Referat Rezervatii Din Romania

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Rezervatii Din Romania si de asemenea puteti face Download Referat Rezervatii din Romania

Citeste fragmente din Referat Rezervatii Din Romania

CUPRINS Rezervaţii mixte din Bucovina Rezervaţia Pietrele Doamnei – Rarău Rezervaţia Călimani Rezervaţia 12 apostoli Rezervaţii mixte din Muntenia Rezervaţia Snagov Rezervaţia Bucegi Rezervaţia principală Rezervaţiile din bazinul Ialomiţei Rezervaţia Peştera Babele Rezervaţia Peştera Pustnicului Rezervaţia Zănoaga Rezervaţia naturală - Munţii Ciucaş Rezervaţia Tigăile Mari – Vârful Ciucaş Rezervaţia Culmea Zăganu – Gropşoarele Rezervaţia Şuviţele Benii Rezervaţia Pîlcul de jneapăn de pe muntele Bratocea Rezervaţia din Munţii Jezer – Păpuşa Rezervaţia Chelie de la Cetăţeni Rezervaţia din Munţii Sirin Rezervaţia din Munţii Cozia ,,Nu există alt acces spre ştiinţă decît uşa pe care ne-o deschide natura. Nu există alte adevăruri decît cele pe care le găsim în natura L. BURBANK Rezervaţia Pietrele Doamnei – Rarău Masivul Rarău adăposteşte în partea sa, nordică una din cele mai interesante forme geologice din lanţul Carpaţilor Răsăriteni, cunoscută sub denumirea de Pietrele Doamnei. Toponimul Rarău nu este încă deplin lămurit. Localnicii îl explica prin terenul frămîntat, cu grohotişuri, greu de străbătut, lucru cu care am fi de acord, considerînd că de la „La rău" s-a ajuns la „Rarău". Acad. Iorgu Iordan, reluîndu-l pe Tiktin, atribuie numele unei păsări, şoimului (în limba maghiara, raro = şoim), explicaţie ce pare a fi plauzibilă, dacă ţinem seama că o stîncă calcaroasă din apropiere se numeşte Piatra Şoimului. Un alt punct de vedere este exprimat de Dumitru Tudose (34), care susţine ca elementele cele mai impunătoare ale peisajului au impresionat populaţiile de demult şi că deci toponimul ar data din epoca daco-romană, deri-vînd din adjectivul latin rarum = raritate, ceea ce este după părerea noastră mai puţin probabil. Cît despre denumirea stîncilor, numele ar veni de la faptul ca domnitorul Petru Rareş ar fi găsit aici adăpost pentru familia sa atunci cînd s-a retras spre Transilvania, iar doamna sa se urca deseori pe blocurile de calcar şi scruta zările în aşteptarea soţului, rămînînd în tradiţia populară toponimul de „Pietrele Doamnei". Din punct de vedere peisagistic, dantela calcaroasă a acestor pietre se prezintă ca o piesă unica în Carpaţi, atrăgînd an de an numeroşi vizitatori. Panorama care ni se înfăţişează privirilor într-o zi frumoasă, însorită, este impunătoare: spre sud, se desluşeşte Pietrosul Bistriţei, cu rîul ce-i ocoleşte la poale, spre vest se remarcă conul vulcanic al Giumalăului, spre nord apare muntele Tomnatec de la Cîmpulung Moldovenesc şi un şir de obcine paralele ce se pierd în depărtări, iar spre est se întind pajiştile de pe Todirescu din preajma codrului secular Slătioara. Punctul cel mai înalt al Rarăului este situat la o înălţime de 1651 m, Pietrele Doamnei la 1647 m, iar cabana turistică la 1538 m. Temperatura medie anuală este de 2,3°C, variind între —7°C (media lunii ianuarie) şi 12°C, media lunii august. Ninsorile sînt abundente, pe timp de iarnă depăşind un metru; în 17 aprilie 1977, cantitatea căzută a atins 82 cm, producîndu-se mari pagube sectorului silvic prin rupturile produse de molid. O cronică locală informează despre ninsori şi pe timp de vară, în zilele de 21—22 iunie 1910. Precipitaţiile ating un maximum în luna mai şi un minimum în luna noiembrie, media,anuală fiind de 926 mm. Întreaga zonă reprezintă calcare cu încrustaţii de corali, amoniţi, alge marine etc., elemente care formau mari recife acum 140 de milioane de ani, în perioada cretacică, cînd acest teritoriu a fost acoperit de apele calde ale oceanului. Datorită mişcărilor tectonice, cu timpul marea s-a retras, recifele au fost ridicate la suprafaţă, fragmentîndu-se, dînd naştere peisajului sălbatic atît de caracteristic. In cuprinsul rezervaţiei, pe povîrnişul dinspre sud, se află Peştera liliecilor, numită de localnici „Borta îngrădită" din cauza îngrădirii avenului prin care peştera poate fi accesibilă. Condiţiile de mediu statornicite (temperaturi scăzute, in-solaţii puternice, precipitaţii abundente, umiditate atmosferică ridicată, vînturi frecvente şi puternice) favorizează dezvoltarea unei bogate vegetaţii cu caracter subalpin. Specia forestieră predominantă o formează molidul, cu diseminări de scoruş, plop tremurător, sălcii, mesteacăn ş. a. Floristic, zona se încadrează în regiunea euro-siberiană, subregiunea carpatică, provincia Carpaţilor dacici, subpro-vincia Carpaţilor orientali, circumscripţia munţilor Bistriţei, cu numeroase specii saxicole, de la mezohigrofile pînă la xe-rofiîe şi heliofiie. În conspectul său floristic, Petru Radarul enumera în masivul Rarău 326 de specii de plante aparţinînd la 57 familii. Dintre endemismele carpatice aflate aici autorul citează: micsandra sălbatică cărbuni guşa porumbelului margaretă căldăruşă gălbeneaua de munte sor cu frate cimbrişor , muşcatu dracului coada şoricelului păiuş Pe tancuri şi abrupturi calcaroase, creşte gingaşa albumiţă, tot atît de cunoscută şi sub denumirea de floarea de colţ a cărei culegere este interzisă, fiind declarată monument al naturii, iar pe stîncării, alături de jneapăn , prin locuri însorite, găsim tufe de bîrcoace şi relictul arginţica frumoase flori albe. Fauna de vertebrate este în strînsă dependenţă de învelişul vegetal, de hrană şi de linişte, în pădure găsim frecvent urme de urs, cerb carpatin, lup, vulpe, mistreţ, rîs, iepure, veveriţă, jder ş. a. Ornitofauna este la fel de bine reprezentată prin