Referat Economia De Schimb

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Economia De Schimb si de asemenea puteti face Download Referat Economia de schimb

Citeste fragmente din Referat Economia De Schimb

Economia De Schimb Am putea defini economia de schimb acel mod de organizare a activităţii economice care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activitatea agenţilor economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pieţei, aceasta răsplătind ori sancţionând, după caz, munca desfăşurată în toate celulele economiei naţionale, criteriile cu care operează sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei activităţilor economice cu nevoile efective ale societăţii. Pentru a supravieţui în condiţiile economiei de piaţă şi cu atât mai mult pentru a desfăşura o activitate rentabilă, unităţile economice trebuie să fie receptive la semnalele pieţei, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate in mecanismul de funcţionare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru înnoirea şi modernizarea produselor, serviciilor, formelor de distribuţie, metodelor de promovare etc. În principal economia de piaţă a evoluat de la formarea spontană a preţurilor, de la economie de piaţă liberă şi de la o liberă concurenţă, la o economie de piaţă dominată de marile corporaţii monopoliste, la o economie ţn care a apărut şi s-a dezvoltat un agent economic nou, statul. Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile liberalismului economic, prefaţat prin lucrările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştii clasici, Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii în general şi asupra vieţii economice, în special, sintetizată în formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Această concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale: libera concurenţă şi libera iniţiativă. Aşa cum arată A. Piettre „echilibrul în viaţa economică putea fi asigurat numai prin existenţa unei depline libertăţi, deoarece numai astfel legile economice puteau să acţioneze fără nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul joc al mecanismelor autoreglatoare.” Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Singurele măsuri de intervenţie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apăreau în calea jocului liber al concurenţei, pentru a împiedica ca o unitate economică sau un grup de unităţi economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi, controlând o parte prea mare a pieţei. Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnalare ale preţurilor, de unde şi numele de economie de piaţă. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezulta un anumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şi activitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia. Astfel, dacă la un moment dat oferta de mărfuri era mai mică decât cererea solvabilă, preţurile creşteau având drept rezultat sporirea profiturilor, care la rândul său încurajau producătorii în lărgirea producţiei, în vederea adaptării ei la cerere şi în acelaşi timp, o serie de consumatori ale căror venituri erau insuficiente, neputând face faţă urcării preţurilor, erau îndepărtaţi de pe piaţă şi echilibrul dintre producţie şi consum se restabilea. Invers, atunci când oferta unui anumit produs era mai mare decât cererea solvabilă, preţul produsului respectiv scădea, fapt care determina pe producători să restrângă producţia întrucât profiturile se micşorau şi, în acelaşi timp, o parte din consumatori care până atunci erau în afara pieţei, puteau să participe la cerere, având drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusă la nivelul ofertei şi echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economică se supunea preţurilor care rezultau din jocul ofertei şi cererii. Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă perfectă. Prima înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea şi volumul producţiei, de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a o reduce pentru a se îndrepta spre alte domenii când preţurile se micşorau. În realitate, acest lucru nu era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri, existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de factorul forţă de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, teza principală a concurenţei perfecte era următoarea: unităţile economice erau mult mai mici faţă de mărimea pieţei, nici una nu era în măsură să aibă prin propria-i acţiune o anumită influenţă asupra alteia. Însă, nici această