Referat -Apele Curgatoare

Mai jos puteti citi fragmente din Referat -Apele Curgatoare si de asemenea puteti face Download Referat -Apele curgatoare

Citeste fragmente din Referat -Apele Curgatoare

Apele curgătoare 1. Sistemele de râuri 2. Râurile în acţiune Apele curgătare cuprind pâraie, râuri şi fluvii, pentru toate acestea utilizându-se denumirea generică de râuri. Ele provin din apele de precipitaţie şi din izvoare, care curg la suprafaţa scoarţei terestre concentrându-se pe anumite direcţii(făgaşe). Apele aleargă spre vale formând torente; în drumul lor se unesc dând naştere unor râuri ce se varsă în cele din urmă în mare. Cu toate că forţele ce acţionează în acest proces sunt extrem de simple, procesul este complicat de o multitudine de factori. Sistemele de râuri Sistemele de râuri ocupă o regiune numită drenaj sau bazin hidrografic. Marginile unui bazin hidrografic sunt de obicei marcate de un relief înalt. Aceste frontiere naturale sunt denumite cumpăna apelor. De exemplu Marea Cumpănă a Apelor –denumită şi Continentală- din America de Nord se întinde de la nord spre sud, prin masivul Rocky Mountains. Râurile situate de o parte a acestei cumpene curg spre vest , vărsându-se în Oceanul Indian. Cele situate de cealaltă parte a cumpenei, curg spre nord-est spre Oceanul Artic, spre vest vărsându-se în Oceanul Atlantic sau spre sud-est vărsându-se în Golful Mexic. Punctele de joasă înălţime din cumpenele apelor sunt denumite trecători sau pasuri, deoarece prin aceste puncte şoselele şi căile ferate tranversează lanţurile muntoase. Principalele tipuri de reţele hidrografice În drumul lor spre mare, râurilor li se alătură afluenţii. Văzute de sus, sau pe o hartă, râurile împreună cu afluenţii lor formează modele complicate şi distincte de reţele hidrografice. În unele zone aceste modele sunt extrem de complexe, iar geomorfologii întâmpină numeroase probleme în încercarea de a afla cum s-au format aceste reţele hidrografice. (Geomorfologii se ocupă cu studiul formării şi modificării reliefului.) Structura bazinelor hidrografice diferă de la o zonă la alta, datorită acţiunii combinate a mai multor factori. Printre aceştia se numără clima, duritatea rocilor de la suprafaţă, înclinaţia solului şi factori legaţi de evoluţia geologică a regiunii ( cutremure şi perioadele de formare a munţilor). Geomorfologia încearcă să afle de ce în unele regiuni se află numeroase râuri, în timp ce în zone învecinate, caracterizate de aproximativ acelaşi nivel de precipitaţii, există puţine ape curgătoare de suprafaţă. Există 12 tipuri de reţele hidrografice, trei dintre ele fiind mai des întâlnite- radiare, în gratii şi dentritice. Cel mai simplu tip de reţea hidrografică se aseamănă cu coroană unui copac şi a fost numit detritic, pornind de la cuvântul grec pentru copac. Reţelele hidrografice de tip dentritic se formează atunci când râurile tranversează o regiune în care rocile, de obicei argile, sunt de acelaşi tip, iar mişcările terestre nu au adus reliefului modificări( cum ar fi fisuri ale rocilor) care să influenţeze semnificativ direcţia de curgere a râurilor. Cel de-al doilea tip de reţea, numit reţea în gratii, ia naştere în zonele cu pante abrupte. Acestea sunt caracteristice în special regiunilor cu şiruri de dealuri formate din roci tari şi separate de văi largi în care straturile de roci moi ajung la suprafaţă. Aici cursurile de apă mai mici ce curg de-a lungul văii, tind să se alăture râurilor mai mari, ce curg prin spaţiile dintre dealuri, în unghi drept. Acest tip de peisaj duce la