corbii ce apar solitari, cocoşi de munte, ierunci, păsări răpitoare şi cîntătoare. Dîndu-se în folosinţă noua cabană turistică (1976), în care se poate găsi adăpost pentru 80 de persoane şi hrana pentru 120 de drumeţi, rezervaţia Pietrele Doamnei-Rarău a devenit uşor accesibilă maselor largi de vizitatori. Pentru aceasta — ştiindu-se că accesul autoturismelor în zona produce poluarea atmosferei, fapt ce grăbeşte degradarea şuncilor şi dispariţia unor specii rare, ocrotite — se impune limitarea obligatorie a accesului maşinilor pînâ în dreptul cabanei, a turiştilor pe stînci precum şi interzicerea degradării peisajului prin implantarea diverselor panouri sau tăbliţe, în amintirea unor evenimente, pe stîncile Pietrelor Doamnei. Organele oficiale de turism trebuie să înţeleagă şi să ia măsuri corespunzătoare privind ocrotirea rezervaţiei în sensul celor de mai sus, întrucît considerăm că rolul cabanei este de a servi rezervaţiei, facilitînd accesul turiştilor, şi nicidecum rezervaţia nu poate fi subordonată cabanei. Printr-o bună colaborare între organele ce răspund de rezervaţie (silvicultura, Comisia monumentelor naturii de pe lîngă Academia Română Consiliul judeţean de ocrotire a naturii şi Oficiul naţional de turism) se va reuşi păstrarea pentru un timp cît mai îndelungat a acestor frumuseţi naturale, ştiindu-se că stîncilie sînt supuse degradării datorită şi variaţiilor mari de temperatură dintre iarnă şi vară, a îngheţurilor, vînturilor, furtunilor, descărcărilor electrice, ploilor etc. La acestea nu mai trebuie să adăugăm degradările provocate de om. Rezervaţia Călimani În partea de sud-vest a judeţului Suceava se întind munţii Călimani cu ramificaţii spre nord, pînă în albia râului Dorna. în ansamblu, aceştia urcă în trepte dinspre sud spre nord pînă la o altitudine de peste 2100 m. La limita bazinelor Domelor ei se continuă printr-un abrupt, coborînd pe pante mai mari prin numeroase obcine, ce închid între ele bazinele hidrografice aproape paralele, cu ape ce curg spre nord, în Bistriţa. Este interesantă evoluţia acestor munţi, de la formarea lor. în mezozoic, apele mării cretacice ocupau actuala regiune. Mişcările de încreţire au dus mai întîi la formarea munţilor Bistriţei, iar la sfîrşitul erei secundare s-a format depresiunea de scufundare a Transilvaniei. La începutul terţiarului (paleogen), întreaga regiune corespundea golfului marin al Bîrgăului, legat de acel al Maramureşului, în a doua parte a terţiarului (neogen) au avut loc cîteva puternice erupţii, separate între ele prin perioade de linişte, care au dus la apariţia actualului masiv acum circa 55 milioane de ani, Călimanii fund deci cei mai tineri munţi din ţara noastră. În ultima parte a terţiarului şi în cuaternar s-a instalat glaciaţia, evidenţiata în prezent prin existenţa căldărilor pe partea de nord a celor mai înalte piscuri. Căldările glaciare tipice de pe versantul bucovinean sînt pe Răcitiş, la o altitudine de 1900 m; ele erau acoperite, cu circa un milion de ani în urmă, de gheţari ce se întindeau pe distanţe de pînă la 3 km. Ultimele mişcări de ridicare au avut loc la începutul cuaternarului şi au dus la formarea masivelor muntoase, la definitivarea configuraţiei actuale. Marele crater lărgit în urma exploziilor repetate, modelat de gheţari, avalanşe, torenţi şi factori meteorologici, a fost pe parcurs străpuns de afluenţii rîului Neagra Şarului, căpătînd aspectul actual. Relieful Călimanilor se caracterizează prin prezenţa unor terase mari, dispuse în trepte, evidenţiind curgerile succesive de lavă. Manifestările post-vulcanice sînt reprezentate prin depuneri de sulf nativ, limonit şi prin izvoare carbogazoase. Rezervaţia cuprinde pădurile şi jnepenişurile situate la obîrşia pîrîului Neagra Şarului, înspre vîrful Răcitiş, avînd ca limite: la vest şaua ce duce spre vîrful Pietricelu, spre sud creasta Răcitiş, spre est arboretul de limită ai amestecului de molid-zîmbru, iar spre nord o linie marcată ce atinge şoseaua betonată care urcă la colonia de mineri din Călimani. În afară de aspectul peisagistic fără egal, care atrage numeroşi turişti şi specialişti, rezervaţia prezintă o importanţă ştiinţifică deosebită şi prin aceea ca aici se află un arboret natural în amestec intim între molid şi zimbru, unic în ţară. Zîmbrul (Pinus cembra), relict glaciar, cuprinde, după inventarierea noastră din anul 1973, un număr ce depăşeşte 7000 de exemplare, bine conformate, frumoase, drepte, con-curînd cu molidul, în zona căruia se află. în jnepenişul ce se întinde pe o suprafaţă de peste 400 de ha, la limita superioară a vegetaţiei forestiere, exemplarele de zîmbru prezintă adesea bi- şi trifurcaţii datorita intemperiilor (vînturilor pu- ternice, ploilor cu trăsnete abundente, ninsorilor masive, gelî-vurilor, rupturilor) care îi conferă un aspect aparte de rezistenţă în faţa dezlănţuirilor naturii. Este interesant că la aceste cote înalte, pe terenurile în pante, cu grohotiş, solul este fixat pe cîteva hectare şi de aninul de munte; deosebit este şi faptul ca scoruşul de munte vegetează în foarte bune condiţii în exemplare izolate, pînă la 1880 m, depăşind cu mult zona molidului şi a zimbrului. Semnalăm de asemenea prezenţa în stare naturală a unor exemplare de larice vegetînd în bune condiţii şi depăşind în multe cazuri 22 m înălţime şi 60 cm în diametru, pe versantul nord-vestic. Arbustul ocrotit smirdarul apare frecvent în jnepenişuri şi în ienuperete, colorînd în roşu aprins covorul vegetal în luna iulie, uneori chiar şi în august. Dintre speciile floristice, cităm ghinţura ce apare sporadic în micile poieniţe sau de-a lungul unor poteci, degetăruţul , ciuboţica găsită de profesorul clujean Csuros în 1948 între Răcitiş şi Pietricelu ş.a. Fauna este bine reprezentată prin cerbi carpatini, lupi, vulpi, rîşi, jderi. Alexandru Filipascu menţionează prezenţa cocoşului de mesteacăn, monument al naturii, în jnepenişuri. Geologul Emil Butnaru, care a descoperit în anul 1961 peşterile deosebit de interesante pe care le-a denumit „grotele Luanei" formate în rocile vulcanice denumite „vulcano-carst", explică* formarea peşterilor datorită aglomeratelor şi tufurilor vulcanice aşezate peste curgerile de lavă, în mai multe cicluri ce corespundeau exploziilor vulcanice, fiind acoperite cu orizonturi de silice şi de oxizi de fier. în crăpăturile apărute cu ocazia stabilizării depozitelor de aglomerate şi cenuşă au pătruns apele în subteran, iar porozitatea lor a permis, ulterior circulaţia , apelor. Apa a îmbibat şi alterat rocile şi, cu timpul, după îndepărtarea particulelor fine şi a cenuşei, dar mai ales după tasarea depozitelor afinate şi slab cimentate, s-au format mici goluri care au accentuat circulaţia subterană şi transporturi de material. Prin prăbuşirea continuă a tavanelor, golurile se măreau. Orizonturile mai rezistente s-au menţinut însă, stabilizînd tavanele, iar circulaţia apelor a dus la apariţia depunerilor de nisip, caolin, anhi-drit şi oxizi de fier. Stalactitele, stalagmitele şi draperiile „metalice" din aceste peşteri s-au format prin concreţionarea limonitului dizolvat în apele de infiltraţie şi depus geleficat, consolidate prin evaporarea apelor. Grotele descoperite au dezvăluit o lume mirifică cu forme bizare şi fantastice. Exploatarea suitului din Călimani are o importanţa excepţională pentru economia ţării noastre, după cum şi păstrarea ecosistemelor din rezervaţie, care sînt unicate de talie europeană. Se impune deci o strînsă colaborare în spiritul legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător, între orga-nele direct interesate în acest sens: silvicultura, sectorul minier şi protecţia mediului înconjurător, pentru a îmbina interesele omului cu nece-sitatea de a păstra intactă măreţia naturii. Rezervaţia 12 Apostoli Creasta ce formează cumpăna apelor dintre bazinele pîraielor Neagra Şarului şi Poiana Negri şi coboară dinspre Călimani peste culmile Tămău şi Pietrele Roşii spre vîrful Luca-ciu şi oraşul Vatra Dornei adăposteşte multe figuri zoo şi antromorfe „sculptate" de intemperii în decursul vremii, deosebit de interesante, constituite din fragmente de lavă cimentate. Grupul de stînci ce formează rezervaţia este cel mai important şi cuprinde nenumărate „sculpturi" fantastice ce atrag numeroşi vizitatori, ca de exemplu figura unui moş cu barbă, spre nord, a unui bătrîn spre sud, a unui urs cu capul plecat, a unei femei ce aminteşte silueta faraonesei Nefertiti ş.a. Figura batonului se evidenţiază prin aceea că are „trei feţe" distincte, orientate spre cele trei cărări ce se îndreaptă spre el: către Gura Haitei o faţă lată, brachicefala: un cap mai mic, cu o frunte mai îngustă şi o barbă alungită, spre nord şi o faţă mai înalta şi îngustă, de tip dolicocefal, avînd parcă iţi un coif pe creştet, se remarcă venind dinspre sud. Referitor la existenţa unor asemenea figuri pe unele vîr-furi de munte, istoricul Nicolae Densuşianu, în Dacia preistorică, susţine ca ele ar reprezenta urmele vechilor pelasgi care au trăit pe aceste meleaguri şi care le-au ridicat în cinstea unor zeităţi. Nicolae lorga, referindu-se la ele, îl consideră pe sus-numitul istoric ca pe „un visător de gînduri mari. . . de fantastice teorii îndrăzneţe". Un studiu detaliat asupra acestor grupuri megalitice ar duce la concluzii care ar putea în unele cazuri confirma sau infirma unele teorii, pentru a căror cercetare arheologul peruan Daniel Ruzo a făcut o deplasare în Bucegi. Cert este faptul că natura şi-a pus amprenta peste tot, creînd figuri fantastice ce pot fi interpretate după viziunea celui ce le priveşte, ele fiind de fapt un rezultat al eroziunii aglomeratelor, al dezagregării termice şi ca modelări ale vînturilor şi ale ploilor. Totuşi, ipoteza unor „remodelări" făcute de strămoşii noştri pare seducătoare. Să nu uităm că în antichitate existau obiceiuri la unele popoare să-şi construiască sanctuare, temple şi cetăţi pe vîrfuri de munte, cum şi-au construit dacii sanctuarele şi cetatea la Grădiştea Mun-celului. Frumuseţea şi ineditul grupului megalitic de la 12 Apostoli atrage prin originalitate şi impune prin măreţie, şi — cine ştie — poate odată se va găsi şi un „visător care, cu ajutorul unor mijloace moderne, să poată dovedi urmele intervenţiilor omului asupra acestor stînci, în trecutul nu prea apropiat. Adăugind şi faptul că jnepenişurile şi ienuperetele de pe versantul vestic adăpostesc un interesant monument al naturii — cocoşul de mesteacăn , înţelegem mai mult importanţa pe care o prezintă această rezervaţie naturală şi desprindem oportunitatea includerii unei suprafeţe mai mari care să cuprindă întregul masiv al Călimanilor, for-mînd un viitor parc naţional, înţelegem în acelaşi timp şi motivul care a determinat înfiinţarea rezervaţiei în anul 1971, unica de acest fel din Bucovina. Rezervaţii din Muntenia Rezervaţia Snagov (Sectorul agricol Iliov) La circa 40 km «ord de Bucureşti, pe stingă lacului Snagov, se află rezervaţia complexă Snagov, care reprezintă im rest al vechilor codri ai Vlăsiei, ce acopereau odinioară o mare parte din Cîmpia Română. Rezervaţia se află la capătul drumului asfaltat ce se desprinde din şoseaua Bucureşti-Ploieşti, la Ciolpani. Rezervaţia complexă Snagov arc o suprafaţă de 1727 ha. în arealul ei sînt incluse: partea de nord-est a lacului Snagov. trupul de pădure cuprins între parcul Snagov şi localitatea Siliştea Snagovului -şi trupurile de pădure. Fundul Sacului. Gruiul şi Popeşti, din estul lacului. În spaţiul rezervaţiei sînt prezente solurile brun-roşcate podzolite. Particularităţile climatice sînt favorabile dezvoltării elementelor de vegetaţie atît din silvostepă, cit şi din zona pădurilor de foioase. Astfel, temperatura medie anuală a aerului este de 10,0°C, a lunii ianuarie de —3,4°C şi a lunii iulie de 22°C. In spaţiul rezervaţiei cad anual precipitaţii în medie de 671 mm. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de o pădure de şleau, în care domină stejarul şi carpenul, însoţiţi de tei, frasin, arţar tătăresc, jugaştrii, scoruş precum şi de o bogată cortină de arbuşti, alcătuită din lemn câinesc , păducel , sînger ş.a. Ea cuprinde în covorul său floristic de primăvară şi vară specii rare ca: brînduşa surie , spînzul mirositor, usturoiul bulgăresc , stînjencii cu frunze subţiri . Acestora li se adaugă untişorul , vioreaua , brebeneii. În partea de vest a lacului există o zonă ştiinţifică de circa 100 ha, unde cresc unele specii de fag fagul caucazian şi cîteva exemplare hibrizi între fagul comun şi fagul caucazian. Rezervaţia se extinde şi asupra lacului Snagov, considerat cel mai mare liman fluvialii din bazinul lalomiţei. Lacul în ansamblul său are o suprafaţă de 576 ha, o lungime de 16,5 km şi o adîncime maximă de 9 m, fiind cel mai adînc din Cîmpia Română, în cea mai mare parte, apa lacului este acoperită de vegetaţie acvatică, plaurul atingînd grosimi de 1,5 m în cozile acestuia (Coada Lungă, Coada Rece, Coada Căţelului etc.). Ca elemente floristice acvatice mai interesante din punct de vedere ştiinţific amintim: otrăţelul , otrăţelul de apă, săgeata apei şi nufărul indian. Cercetările faunistice au scos la iveală unele specii rare, relicte ponto-caspice, ca lamelibranhiatul vegetaţia planctonică trăieşte copepodul specific lacului, în apele lacului întîlnim o bogată ihtiofaună reprezentată prin biban, plătică, crap şi două specii de guvizi: Gobius gymnotrachelus şi Proterrorhynchus sp. Complexitatea vegetaţiei din rezervaţia Snagov şi regenerarea spontană a elementelor componente sînt favorizate de potenţialul ecologic al spaţiului în care ea se găseşte, în sezonul de vegetaţie plantele dispunînd de temperaturi medii de 20,0°C si de o umiditate corespunzătoare substratului. În împrejurimi mai pot fi vizitate latul Ciolpani (Scro-viştea), ca şi pădurea de stejar Ciolpani, cu un bogat fond cinegetic; lacul Bălteni (Mănăstirea) şi pădurea Cocioc ş.a. Rezervaţia Bucegi (Parcul natural Bucegi) (Judeţele Prahova, Dîmboviţa. Braşov) în lanţul Carpaţilor noştri, Munţii Bucegi prezintă un specific deosebit, determinat de natura rocilor, relief şi complexele biogeografice. Aşezaţi între valea Prahovei, culoarul Rucăr-Bran şi masivul Leaota, Bucegi! sînt alcătuiţi în linii generale dintr-un arc de culmi în formă de potcoavă, deschis către miazăzi, din mijlocul căruia îşi trage izvoarele rîul Ialomiţa. Cele două ramuri principale ale „potcoavei" converg la extremitatea nordică a masivului în vîrful Omul (2505 m), punctul culminant al masivului şi unul dintre cele mai înalte vîrfuri din Carpaţi. Ramura răsăriteană, dinspre valea Prahovei, cuprinde munţi ce se ridică între 2000 şi 2500 m altitudine şi care descresc de la nord spre sud: Obîrşia (2480 m). Coştila (2490 m), Caraiman (2384 m), Jepii Mici (2143 m), Jepii Mari (2071 m), Piatra Arsă (2044 m), Furnica (2103 m), Vîrful cu Dor (2030 in) ş.a. Versantul prahovean este stîncos şi abrupt, are o diferenţă de nivel de peste 900 m, prezintă pereţi goi de stîncă, brăzdaţi de hornuri adînci şi încinşi cu brîne înierbate, colţi şi ţarcuri ce domină văgăunile adînci ale văilor — Morarului, Cerbului, Valea Albă, Jepilor, Urlătoarea Mare, Babei, Izvorul Dorului. În contrast izbitor cu versantul abrupt prahovean, de cealaltă parte a munţilor, spre Izvorul Dorului şi Ialomiţa, se întinde un platou înalt, acoperit cu întinse pajişti alpine şi jnepenişuri. Lung de aproximativ 12 km şi lat pînă la 3 km, platoul înclină de la nord către sud, coborînd de la 2350 la 1800 m altitudine, între văile Izvorul Dorului şi Ialomiţa, urmează şirul munţilor Babele (2294 m), Cocora (2191 m), Lăptici (1872 m), Blana (1875 m), Oboarele (1707 m), Dichiu (1713 m) ce descresc în altitudine de la nord către sud şi se ridică numai cu puţin deasupra nivelului platoului. La sud de şaua Dichiului se află mai mulţi munţi mărunţi care sfîrşesc în coama Plaiul Domnesc, deasupra localităţii Moroeni. La vest de valea Ialomiţei se desfăşoară cea de a doua ramură principală a masivului. Desprinsă din vîrful Omul ea se îndreaptă mai întîi spre vest prin munţii Doamnele (2402 m) şi Bătrîna (2181 in), apoi se arcuieşte şi se îndreaptă către sud, prin munţii (Grohotişu (2108 m în VI. Colţii Ţapului), Strungile Mari (2089 m), Şaua Strunga (1909 m), prin care trece drumul ce leagă valea Ialomiţei cu regiunea Bra-nului, apoi munţii Tătarii (1998 m), Deleanu (1901 m), Lucă-cilă (1895 m), Zănoaga (1788 m). Începînd de la vîrful Omul şi pînă la Şaua Strunga, peisajul este asemănător cu cel prahovean; se impune un profil asimetric cu versanţi externi stîncoşi şi abrupţi şi suprafeţe interioare uşor înclinate şi în cea mai mare parte acoperite cu întinse pajişti alpine şi subalpine. La sud de Strunga, ceilalţi munţi, începînd cu Tătarii, au coame largi şi povîrnişuri ierboase sau păduroase. În afara celor două ramuri, din vîrful Omul se mai desprind o serie de culmi scurte dar ia fel de abrupte. Astfel, către est se întinde