concurenţă perfectă nu a existat niciodată, realitatea a fost în mod constant departe de această idealizare liberală. Procesul de dezvoltare a forţelor de producţie, ca urmare a progresului tehnic din numeroase domenii de activitate, a mărit dimensiunea unităţilor economice în raport cu piaţa şi prin aceasta cele puternice au câştigat o poziţie care le permit să influenţeze pieţele şi să mânuiască preţurile. La aceste fapte, treptat, pe măsura evoluţiilor acestor economii, s-au adăugat noi distorsiuni create pe piaţă dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste, intervenţia statului în viaţa economică, fenomenele de integrare economică. După unele aprecieri, concentrarea producţiei şi a capitalului în câteva corporaţii gigant, naţionale şi transnaţionale, limitează aşa numita „suveranitate” a consumatorului, deoarece producătorii nu mai ascultă „absolut” şi „pasiv” de consumatori şi de acţiunile acestora. Acestea urmărind să vândă cât mai mult, modelează opiniile, gusturile şi chiar deciziile consumatorilor, dirijează prin variate metode şi în mare măsură cererea. Drept urmare, economia de piaţă, aşa cum există ea în realitate în prezent nu mai prezintă trăsăturile economiei de piaţă perfect concurenţială din gândirea clasică şi neoclasică (număr mare de producători şi consumatori de putere aproximativ egală care acţionau exclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică şi erau perfect şi permanent informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă); ea se caracterizează printr-o „concurenţă imperfectă”, ce presupune dominaţia unui număr redus de unităţi mari care duc o politică de piaţă în sensul de „diferenţiere” (modificarea formală sau reală) a produsului, controlează în grade diferite preţurile, ridică bariere de diverse genuri la intrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenţi (potenţiali sau reali), influenţează permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor, opacizează informaţia economică etc. servând însă principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Însă, intervenţia statului in economie, prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală şi monetară, prin legislaţia economică (vizând concurenţa, salariul etc.) peste anumite limite obiective, apare, mai ales in concepţia economiştilor monetarişti, de natură să deregleze funcţionarea pieţei. În aceste condiţii noi, într-o asemenea economie, piaţa şi mecanismul preţurilor se depărtează de schema teoretică a unei „pieţe pure” în care preţul ce se formează spontan la punctul de intersecţie al cererii şi ofertei reglează automat funcţionarea economiei. Preţul nu mai apare ca rezultat unic al forţelor pieţei care dictează o soluţie unică agenţilor economici, ci el apare atât sub impactul deciziilor acestora, cât şi ca urmare a unei intervenţii, mai mult sau mai puţin permanente, a statului. Coexistă mai multe tipuri de preţuri, care teoretic pot fi grupate cel puţin în două categorii principale: preţuri „liber” ce se formează pe pieţele mai puţin monopolizate, funcţie de cerere şi ofertă, fiind considerate ca preţuri ale pieţei, ca „date”, agenţii economici neputând acţiona asupra lor, dar ei îşi determină liber opţiunile lor ghidaţi de acest preţ care le semnalează situaţia de pe piaţă; preţuri „administrate” – ce sunt stabilite sau fixate de către anumite unităţi economice, sau de către stat, preţuri ce prezintă un anumit grad de rigiditate, ele nerăspunzând la dinamica raportului cerere – ofertă, dezechilibrul dintre acestea rezolvându-se prin ajustări de cantitate. Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului economic din aceste economii. Trăsătura sa principală rămâne autoreglarea, piaţa ocupând locul principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici. Prin mecanismele sale, piaţa reprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de economie, având un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea economiilor naţionale. Cu toate afirmaţiile conţinute în numeroase lucrări de specialitate sau cursuri universitare conform cărora economia de piaţă nu ar prezenta decât dezavantaje, că ar permite forţelor stihinice să acţioneze în economie, ducând la dezechilibre şi la mari pierderi, experienţa a dovedit că aceasta reprezintă prin toate elementele şi instituţiile sale componente create şi perfecţionate în decursul secolelor, mecanismul care poate asigura o funcţionare normală, acceptabilă oricărei economii, deoarece permite o acţiune efectivă, nedistorsionată a legilor