formarea unei reţele hidrografice în gratii. Modelul radiar Cel de-a treilea tip de reţea hidrografică seamănă cu spiţele unei roţi, deoarece râurile curg dintr-o zonă centrală spre exterior. Datorită formei sale, această reţea e denumită reţea radiară sau concentrică.Aceste reţele iau naştere în munţii cu formă cronică- cum sunt vulcanii-sau în munţii cu formă de cupolă. Densitatea bazinului hidrografic Densitatea reţelei hidrografice e dată de suprafaţa dintre apele curgătoare ce alcătuiesc aceea reţea. Despre bazinele hidrografice dense se spune că au o textură fină, iar despre cele mai puţin dense că au o textură rarefiată. Densitatea reţelei hidrografice e influenţată de o multitudine de factori, printre care se numără şi clima. De exemplu, în zonele ploiase o mare parte a apei de ploaie se scurge la suprafaţa formând o reţea densă de torente, astfel luând naştere o reţea cu textură fină. Un alt factor de influenţă e tipul de rocă. Torentele se formează în principal în zonele cu roci impermeabile- roci prin care apa se scurge cu greutate. Din contrră, reţelele cu textură rarefiată apar în regiuni în care calcarul, o rocă permeabilă, predomină în straturile de la suprafaţă. În regiunile calcaroase apele ploilor se infiltreză în pământ prin numeroase fisuri(crăpături) şi cavităţi din roci, numite puţuri de scurgere. Ca urmare a acestui fenomen, solul rămâne uscat, în timp ce apa îşi începe călătoria prin fisurile, pasajele şi peşterile subterane. Evoluţia, unui sistem hidrografic Pentru ca un sistem hidrografic să evolueze, ploaia are nevoie de o suprafaţă pe care să cadă şi o pantă pentru a curge. Acest fenomen se produce când suprafeţele noi de pământ sau cele în schimbare sunt expuse ploilor. De exemplu, când se formează un vulcan ca urmare a unei succesiuni de erupţii violente, sau la ciocnierea a două plăci terestre, ia naştere prin încreţire un lanţ muntos. De îndată ce o suprafaţă de pământ e expusă aerului, forţele naturii încep să o modeleze. Unul dintre principalii agenti de eroziune din regiunile ploioase e apa, care formeaza torente ce curg in zonele aflate in panta. Torentele ce se scurg pe pantele iniţiale sunt denumite torente consecvente. Direcţia lor de scurgere este dată de sensul pantelor care le-au generat. Afluenţii care se alătură cursurilor de apă principale sunt denumiţi afluenţi colaterali consecvenţi, iar în cazul în care curg perpendicular pe cursurile principale se spune că sunt consecvenţi. Situaţia este mult mai complicată atuci când suprafaţele de pământ nou formate sunt alcătuite din roci de durităţi diferite. Astfel, cursurile de apă consecvente vor tranversa când suprafeţe cu roci dure, când suprafeţe cu roci moi, comportându-se diferit de la o situaţie la alta. Torentele erodează rocile moi, cum ar fi argila, dând naştere unor văi largi. În rocile dure ce formează culmi şi dealuri rezistente la acţiunea apelor, ele sapă văi înguste. Aceste văi înguste sunt deseori denumite chei. Sudul Angliei are un peisaj aparte, fiind străbătute de lanţuri de dealuri alcătuite din calcar; Printre aceste zone se numără Cotswolds şi Chilterns. Între sirurile de dealuri se află văi largi, străbătute de afluenţii cursorilor de apă consecvente. Geomorfologicii numesc aceşti afluenţi cursuri de apă subsegvenţe. O combinaţie între torentele consegvente care curg, urmând direcţia pantei şi formează chei şi torentele subsegvente, care curg de-a lungul văilor argiloase perpendicular pe panta principală, duce la formarea unei reţele hidrografice de tip gratii. Torentelor