monumental, vizitele efectuate de şefi de stat, evenimentele de stat şi de familie ce au avut loc la castelul Peleş până în anul 1947. Schimbarea statutului politic al României în Europa şi totodată relaţiile de rudenie ale regelui şi reginei cu numeroase familii regale şi princiare, aveau să determine o serie de vizite de stat ale unor capete încoronate. Înalţii oaspeţi erau primiţi oficial la castelul Peleş şi nu la Palatul regal de pe Calea Victoriei din capitală. Dintre numeroşii oaspeţi în vizită la castelul Peleş, menţionăm pe împăratul Franz Joseph, regele Gustav al V-lea al Suediei, ducele Alfred de Saxa-Coburg-Gotha şi de asemenea principii moştenitori Rudolf şi Franz Ferdinand ai Austro-Ungariei, prinţul moştenitor Wilhelm al Germaniei, viitorul rege Edward al VII-lea al Marii Britanii, viitorul rege Vittorio-Emmanuele al III-lea al Italiei, prinţul moştenitor Yussuf Izdin al Imperiului Otoman. Vizitele regale şi princiare de la Peleş au stat la baza luării unor decizii de politică externă, precum semnarea tratatului de alianţă dintre Imperiul Austro-Ungar şi România. Iniţiat cu ocazia vizitelor regelui Carol la Viena şi Berlin, în 1883, tratatul a fost reînnoit de câteva ori, cu certitudine în 1892 şi 1896, la castelul Peleş. Reşedinţa de la Sinaia era în mod firesc şi cadrul de desfăşurare al unor evenimente politice interne, extrem de importante. Cel mai semnificativ dintre acestea a fost Consiliul de Coroană din august 1914, în care s-a decis neutralitatea ţării în Primul război mondial, neutralitate respectată până în 1916. Toate acestea demonstrează faptul că oraşul Sinaia devenea, în perioada mai-noiembrie, o adevărată capitală a ţării, aspect mei puţin pus în valoare până acum. 1.1. Arhitectură (datare, ctitori, descrierea ansamblului) Lucrările pentru edificarea reşedinţei de vară a principelui Carol I al României au început încă din anul 1873, pe un teren aflat în proprietatea privată a suveranului, denumit iniţial domeniul regal de la Sinaia. Şantierul de pe Valea Peleşului a reunit, la un moment dat, aproape 300 de lucrători şi poate fi considerat cel mai important de pe cuprinsul Vechiului Regat în veacul trecut. Construcţia a fost finanţată din caseta particulară a lui Carol I, dar şi din lista civilă. Costurile etapei 1873-1883, atât pentru construcţie cât şi pentru lucrări de decoraţie s-au ridicat la suma de 6,5 milioane lei-aur, iar costurile globale, până în anul 1914, la suma de 16 milioane lei-aur. Dificultăţile tehnice, respectiv alunecările de teren ce necesitau ziduri puternice de susţinere, cât şi prezenţa multitudinii de izvoare subterane ce trebuiau captate într-o reţea de drenuri, au impus aducerea la Sinaia a unei autorităţi în materie, arhitectul-profesor Wilhelm von Doderer. Lupta cu elementele capricioase ale naturii şi supunerea acestora a durat doi ani. Colaborator al profesorului-arhitect Doderer, în 1873 Johannes Schultz a devenit diriginte de şantier la Sinaia. Proiectul final, propunând o clădire cu aspectul unui chalet, după cum era privită în epocă, a corespuns atât viziunii şi gustului artistic, cât şi posibilităţilor financiare ale comanditarului. Edificiul s-a realizat în intervalul 1879-1883. Decoraţia intrioarelor era preponderent în stilul neorenaşterii germane, doar două încăperi diferind stilistic: salonul turcesc şi budoarul neorococo al reginei Elisabeta, astăzi dispărut. Alegerea stilului neorenaşterii germane a fost deopotrivă expresia gustului la modă în anii ’70 ai secolului al XIX-lea în Germania, cât şi ilustrarea convingerilor estetice ale lui Carol