economice, înlătură blocajele în funcţionarea economiei, promovează competenţa şi calitatea. Economia de schimb poate asigura corelaţiile necesare funcţionării eficiente a economiei, prin virtuţile sale, prin jocul cererii şi ofertei, al preţurilor, concurenţei, deciziilor de producţie şi opţiunile consumatorilor, orientând resursele societăţii spre activităţile necesare şi rentabile. Prin aceste pârghii ea realizează adaptările necesare în economie, li se oferă consumatorilor largi posibilităţi de comparare a bunurilor şi serviciilor şi alegerea lor la preţuri convenabile, iar pentru producători evitarea risipei, fabricarea la costuri inferioare şi vânzarea la preţurile cele mai rentabile. Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial, ce se caracterizează prin formarea liberă a preţurilor, care reprezintă principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizării rezultatelor activităţii economice, în condiţiile unui volum limitat al resurselor. Regula de joc a unui asemenea mecanism consta în a lăsa economia să funcţioneze plecând de la celulele sale autonome – întreprinderile – care se vor forma sau vor dispare în funcţie de iniţiativele particulare sau publice, vor creşte sau se vor micşora, în funcţie de capacitatea lor de a răspunde cererii, care este indicată de preţul pieţei. Deşi, legile producţiei de mărfuri, ale concurenţei şi competiţiei sunt dure, uneori generând irevocabil falimentul, ele stimulează iniţiativa creatoare şi spiritul de întreprindere. Mecanismul concurenţial generează o alocare a resurselor în funcţie de nevoile reale ale societăţii. În aceste condiţii consumul are o influenţă mult mai mare asupra producţiei, concurenţa stimulează diversificarea, înnoirea sa în ritmuri rapide, anticiparea direcţiilor de evoluţie a consumului, crearea de produse şi servicii diferite care satisfac aceeaşi nevoie de consum sau care satisfac simultan mai multe nevoi. Prin aceasta concurenţa reprezintă o puternică forţă motrice pentru impulsionarea creativităţii în economie, pentru aşezarea ei pe coordonatele modernizării şi creşterii rentabilităţii. Totuşi, nu trebuie subestimat faptul că mecanismul economiei de schimb nu conduce în mod automat la o alocare a resurselor optimă sub aspect economic, social şi uman deopotrivă. Situaţii critice ivite în economie, de genul şomajului, inflaţiei, irosirii unor resurse, sărăcirii unor pături sociale ş.a., pot fi în legătură cu funcţionarea pieţei, cu mecanismele concurenţei, preţurilor, relaţiei cerere-ofertă. Iată de ce intervenţia statului în acest mecanism devine oportună, chiar dacă aceasta oportunitate este contestată de unii economişti. De fapt mai ales domeniul şi amploarea investiţiei sunt disputate, acţiunea statului în economia modernă este o realitate. Numai că intervenţia sa se înfăptuieşte exclusiv prin pârghii economico-financiare, în vederea asigurării echilibrului economic şi pentru realizarea unor obiective de interes general. Ingerinţele sale în mecanismul economiei de schimb urmăresc, de fapt, evitarea sau atenuarea, pe cât posibil, a efectelor negative pe care acesta le generează. Tipul actual de economie de schimb existent în ţările dezvoltate se caracterizează, în principal, prin următoarele trăsături: multipolaritate, în sensul că se caracterizează prin multitudinea şi diversitatea centrelor de decizie economică; descentralizare, în sensul că orice agent economic are autonomie de opţiune, decizie şi acţiune; economie de întreprindere, în care spaţiul microeconomic este fundamental în activităţile din economia naţională; calcul în expresie monetară, moneda servind drept numitor comun al activităţilor agenţilor economici, răspunzând cerinţelor de evaluare – cuantificare a costurilor şi a rezultatelor; economie în care statul exercită o intervenţie indirectă şi globală, prin care acesta nu desfiinţează piaţa şi nici nu îndeplineşte funcţiile ei, ci caută să o completeze, să-i corecteze eşecurile şi să vegheze asupra funcţionării ei; profitul reprezintă mobil central al unităţilor economice. În concluzie, economia de schimb în care piaţa are un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale, s-a dovedit aşa cum experienţa acumulată până în prezent demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanţă. Bibliografie V. Nechita, I. Ignat, N. Stoica, Economie politica, Vol. I, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992; V. Nechita, I. Ignat, N. Stoica, Economie politica, Vol. II, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992. PAGE 1 쥁@