muntele Morarii, în nord-est se ridică măreţ Bucşoiu (2492 m), al cărui piept formează o parte din cumpăna apelor dintre bazinul Prahovei şi cel al Bîrsei, iar către nord creasta Padina Crucii, ce separă căldările glaciare Mălăeşti (spre est) şi Ţigăneşti (vest) şi muntele Ţigăneşti. Valea Ialomiţei, al cărei bazin superior îl formează pîraiele Bătrîna, Doamnele, Obîrşia şi Sugari, se desfăşoară aproape prin centrul masivului şi are mai multe chei (Urşilor, Peşterii, Tătaru, Zănoaga, Orzea etc.) ce alternează cu bazinele depresionare (Peştera, Padina, Bolboci etc.), în unele existînd lacuri de baraj. Munţii Bucegi reprezintă una din regiunile cele mai îndrăgite şi căutate de iubitorii de frumos şi inedit, potecile sale fiind străbătute cu multe secole în urmă. în egală măsură cercetarea şi explicarea structurii geologice, a peisajului geomor-fologic, ca şi a complexităţii vegetaţiei şi faunei sale au stat în atenţia specialiştilor. Există numeroase articole şi studii care se referă la alcătuirea petrografică, la relevarea particularităţilor tectonice si structurale ale Bucegilor. Un studiu complex asupra Bucegilor, cu explicaţii detaliate privind relieful glaciar, periglaciar, petrografie, structural etc. a fost realizat de V alena Velcea (1960). Munţii Bucegi au reprezentat şi regiunea unde s-au realizat foarte multe cercetări monografice asupra principalelor grupe de plante inferioare (talofite) şi superioare (cormofite). Dale sporadice privind flora micrologică cu un studiu detaliat a fost efectuat între anii 1955—1959 de Eugenia Eliade, care a identificat 365 de specii din 41 de familii parazite pe 347 plante-gazdă şi saprofite pe diverse substraturi. Dintre aceste.a, 26 specii sînt noi pentru microflora României; de asemenea, s-au găsit 29 plante-gazdă noi pentru 27 specii de macromi-cete rare în flora ţării noastre. Flora lichenologică a fost studiată în care au identificat un număr de peste 300 specii de licheni. C. Moruzi şi Kl. Petria au evidenţiat un număr de 39 taxoni, dintre care patru sînt forme noi pentru flora lichenologică a ţării: Cladonia silvatica f. sore-diata, C. digitala L denticulata, C. coniocrea f. odontata, Usnea articulata f. leitauana. Flora plantelor vasculare a fost studiată de marele pasionat al florei Bucegilor, Al. Beldie (1967), care tirnp de 30 de ani a „înmănuncheat toate cunoştinţele actuale asupra florei şi vegetaţiei masivului"; sînt indicate în monografia sa Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi (1967) un număr de 1185 taxoni, dintre care 170 de specii sînt nesemnalate în flora teritoriului cercetat, iar 31 taxoni sînt noi pentru ştiinţă (subspecii, varietăţi, forme). Studiul florei este completat cu cel al vegetaţiei, in care sînt descrise 20 de asociaţii vegetale noi şi sini prezentate date asupra ecologiei plantelor alpine şi succesiunea în spaţiu a asociaţiilor în funcţie de condiţiile staţionale. Fauna Bucegilor, în comparaţie cu alte masive muntoase din ţară, este foarte bine cunoscută. Studiile efectuate de specialişti au fost mult înlesnite de. Staţiunea zoologică din Sinaia, întemeiată în anul 1922, care funcţionează pe lîngă Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti şi de Cabana Naturalistilor de pe .Ţepi, fondata de Societatea naturaliştilor din România (1927), care aparţine Staţiunii zoologice amintite. Fauna nevertebratelor, foarte interesantă, a format obiectul a numeroase cercetări. Afluenţii văii Prahovei şi ai Ialomiţei adăpostesc în apele lor, ca şi în izvoarele reci, o bogată şi variată faună, din care au fost studiate grupele de viermi, crustacee. Fauna moluştelor şi gasteropodelor a fost cercetată de Al.Grossu, care a identificat în acest masiv aproximativ 108 specii şi varietăţi, multe dintre ele endemisme. Fauna vertebratelor este bine reprezentată în pădurile ce înconjoară poalele masivului, ca şi în etajul subalpin. Dintre mamiferele studiate de 6". Macheş sînt frecvente: cerbii, căprioarele, mistreţii. rîşii, lupii, vulpile, veveriţa, pîrşul mare, pîrşul cu coadă stufoasă, pîrşul de alun, şoarecele scurmător ş. a. Fauna ornitologică, cercetată de I. Cătuneanu, este reprezentată de cocoşul de munte, vulturul pleşuv sur , vulturul pleşuv brun, acvila încălţată, şorecarul comun, corbul, mierla de piatră, fluturele de piatră, mierla gulerată alpină, mierla de pîrău , forfecuţa gălbuie, fisa de munte, lăstunul mare ş. a. Fauna herpelologică (a reptilelor) a fost studiată de P. Fuhn şi este reprezentată prin aproximativ 16 specii, Trebuie relevat faptul că atît biologii, cit şi geologii si geografii au susţinut de-a lungul anilor in multe articole necesitatea protejării acestui complex de forme, asociaţii şi peisaje şi au militat pentru realizarea rezervaţiilor naturale existente. În prezent o bună parte din suprafaţa Munţilor Bucegi intră în componenţa cîtorva rezervaţii. Cea mai întinsă, stabilită iniţial în anul 1935 şi extinsă ulterior, ocupă abruptu-rile şi munţii din est, nord şi nord-vest. La acestea se adaugă două rezervaţii din bazinul Ialomiţei şi cîteva puncte fosilifere din sudul acestor munţi. Rezervaţia principală Avînd o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor, ea se. desfăşoară pe circa 6 680 ha, fiind unul din cele mai extinse spaţii de acest gen din ţara noastră. Limita inferioară se află in jurul valorilor de 1000 — 1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor, iar cea superioară la peste 2500 m (Vf. Omu, 2505 m). În rezervaţie se includ mai întîi, în extremitatea sud-es-tică, muntele Sf. Ana şi versanţii împăduriţi de sub vîrfurile Furnica şi Piatra Arsă, apoi atît pădurea, cit şi o bună