I. Acest stil îmbina, în opinia contemporanilor, confortul cu esteticul şi, nu în ultimul rând, permitea inserarea ultimelor realizări din domeniul tehnicii. Castelul Peleş va trece ulterior, în intervalul 1890-1914, printr-o etapă de ample transformări datorate în special arhitectului Karel Liman, dar şi arhitectului francez André Lecomte du Noüy. Problemele tehnice au determinat amânarea ceremoniei punerii pietrei de temelie pentru anul 1875, în data de 10/22 august. Momentul, cu deosebită valoare simbolică, s-a desfăşurat cu mult fast, încheindu-se cu următoarele cuvinte ale regelui Carol I: „ Să se ridice acest castel şi să fie terminat, pentru a putea deveni leagănul Dinastiei mele, al Dinastiei naţionale”. În temelii s-au zidit actul de fundaţie şi actul de construcţie, alături de câteva monede cu efigia lui Carol I. Prezenţa la ceremonie a clerului, a guvernului, a armatei, precum şi intonarea imnului de stat, şi nu în ultimul rând cuvintele ctitorului, au subliniat în mod pregnant importanţa momentului, care, prin extensie, devenea un moment naţional cu valoare simbolică, găsindu-şi rădăcinile în ritualuri străvechi. Karel Liman, în jurul anului 1896, devine şef al biroului de arhitectură al reşedinţei regale de la Sinaia, ulterior, încep lucrările de construcţie ale castelului Pelişor şi grajdurilor regale de pe Furnica, cât şi transformarea celorlalte edificii din parcul castelului, economatul şi corpul de gardă. După 1920, la comanda reginei Maria, a efectuat lucrările de restaurare şi menajare ale castelului Bran. Prin amploarea sa, proiectul realizat de Karel Liman s-a apropiat de ilustrarea ideii de reşedinţă regală, aşa cum şi-a dorit-o suveranul la începuturi. Noul arhitect, admirator al artei italiene, îmbina în plastica faţadelor stilurile neorenaşterii italiene şi neorenaşterii gemane, iar în interior transforma Peleşul într-unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură istorică, prin combinare a mai multe neostiluri. Tot atât de important, prin amenajările de după 1900, la nivelul etajului al doilea a luat naştere unul dintre cele mai coerente ansambluri Art Nouveau din România. Reşedinţa a fost supraînălţată cu un etaj, de asemenea şi turnul principal, subliniindu-se astfel majestuozitatea faţadei principale. În forma sa finală, clădirea se desfăşoară pe o suprafaţă de 3200 mp, beneficiind de 160 camere şi peste 30 de băi. 0 Š Œ œ Ê ú R b ¶ Ò Ô è ê ø ú , a realizat pavilionul de gardă de la podul Carmen Sylva, precum şi proiecte de reamenajări în castel. Pe perioada de funcţionare a şantierului, suveranul a urmărit cu foarte mare atenţie lucrările, până în cele mai mici detalii. Datorită acestui fapt, edificiul devine expresia cea mai elocventă a gustului primului rege al României. 1.2. Componente artistice (datare, autori, stilistică) La înfrumuseţarea castelului au colaborat, alături de arhitecţi, şi o serie de decoratori, cu precădere din Germania şi Imperiul Austro-Ungar, precum J. D. Heymann, August Bembé, J. Dollitschek, Martin Stöhr, Anton Pössenbacher, Bernhard Ludwig. Cel mai important decorator al reşedinţei regale, după anul 1900, este ebenistul-arhitect austriac Bernhard Ludwig – fiul (1866-1939), autorul majorităţii ansamblurilor decorative păstrate astăzi la castelul Peleş. Remarcabile sunt Holul de onoare (neorenaştere germană), Apartamentul imperial (neobaroc), Apartamentul principilor de coroană (neorococo), apartamentele principeselor de Hohenzollern şi de Wied (Empire şi stil Adam), de asemenea atelierul de pictură al reginei şi camere de oaspeţi (Art Nouveau), toate