subsecvente li se alătură cursuri de apă numite torente consecvente secundare. Acestea se scurg pe pantele cu înclinaţie mică – în general culmi alcătuite din roci dure – şi se unesc cu torentele subsecvente. Alte torente de lungime mică curg în direcţie opusă torentelor consecvente secundare, spre baza coastelor abrupte, unindu-se cu torentele subsecvente. Aceste torente sunt denumite obsecvente. Straturi de roci Când se creează o nouă suprafaţă de pământ datorită presiunii laterale extrem de puternice, cauzată de mişcarea plăcilor din straturile superioare ale Pământului , straturile de roci care fuseseră drepte devin curate ca o faţă de masă mototolită . Rocile formează o serie de sinclinate si anticlinale. Rocile din sinclinate compacte , în timp ce rocile din anticlinale sunt dilatate, sfărâmicioase şi fisurate. Prin urmare rocile din anticlinale sunt mai vulnerabile în faţa eroziunii produse de râuri şi torente , decât rocile din sinclinale. În general anticlinalele sunt erodate transformându-se în văi, în timp ce sinclinalele rezistă erodării formând munţi.De exemplu , Snowdon, cel mai înalt munte din Ţara Galilor, s-a format dintr-un sinclinal . Acest proces, prin care culmile de anticlinal devin văi, iar văile de sinclinal devin munţi, e numit inversiune de relief. Formarea reţelelor hidrografice într-un relief inversat, începe în mod obişnuit prin scurgerea unui torent de-a lungul văii de sinclinal. Dar rocile cu rezistenţă scăzută din anticlinalul învecinat sunt sparte de torentele subsecventele , în timp ce torentele obsecvente se scurg pe pantele interioare. Dacă rocile dure si cele noi sunt dispuse în mod normal, erodarea anticlinalului de către torentele consecvente, se produce mult mai repede decât erodarea sinclinalului . În consecinţă se produce o inversiune a reliefulului. Denumirea sugerează că acest tip de relief e neobişnuit. De fapt, inversiunea reliefului este cel mai întâlnit proces din zonele cu straturi de roci. Captarea Răurile îsi erodează continuu albia, începând de la izvor până spre gura de vărsare. De asemenea împingându-l în susul râului. Acest proces numit erodare regresivă, e în general rezultatul creşterii debitului de apă la izvor sau dizlocării şi îndepărtării rocilor din apropierea locului unde izvorăşte râul. Aluviunile apar atunci când un torente subsecvent energic îşi taie cale de-a lungul aflorimentelor de roci moi. Acest proces va deplasa înapoi cumpăna apelor dintre râul subsecvent şi sistemul hidrografic învecinat. În cele din urmă cursul de apă subsecvent poate să străpungă cumpăna apelor şi să intercepteze bazinul râului învecinat, ai cărui afluenţi sunt astfel captaţi. Ulterior apele lor sunt deviate în albia râului subsecvent. Râul separat de izvorul său va deveni un curs de apă mort, ce ocupă o vale pe care nu ar fi putut să o creeze singur. O modalitate de a recunoaşte bazinele hidrografice în care s-au produs captări e căutarea afluenţilor ce se alătură râului colector în sens contrar meandrelor. Geomorfologii numesc aceste reţele sisteme de drenaj „ghimpate”. Devierea cursurilor de apă Captarea râurilor nu e singura modalitate prin care cursurile de apă pot fi deviate. De exemplu, barierele naturale cauzate de alunecările de teren pot devia cursul râurilor. De asemenea cursurile râurilor pot fi deviate în mod artificial spre zonele agricole aride. Principala cauză naturală care a dus la modificarea cursurilor de ape de-a lungul evoluţiei geologice, a fost glaciaţia- modelarea pământului de către gheţari. De exemplu, partea