parte din etajul stîncăriei şi pajiştilor din zona munţilor Jepii Mari, Jepii Mici, Caraiman şi Coştila. Cea mai mare parte din spaţiul rezervat cuprinde valea superioară a Cerbului, sectorul abrupt şi stîncos al munţilor Morarii, Bucşoiu Mic, Bucşoiu Mare, Oinu, Padina Crucii, Gaura, situate la peste 1600 m. în vestul Bucegilor, rezervaţia se întinde pînă la Şaua Strunga. Este o fîşie de pădure şi abrupt la peste 1650 in , desfăşurată îndeosebi pe clina vestică a munţilor Strunga. Grohotiş şi Guţanu. La acestea se adaugă munţii Babele, Bucura şi sectorul nordic al muntelui Doamnele. În cuprinsul acestei rezervaţii, pe versantul sudic al Caraimanului şi pe valea Jepilor, s-a constituit o zonă ştiinţifică de protecţie absolută, care începînd din anul 1955 este scutită de păşunat. Această zonă, în suprafaţă de circa 200 ha, cuprinde brînele sudice ale Caraimanului, cu o vegetaţie specifică masivului. Administrativ, rezervaţia principală din Bucegi aparţine ia trei judeţe - Prahova (3850 ha), Dîmboviţa (2060 ha), Braşov (770 ha). Ea are un caracter complex, cu elemente de relief extrem de spectaculoase, cu o geneză şi o evoluţie interesante, la care se adaugă o bogată paletă floristică şi faunistică, precum şi cîteva puncte în care geologii au depistat, urme de vieţuitoare ce au trăit cu multe milioane de ani in urmă în mările care acopereau această regiune. Multe din potecile turistice trec prin marginea rezervaţiei sau prin unele sectoare ale ei, prilej de "a admira cadrul natural şi de a - l ocroti. În perimetrul rezervaţiei principale, rocile caracteristice sînt conglomeratele numite de geologi „de Bucegi", datorită marii dezvoltări aici a acestui gen de formaţiune sedimentară atît în suprafaţă cît şi pe verticală (peste 1000 m grosime). în componenţa lor intră pietrişuri bine rulate, de natură diferită (calcar, şisturi cristaline, cuarţite, gnaise etc.), cimentate într-o masă grezoasă. Privind cu atenţie versanţii văilor ce fragmentează marile abrupturi ale Bucegilor, observăm două aspecte semnificative. Mai întîi dispoziţia stratificată in care pachete groase de conglomerate sunt separate de straturi subţiri de gresii În partea superioară în al doilea rînd se remarcă înclinarea spre interiorul masivului a straielor conglomeratice. Un alt aspect îl dă aşa numita „formaţiune grezoasă de Babele", in care iu masa grezoasă apar intercalaţii de microconglomerate sau blocuri rotunjite. Ea este prezentă în munţii Doamnele, Obîrşia, Gaura, dar mai ales în Babele, unde pe seama lor a rezultat şi un microrelief ruiniform distinct. În jumătatea vestică a masivului, sub conglomerate, există o masă însemnată de calcare. Ele formează partea ; superioară a abruptului de sub Bătrîna, Doamnele, Grohotişu. Strunga, iar mai la sud părţi însemnate din munţii Tătaru, Lespezi şi mici sectoare pe valea Ialomiţei. Sînt calcare jurasice (bathoniene), dispuse în mai multe si rate cu cădere spre est. Conţinutul bogat, în fosile, descris în amănunt de geologi , conferă regiunii Tălaru-Strunga-Groholiş atributul unei interesante baze pentru cercetare şi studiu. Aici există cîteva puncte (şaua Strunga, valea Horoabei, muntele Grohotiş) recunoscute prin valoarea deosebită a speciilor identificate, multe dintre acestea fiind noutăţi în paleontologie. Pe baza analizei lor, s-au stabilit condiţiile de viaţă din jurasicul mijlociu şi din prima parte a celui superior, în zona Strunga, deşi arealul în care bancurile de roci fosilifere este larg, el desfăşurîndu-se atît la nord cît şi la sud de pas, deschiderile mai complete se află la sud, pe, un areal de aproape 1 km2. În deschiderile care apar pe abrupturile de 100 m ale culmii Strunguliţa pot fi deosebite diferite niveluri ale jurasicului mediu şi superior. Ele au fost descrise de geologi în mai multe lucrări. Peste fundamentul cristalin, evidenţiind condiţii de transgresiune marină, se află gresii şi microconglomerate cuarţitice pe circa 3 m grosime (bajocian); urmează, gresii calcaroase, calcare nisipoase dure, gresii fine, marno-caleare cenuşii, care reprezintă primul nivel fosilifer cu o mare bogăţie în specii de brahiopode. moluşte, corali, relevînd un mediu marin cald şi liniştit (bajocian). Deasupra lor sînt mai întîi calcare oolitice, gresii cuarţitice fine cu ciment calcaros, microconglomerate cu fragmente de lameli-branhiate şi foraminifere caracteristice unui bazin în care se resimt influenţele unui bogat aport continental (bajocian superior), apoi orizonturi de calcar fin, brun-gălbui care la partea superioară se termină cu o crustă de limonit, însoţită uneori de marne. Bancul conţine o faună de amoniţi bogată, în care s-au identificat forme aparţinînd la peste 150 specii, îndeosebi din familiile Phylloceralidae, Lylhoceratidae, Ste-phanoceratidae etc. ; frecvente sînt speciile Calliphylloceras disputabilc, Holcopliylloceras mediteraneum , Phychophyllo-ccras flabellalum, etc.; nivelul marnos limonitic ce conţine cefalopode, gasteropode, crinoide şi mai multe specii de amoniţi. La partea superioară există marne, calcare mânioase şi calcare albe de Stranberg (jurasic superior). În afara zonei Strunga-Strunguliţa, in perimetrul rezervaţiei principale clin Bucegi mai există cîteva puncte fosilifere care prin abundenţa şi varietatea formelor fosile prezintă interes deosebit pentru paleontologi. Ele nu se află în vecină-tatea potecilor turistice, accesul fiind mult mai dificil, între acestea amintim: punctul de pe Valea Ţapului, afluent pe stingă al pîrîului Gaura, unde într-un nivel de calcare roşii, aflat la circa 1800 m, descrie o bogată faună de crinoide. (specii de