acestea realizate cu deosebit talent şi măiestrie artistică. Este de remarcat faptul că arhitecţii din ambele perioade au reuşit să îmbine în decoraţia interioară diferite stiluri: renaşterea italiană târzie, barocul german şi austriac, stilul anilor 1900, stilul turcesc... Patrimoniul artistic al castelului este divizat în mai multe categorii: decoraţia din lemn, mobilierul, vitraliile, armele şi colecţia de artă plastică şi decorativă. Colecţia de arme cuprinde peste 4000 de piese putând fi divizată în arme de paradă, de vânătoare. Printre aceste arme albe şi de foc, se numără piese începând din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. Mobilierul de artă care decorează majoritatea încăperilor castelului cuprinde piese originale datând chiar din secolul al XV-lea, realizate în cunoscute ateliere europene din Mainz, Munchen, Viena, Hamburg. Vitraliile au fost achiziţionate între anii 1883 şi 1914. O parte din ele sunt originale, piesele elveţiene şi germane din secolul al XV-lea, al XVIII-lea, altele datează din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea – aceste vitralii fiind lucrate în atelierele din Zettler (Munchen) şi Zwolfer (Viena). În domeniul artei plastice se disting picturi originale semnate de Gustav şi Ernest Klimt, Franz Match, Dora Hinz şi chiar regina Elisabeta, dar şi o serie de copii după pictori celebrii. Alături de mobilierul de calitate şi decorările interioare care împodobesc încăperile se remarcă şi prezenţa decoraţiilor din piatră, a statuilor turnate în bronz precum şi a picturii murale la exterior. 2. Intervenţii în timp asupra ansamblului şi a componentelor 2.1. Ansamblul arhitectural Aşa cum s-a menţionat, în perioada 1875-1890, din motive financiare, regele a renunţat la un proiect arhitectural grandios, castelul dobândind aspectul unei ample vile în stilul neorenaşterii germane. Abia în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, familia regală a României a beneficiat de mijloacele necesare pentru realizarea unor modificări de proporţii ale edificiului. Astfel, sunt concepute spaţiile de recepţie: Sala maură, Salonul florentin; Sala coloanelor, Sala armelor, Sala de concerte şi, nu în ultimul rând, Holul de onoare, principalul spaţiu de primire al regelui Carol I. Sunt create de asemenea noi apartamente pentru oaspeţi. 2.1. Componente artistice Terasele castelului concepute iniţial în stilul renaşterii italiene târzii sunt ornamentate cu statui, vase, coloane, fântâni care concurează cu arhitectura peisagistică a ansamblului. Se întâlnesc în mai toată incinta castelului statui, fiind o componentă decorativă complementară la elementele de arhitectură . Ancadramentele uşilor sunt din piatră sculptată fiind în concordanţă cu accesul în jurul castelului pe trotuare din dale şi scări tot din piatră având o balustradă ornată. În curtea interioară, peretele este decorat cu pictură a frescco. 3. Cauzele degradărilor Cauzele naturale: Umiditatea cu toate cele patru forme ale sale, este, de cele mai multe ori, cauza principală a degradărilor apărute în timp la nivelul zidăriei, precum şi a decoraţiilor existente pe acest suport. Umiditatea de capilaritate a afectat serios monumentul în zonele în care lipseşte un sistem de drenare. Umiditatea de condens afectează mai ales zonele care probabil sunt mai higroscopice şi reţin umiditatea ce deteriorează zonele respective. Se manifestă în interiorul castelului deoarece fluxul de turişti este ridicat. Umiditatea de infiltraţie nu se poate remarca. Creşterea valorilor de umiditate a zidurilor duce la macerarea tencuielilor