superioară a râului Missouri din America de Nord curgea odată spre nord, spre golful Hudson din Canada. Dar în ultima Eră Glaciară, deplasarea păturilor de gheaţă l-a determinat să-şi schimbe cursul şi să urmeze o rută nouă spre râul Mississippi şi de acolo spre Golful Mexic. Bazine hidrografice supraimpuse ma iniţială, sunt denumite bazine supraimpuse. Acest fenomen are loc atunci când blocuri aproape plate de pământ, situate aproape de nivelul mării, se ridică încet, sau când scade nivelul mării. Ca urmare a acestor modificări pantele râurilor devin mai abrupte, iar râurile dobândesc din ce în ce mai multă putere de a-şi adânci văile. Acest proces se numeşte reîntinerire. Pe măsură ce sapă mai adânc în straturile de rocă aflate dedesupt, râurile tind să-şi păstreze cursul iniţial. Fostele coturi ale râului devin văi adânci, numite meandre încătuşate. Părţile rămase din vechea vale, situate mult deasupra noului curs al râului, sunt denumite terase fluviale. Unele dintre cele mai spectaculoase văi de râuri din lume- cum ar fi Marele Canion din America de Nord – au fost create datorită reîntineririi reliefului ca urmare a mişcărilor terestre. Cursurile de apă ce continuă să-şi erodeze valea, în timp ce unele părţi ale bazinului se transformă în munţi prin încreţirea şi ridicarea lentă, sunt numite cursuri antecedente. Denumirea e rezultată ca urmare a faptului că râurile erau mai vechi decât mişcările terestre. De exemplu, cursuri de apă antecedente pot fi întâlnite în impresionantul lanţ Himalayan, ce s-a format prin coliziunea a două plăci terestre, în ultimii 50 de milioane de ani. Râurile din Himalaya au curs în sens contrar structurii muntelui aflat în formare. Dar datorită pantelor lor abrupte şi debitului crescut- mai ales primăvara când se topea zăpada- au dobândit o forţă mare de erodare. În unele locuri au săpat canioane cu adâncimi de până la 4500 de metri. 2.Râurile în acţiune Râurile contribuie la formarea reliefului. Erodează pământul, mută bolovani şi depun pietre şi nisip în matcă pe ariile inundate. Ele pot schimba traseul prin săparea unei căi mai scurte între cotiturile albiei originale, lăsând în urmă lacuri de apă dulce. Există mai multe căi şi modalităţi prin care apa poate ajunge în râuri. Sursa principală o reprezintă izvorul: acel loc în care apa iese la suprafaţă de sub roci. Apele de pe teritoriile înconjurătoare, provenite din ploi, se alătură pârâurilor provenite din izvor. Natura râurilor se poate schimba în funcţie de zona traversată. De obicei au mai multe faze distincte între izvor şi mare. Multe râuri izvorăsc în zona montană şi au un curs rapid. În Norvegia sau pe lângă Anzii din America de Sud, spre coasta oceanului, râurile sunt scurte şi rapide. Râurile montane tinere şi proaspete au un curent atât de puternic încât puţine plante acvatice pot prinde rădăcini în matca lor, şi numărul peştilor este redus. Apa lor este în general rece şi curată, iar matca pietroasă. Cascadele sunt fregvente, iar oamenii le privesc cu admiraţie. Porţiunile centrale sunt de obicei liniştite, fiind numite mature. Au un curs mai lent, traversând meleaguri mai blânde, iar în ele trăiesc o varietate de plante şi peşti. Matca este nămoloasă sau acoperită cu pietriş fin. Au un debit mai mare datorită apei provenite din ploi şi din afluenţi. 