Belanocrinus, Isocrinus, Cyrlocrinus, Pilocrinus etc.); punctul numit „La poliţe", de pe versantul de nord-vest al muntelui Gaura, cu calcare roşcate ce conţin amoniţi, belemniţi, brahiopode, lamelibrau-hiate; punctul de la Cariera Piatra Arsă, aflai la sud de pîrîul Piatra Arsă, la circa 1100 m, în alcătuirea căruia intră calcare albe cu orbitoline, pahiodonte şi corali, apoi blocuri de calcar fin cu calpionelle (cretacic inferior). AI doilea element ce imprimă caracterul complex al rezervaţiei, care constituie suportul celorlalte şi dă nota principală în peisaj, îl reprezintă relieful. El se remarcă printr-o multitudine de forme impuse de structura şi alcătuirea petrografică a masivului, cît mai ales de evoluţia îndelungată prin care a trecut acest masiv carpatic, în perimetrul rezervaţiei, in peisajul morfologic se disting: abrupturile, podurile interfluviale largi, crestele, circurile si văile glaciare, relieful carstic şi văile torenţiale. Abrupturile dau nota Bucegilor, fiind dezvoltate mai ales pe conglomerate; doar în vest fîşia de calcare titonice imprimă un specific aparte. Impresionează în orice loc diferenţa de nivel de peste 600 m a abruptului, văile prăpăstioase şi a-proape lipsite de apă care le taie în culmi paralele, goliciunea pereţilor pe care dezagregarea acţionează intens ducînd la formarea de grohotişuri şi a unui relief de turnuri, clăi, ace, strungi, pereţi surplombaţi, separaţi de crăpături adînci numite de alpinişti „ferestre" sau „fisuri". Legat de înclinarea straielor, spre interiorul masivului, s-au individualizat poliţe si brîne folosite uneori drept poteci turistice, în- acest sens este renumita „brîna Caraimanului". Crestele se desfăşoară preponderent în sectorul nordic al rezervaţiei. Aici ating cele mai mari dimensiuni (lungimi de l —2 km şi versanţi abrupţi de peste 400 m). Dacă cele mai extinse separă circurile şi văile glaciare, cele secundare (sub l km lungime) apar ca desprinse din abrupturile Bucegilor, ca rezultat al fragmentării acestora de către o reţea de văi scurte şi prăpăstioase. Circurile şi văile glaciare au o desfăşurare aproape radi-ară în jurul vîrfului Omu. Cea mai mare parte din complexele glaciare se află în limitele rezervaţiei, excepţie făcînd cele din bazinul Ialomiţei. Se includ în întregime complexele Gaura, Ţigăneşti, Mălăeşti, Moraru, Cerbu. Circurile, loje ale vechilor acumulări de gheaţă şi zăpadă, se află la obîrşia acestor văi, la înălţimi în jur de 2000—2200 m. Pe fundul circului există mase de grohotiş (cele mai vechi sînt acoperite de vegetaţie), acumulări recente de blocuri şi bolovani depuse de avalanşe, în partea frontală, circurile se termină prin praguri glaciare înalte de zeci de metri, pe care apele pîra-ielor, mai ales primăvara sau după ploile bogate, înregistrează căderi spectaculoase. Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestică a rezervaţiei, in sectorul Strunga-Grohotiş-Guţanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu Japiezuri în t orme şi dimensiuni variabile, unele doline şi avene. Dizolvarea se îmbină sezonier cu şiroirca, îngheţul şi dezgheţul, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abruptul calcaros. Vegetaţia constituie nu numai haina care delimitează şi detaliază peisajul, dar îi imprimă nuanţe extrem de variate de la un sezon la altul. Desigur, dezvoltarea reliefului pe înălţimi pînă la 2505 m, alcătuirea lui dintr-un complex de suprafeţe cu înclinări de la cîteva grade la abrupturi, expunerile extrem de diferite da şi suportul de conglomerate, calcare, gresii impun etajarca principalelor formaţiuni vegetale şi o diversitate de aspecte locale. Teritoriul marii rezervaţii din Bucegi include, trei etaje de vegetaţie:Etajul montan superior — reprezentat pe versantul prahovean al masivului numai in porţiunea dintre Sinaia şi valea Morarului. Asociaţia dominantă aici este făgetul cu brad specific Carpaţilor Orientali şi Meridionali (pînă la valea Oltului), cu întreaga sa compoziţie floristică. Pătura ierbacee cuprinde elemente carpatice, cum sînt: colţişorul, vulturica, odoleanul, tătăneasa , mierea ursului, piciorul cocoşului, floarea paştilor. Cu totul remarcabil este arboretul secular de brad de la Sinaia (lîngă castelul Peleş), care mai cuprinde încă arbori monumentali pînă la 50 m înălţime şi diametre considerabile. De asemenea, unul dintre cele mai frumoase arborete pure de brad din Bucegi, deşi mai tinăr, se găseşte deasupra localităţii Poiana Ţapului, în drumul spre cascada Urlătoarea. Între speciile cu răspîndire sporadică în Carpaţi şi caracteristice acestui etaj de vegetaţie menţionăm in primul rînd tisa , care se află in exemplare izolate sau în pilcuri în cîteva staţiuni, şi anume: la stîncile Sf. Ana (2 exemplare); valea Peleşului; sub stincile de sub Poiana Stînci, la 1050 m, şi deasupra carierei de piatră Piatra Arsă; pe Jepii Mici; pe valea Comorilor, la circa 1250 m; pe Caraiman, in vîlcelul Spălat de sub colţul Picătura, la 1280 m altitudine (circa 10 exemplare). O altă raritate în cuprinsul masivului este salba moale , care se află numai in cuprinsul acestei rezervaţii, în apropiere de stîncile Sf. Ana, în pădurea Jepii Mari şi pe valea Urlătoarea Mică din Jepii Mici. Datorită poziţiei lor adăpostite şi calcarelor titonice, stîncile Sf. Ana de deasupra Sinaiei au favorizat menţinerea unor elemente rare ca liliacul, iedera albă prezentată o altitudine excepţională a unor specii lemnoase proprii regiunilor inferioare: prunul, lemnul, alunul, frasinul. În lumea pâraielor şi în cheile acestora se fală o vegetaţie foarte bogată. Dintre numeroasele specii, majoritatea de staturpă înaltă menţionăm: lăptucul oii, lopăţeana, solandul, magul,piciorul cocoşului, iarba ciutei, ciulinul. Vegetaţia saxicolă din etajul montan superior este foarte variată în raport cu lumina, expoziţia şi gradul de umiditate pe lângă cele mai răspândite specii, cum or fi: ochii şoaricelui, odoleanul, păiuşul, feriga de piatră, trasnicul există unele endimisme carpatice: clopoţei şi micsandra de munte, ca şi unele specii rare. Etajul alpin. Dintre arboretele remarcabile din acest etaj menţioăm arboretul de pe brâul furnicii care cuprinde o serie de exemplare monumentale larice unice pe tot cuprinsul masivului; arboretul de larice cu yimbru de pe brîna mare a Jepilor, valea Jepilor şi Claia Mare, la 1750 m altitudine arboretele de larice de pe versanţii nordici ai Jepilor Mici, precum şi rarităţi de larice, delimită, de pe flancuri însorite ale văilor Seaca Jepilor şi Seaca Caraimanului. Vegetaţia pajiştilor de o deosebită bogăţie, prezintă un caracter mixt, cuprinzând atât elementele silvicole montane cât şi specii pe care le găsim şi în etajul alpin inferior. Dintre specii mai deosebite amintim: crinul de padure, coada cocoşului, măcrişul, iarba moale, miliţiana, omgul, nopticoasa, colţunul doamnei, tulichina, ştevia – endimism carpatic, ciuboţica cucului, genţeana – endimism Carpato – Balcanic, iarba ciutei, margareta, cruciuliţa. Etajul alpin inferior. Tufărişurile de jnepeni, caracteristice pentru acest etaj, sînt foarte răs-pîndite mai ales pe versanţii nordici ai abrupturilor dinspre valea Prahovei şi dinspre Bran. De asemenea, rezervaţia cuprinde şi o bună parte din jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă, Jepii Mari şi Jepii Miei. Jnepenişurile ascund uneori una dintre rarele specii de arbuşti de la noi, şi anume Lonicera coerulea. Aceasta a fost găsită pe versantul nordic al Jepilor Mici, pe Brîna Mare a Coştilei, lîngă firul văii Albe, pe valea Gaura şi muntele Grohotişu, toate aceste staţiuni fiind cuprinse în cadrul rezervaţiei. Dar cel mai de seamă reprezentant al florei lemnoase din acest etaj este zimbrul {Pinus cembra), singura specie arborescentă care se ridică în zona alpină şi care reprezintă un relict glaciar cu răspîn-dire limitată la noi. în cadrul rezervaţiei principale, Pinus cembra se află în două staţiuni importante şi anume: primul pe versantul nordic al Jepilor Mici, sub Brîna Mare a Jepilor, la 1750 m, în punctul Creasta cu Zimbri, şi al doilea în valea Gaura, printre tufărişurile de jnepeni, la 1800— 1900 m altitudine, şi pe muntele Guţanu, între valea Gaura şi hornul Ţapului, în afară de acestea, se mai găsesc cîteva exemplare pe creasta nordică a muntelui Bucşoiu, deasupra văii Mălăeşti, la circa 1700 m altitudine. Dintre asociaţiile de tufărişuri pitice, cea mai însemnată este Rhodoretumu-ul cu Rhododendron kolschyi ca dominantă, însoţită obişnuit de: firuţa , viţelarul , salcia pitică, cornutul, garofiţa , afinul , merişorul. Asociaţia se întîl-neşte mai ales pe versanţii nordici sau vestici, unde zăpada se aşterne tot timpul iernii, dar se topeşte relativ repede primăvara, pe soluri de tip podzol alpin. La altitudini mai mici sau pe versanţi mai luminaţi, Rhodoretumu-ul trece adesea într-un RhodoretoVaccinetum care mai întîlnim păiuşul, rotunjioara. În etajul alpin propriu – zis se întîlnesc cele mai interesante asociaii din tot cuprinsul Bucegialor. Aici sunt întrunite majoritatea elementelor specifice masivului, precum şi cele mai multe endemisme şi rarităţi floristice. Remarcabilă din acest punct de vedere este vegetaţia ce acoperă brînele, cîmpurile înierbate ce înlănţuie abrupturile stâncoase. Crestele ierboase şi brînele de pe versanţii abrupţi şi însoriţi sunt aproape în întregime sunt aproape acoperite de asociaţie de graminee, caracteristice pe soluri scheletice. Aceste Specii sunt faciesul, paiuşul şi feruţa. Dintre speciile însoţitoarte amintim: limba, ura, lîna caprelor, garofiţa – endemisme a Carpaţilor Meridionali. Cinci degete, sparceta – Endemism Carpatic, Unghia păsării, genţiana, Ghinţura, cimbrişorul – endemisme cazatic, vîrtejul pămîntului, campanula, ochiul boului. Se găsesc şi orhideele. Dintre speciile mai rare amintim făstuca porcii – endemism Carpatic raritate endemică pentru Bucegi – endemism Carpatic – Endemism pentru Bucegi şi Piatra Craiului – numai în Bucegi. Rezervaţiile din bazinul Ialomiţei – à b – þ B B – à v ° /onglomerate, intersectînd din loc în loc cîte un bloc imens de calcar în care şi-a săpat impresionante chei. Versanţii şi culmile limitrofe sînt încă acoperite de păduri de conifere şi amestec, precum şi de pajişti formate din numeroase asociaţii vegetale. Pentru valoarea ştiinţifică a unora dintre acestea şi conservarea peisajului de un farmec deosebit, în lungul Ialomiţei au fost delimitate rezervaţiile complexe Peştera-Babele în nord şi Cheile Zănoagei în sud. La acestea se adaugă la limita sudică a masivului încă două puncte fosilifere cu regim de protecţie Plaiul Hoţilor şi Plaiul Domnesc. Rezervaţia Peştera-Babele i Include un relief complex dezvoltat pe calcare şi conglomerate, cîteva puncte fosilifere, pădurea şi pajiştile de pe muntele Cocora şi Piciorul Babelor, ansamblul ruiniform şi tundra alpină de pe muntele Babele. Ea constituie o zonă cu mare afluenţă turistică, datorită reliefului de aici, caracterizat prin forme meşteşugit sculptate de forţele naturii de-a lungul milioanelor de ani. Imediat în aval de confluenţa pîrîului Doamnei cu Ialomiţa, aceasta se angajează în străpungerea pe aproape 1,5 km lungime a marginii estice a unei mase de calcar jurasic care intra în alcătuirea munţilor Bătrîna şi Strungilor. Legat de aceasta a rezult