de la nivelul soclului precum şi la creşterea gradului de friabilitate al cărămizilor. Macerările apar datorită umidităţii (mai evidente fiind la statuile amplasate liber). Poluarea atmosferică afectează monumentul cu toate că este amplasată într-o zonă plină de vegetaţie şi retrasă. Majoritatea statuilor prezintă zone înnegrite. Apele meteorice au provocat, întregului ansamblu al monumentului, pe zonele mai expuse scursuri care se deosebesc printr-o tonalitate mai deschisă. Datorită lacunelor superficiale existente pe părţile superioare ale statuilor din piatră, putem presupune şi existenţa averselor acide. Pe balustrade se pot remarca mici desprinderi şi exfolieri ale suprafeţelor. Când dioxidul de sulf ajunge în atmosferă, oxidează la prima formă a ionului sulfură. Apoi devine acid sulfuric, în timp ce reacţionează cu atomii de hidrogen din aer şi cade înapoi pe pământ. Oxidarea se produce în mare parte în nori şi în special în aerul foarte poluat , unde alţi componenţi, precum amoniacul şi ozonul ajută la catalizarea reacţiei, transformând mai mult dioxid de sulf în acid sulfuric. Oricum, nu tot dioxidul de sulf este transformat în acid sulfuric. De fapt, o cantitate substanţială poate pluti în atmosferă, mutându-se pe altă suprafaţă şi întorcându-se pe pământ netransformat. Vântul, antrenând particulele de praf, sablează suprafeţele expuse. Vântul în combinaţie cu apele meteorice, pot duce la erodări pe arii extinse. Cele mai deteriorate sunt decoraţiile şi statuile din piatră. Condiţiile climatice specifice zonei datorită diversităţii formelor de relief. Curenţii de aer nu prezintă o regularitate cu privire la sens, direcţie, putere, viteză. Valorile ridicate ale temperaturii şi umidităţii relative pe timpul verii cât şi valorile foarte scăzute în timpul iernii conduc la accentuarea efectelor cauzate de fenomenul îngheţ-dezgheţ. Masele de aer înregistrează modificări determinate de relief. Datorită altitudinii, regimul precipitaţiilor atmosferice se resimte pregnant. Zilele înnorate sunt mai numeroase iarna şi primăvara când sunt cele mai multe inversiuni termice. Atacul biologic se manifestă pe zone ferite, foarte restrânse. Din cauza materialului de construcţie, cărămida, cu o rezistenţă mecanică mai mică, a greutăţii maselor superioare de zidărie, a dimensiunilor monumentului şi raportul de plin-gol, frecvenţa cutremurelor de pământ, vibraţiile datorate traficului auto şi tasările au conduc la apariţia unui sistem extins de fisuri profunde şi desprinderi. Cauzele provocate: Intervenţii anterioare necorespunzătoare prin utilizarea unor materiale de tipul cimentului care presupune o îndepărtare dificilă a acestora de pe suprafaţa de intervenţie. Erodările au fost provocate mecanic prin frecări repetate în regiunile inferioare accesibile publicului vizitator care are ocazia să admire toate aceste valori patrimoniale în cadrul expoziţiei de bază a muzeului şi în acelaşi timp să cunoască câteva pagini din istoria României. Powered by HYPERLINK "http://www.referat.ro/" http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate „Măreţia acestei construcţii face în ţara întreagă o impresie excelentă şi toată lumea se bucură fiindcă vede o garanţie a stabilităţii regimului. Chiar de acum îl numesc „Castelul regesc” ceea ce poate că va fi într-o zi. Dea Domnul ca înainte de toate să devină leagănul dinastiei noastre, căci fără aceasta, viitorul ţării nu este asigurat.” Regele Carol I după anul 1884 a lucrat în calitate de arhitect restaurator în cadrul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Bucureşti. 쥁@