2.1 Inundaţii şi eroziune Se spune despre un râu că este bătrân sau obosit în porţiunea finală. Aceasta curge şi mai lent pe câmpiile joase. Malul lui este de obicei jos şi din această cauză este predispus la inundaţii cu ocazia unor ploi abundente sau a topirii zăpezilor. Pe măsură ce râul se apropie de mare, erodează pietrele şi sapă văi. Pe lângă aceasta transportă pământ, piatră şi alte materiale dintr-un loc în altul. Fluxul apei are o putere deosebită, dar forţa abrazivă este redusă. Efectul abraziv îl dezvoltă în principal pietrele. Apa curge şi smulge materiale din matcă şi din mal. Prin rostogolirea pietrelor în albie, acestea se tocesc. Pietrele mai mari se sfărâmă. Până şi materialele foarte fine, cum sunt nisipul şi nămolul, au caracter eroziv, asemenea prafurilor de curăţat utilizate în gospodărie. Datorită lor, stâncile cu suprafaţe aspre şi tăioase devin pietre netede. 2.2 Energia fluviilor Cantitatea apei şi panta albiei determină în principal energia fluviului. Dacă nivelul unui râu montan rapid, datorită unor precipitaţii intense sau a topirii zăpezii se ridică într-un interval scurt, furia apelor poate deplasa chiar stânci uriaşe. Fluviile leneşe şi bătrâne întineresc câteodată cu ocazia unor cutremure, care ridică nivelul pământului făcând albia râului mai abruptă. Aceste fluvii reînoite, sapă albii noi şi adânci în pământ. Cel mai spectaculos exemplu pentru acest fenomen sunt Măriile Canioane din Statele Unite. Această vale săpată în stâncă are o lungime de 450 km. Pe porţiunea cea mai adâncă, nivelul apei din râul Colorado este cu 1,6 km mai scăzut decât bordura canionului. Ridicarea nivelului regiunii, care este traversată de râul Colorado, durează de milioane de ani. În timp ce fluviul şi-a săpat drumul printre stânci, regiunea înconjurătoare s-a ridicat treptat, iar fluviul a ajuns din ce în ce mai jos. Se apreciază că râul Colorado şi-a făcut matca săpând circa 3000 de metri în adâncime, din care 1400 de metri nu se văd datorită erodării platoului înconjurător. 2.3 Transportul de aluviuni. Mărimea corpurilor solide transportabile de un râu depinde de viteza curentului. Dacă viteza ajunge 30 km/h, atunci poate chiar rostogoli stânci mai mari pe fundul albiei. Râul care are viteza de 10km/h poate transporta doar pietre mai mici, iar la 0,5 km/h numai nisip şi alte materiale fine, ca nămolul. Fluviile transportă şi substanţe dizolvate în apă, cum este calcarul. Când fluviul ajunge în regiuni mai plate, nu mai are putere să transporte materialul şi le depune treptat în matcă. La început depune pietre mai mari apoi particule mai mici. 2.4 Ramificarea Când râul ajunge în câmpie, depune materiale transportate, formând bancuri şi realizând o reţea de canale continuu schimbătoare. Acest proces se numeşte ramificare. Un exemplu caracteristic este reţeaua de canale Matanuska din Alaska. Există multe asemenea fuvii în zona preeriilor nord-americane ( Great Plains). Depunerile se formează într-un mod diferit dacă râul ajunge în câmpie direct din zona montană . Aceasta se laţeste şi depune aluviuni în forma de evantai.O asemenea formaţiune se numeşte depunere aluvială. Dacă suprafaţa evantaiului este vertiginoasă atunci vorbim despre con aluvial. Când râul iese din matcă, depune aluviunea pe mal, ridicând nivelul malului, până ce acesta ajunge până ce acesta ajunge cu mult peste nivelul câmpiei.Malurile formate în aceasta manieră se numesc diguri naturale. 2.5Delta şi namolul Înainte de construirea barajului de la Asuan din Egipt,Nilul inunda terenurile agricole joase anual, acoperindu-le cu un strat fertil de namol. O parte din nămolul transportat a ajuns până la mare. La revărsare, a format pe aria plată o delta ,adică s-a despărţit în mai multe braţe.Forma gurii seamănă cu litera grecească delta mare ( )de unde a şi primit numele. Azi, majoritatea nămolului transportat de Nil este adunat în bazinul lacului Nasser, din spatele barajului de la Asuan. Din această cauză ţărâmul deltei Nilului se retrage trptat. 2.6 Tipuri de deltă Fluvile pot avea trei tipuri de deltă, în funcţiune deraportul densităţilor dintre apa mării şi apa fluvială: dacă apa fluvială are o deneitate mai mare decât apa mării ,atunci delta se întinde lung; dacă cele două densităţi sunt apriate,se formează o deltă în formă de evantai ,cum este şi deltam Nilului; dacă densitatea apei fluviale este mai mică decât apa mării, atuncise formează o deltă multi-braţ .Aceasta se numeşte deltă picior-de-pasăre , cum este spre exemplu delta fluviului Mississippi,din statul Louisiana USA. În fotografiilefăcute de la înălţime, despre zona de afluenţă a marilor fluvii, se poate observa bine forma colorată de evantai, ce pătrunde adânc în Oceaul Atlantic. Culoarea diferită se datorează particulelor de aluviun transportate de fluvii.Fluviul Mississippi deăune anual circa 700 de tone de aluviune în golful Mexic, prelungind braţele deltei cu circa 20-30 metri. Această depunere provenită din erodarea rocilor străvechi, de-a lungul milioanelor de ani, formează pe funhdul mării roci noi. Râurile lumii transportă anual 8 miliarde de tone de materiale , ceea ce înseamnă o pierdere de 77 de tone de un kilometru pătrat de uscat. Râurile statelor Unite transportăanual o cantitate dealuviune cu care sa-r putea acoperi totă suprafaţa ţării cu un strat gros de 6cm. Dacă eroziunea ar continua în acelaşi ritm, toată suprafaţa Statelor Unite ar ajunge la nivelul mării în 14 milioane de ani. Din fericire există şi alte procese geologice care nu distrug ci construiesc regiuni, deci este foarte puţin probabil că uscatul să fie acoperit de mări datorită eroziunii. Delta Dunării la Marea Neagră se ramifică în trei braţe : Chilia, Sfântu-Gheorghe şi Sulina. Cantitatea de aluviune depusă în deltă este de circa 67-80 tone anual. 2.7 Cotitura, braţ mort Când fluviul întâlneşte un obstacol, îşi schimbă direcţia şi ocoleşte ceea ce îi stă în cale. Însuşi fluviul poate realiza cotituri largi şi regulate pe regiuni plate, numite meandre. Denumirea de meandru provine de la grecii antici, după forma fluviului troian, Maiandros. O cotitură renumită a Dunării este ceea ce se întinde din oraşul Esztergom până la Budapesta, bogată în frumuseţi naturale. Pe marginea exterioară a cotiturilor fluviul sapă în mal, iar în partea interioară construieşte bancuri de piatră şi nisip. Materialele spălate din marginea exterioară ajung mai jos, de-a lungul fluviului, şi în decusul mai multor ani şi meandrele se deplasează în jos, astfel nici cotiturile nu rămân neschimbate. Ele se pot chiar detaşa de fluviu. Pe ariile vechi al suprafaţelor inundabile, se observă urmele vechilor meandre. Uneori fluviul deschide un drum nou în gura cotiturii. Până la urmă toată apa va curge prin acest drum mai scurt şi se va forma un mic lac, în formă de seceră, ce poartă numele de albie veche sau braţ mort, ce nu mai are legătură cu râul. 2.8 Ciclul apei Râurile joacă un rol important în ciclul apei. Acesta este procesul ce începe cu evaporarea apei din mări datorită razelor solare şi formarea norilor. Norii aduc înapoi apa sub formă de precipitaţie (ploaie sau ninsoare). O bună parte a precipitaţiilor cad înapoi direct în mare dar ajung în cantitate suficientă şi pe uscat, de unde curg în jos din zonele înalte sau ies la suprafaţă ca izvoare, şi prin intermediul râurilor se reîntorc în mare. 쥁@