Referat Temporalitate Si Educatie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Temporalitate Si Educatie si de asemenea puteti face Download Referat Temporalitate si educatie

Citeste fragmente din Referat Temporalitate Si Educatie

Temporalitate şi educaţie Educaţia, în calitate de proiect dar şi de fenomen real, se raportează la coordonatele temporale şi implică o anumită succesivitate în timp. Orice proiect formativ presupune o modelare şi o supunere a duratelor, o luptă cu timpul, cu vremurile, cu istoria. Procesul ca atare înseamnă o devenire în plan cronologic, o transformare în timp a indivizilor sau societăţilor. Educaţia este un soi de actualizare memorială, un fenomen de readucere în prezent a unui capital inepuizabil, care este cultura omenirii. Devenirea preconizată de educaţie înseamnă nu numai schimbare a unor proprietăţi interioare, personale, ci şi o gestionare inteligentă a unor surse date cum ar fi timpul. „Cel mai important în educaţie nu este să câştigăm timp, ci să-l pierdem” – scria Comenius cu câteva secole în urmă. Iar Jean Jacques Rousseau nota şi el: „cea mai utilă regulă a oricărei educaţii este de a şti cum să pierdem timpul”. Să-l pierdem cu folos, de bună seamă, să lase urme palpabile, vizibile, de durată în modul nostru de a fi sau de a face. Timpul educativ este o secvenţă a timpului social specializat în pregătirea subiecţilor în a accede la cultura epocii, în însuşirea unei profesiuni, în formarea unor conduite prescrise de societate, în achiziţionarea unor informaţii specifice. Timpul educativ este perioada în care subiecţii parcurg un program de formare (direct sau indirect, explicit sau implicit) la nivelul unor instanţe precum familia, şcoala, instituţiile culturale, biserica, armata etc. Chestionarea timpului, ca problematică, incumbă de la început o poziţionare pedagogică pentru că timpul este un analizator social, o perspectivă de racordare la existenţă, un factor de eficacitate pragmatică a propriilor acţiuni. Schimbările şi accelerările de ordin social vor reverbera într-un mod specific şi la nivelul temporalităţii şcolare. Timpul social fiinţează ca un loc de conjuncţie a duratelor individuale, cu conţinuturi diferite, ca un simbol unificat, convergent pentru buna funcţionare a respectivei societăţi. Cu toate acestea, timpul social nu se confundă cu timpul individual sau cu timpul fizic sau astronomic. Realitatea lui este dată de funcţionalitatea pe care o exercită asupra comunităţii. Timpul social este multiplu (în mod simultan două sau mai multe grupuri sociale trăiesc timpul diferit), modificabil de la o etapă de existenţă a grupului la alta. Timpul social exprimă faptul că la nivelul societăţii se impune o anumită regularizare a evenimentelor şi activităţilor. Comunitatea îşi construieşte norme de comprehensiune cu privire la „ceea ce a fost”, „ceea ce este” şi „ceea ce urmează a fi”. Timpul în societate nu mai este un concept transcendent, mitic, ci reprezintă o miză majoră a existenţei concrete. „Timpul costă” ar fi deviza principală şi în virtutea acesteia se creionează toate actele noastre, de la cele strict economice, de câştig, până la cele de formare sau loisir. De aici şi strategiile multiple, particularizate de rentabilizare a folosirii timpului, de extragere a cât mai multe foloase într-o unitate de timp determinată. declin, să se estompeze sub influenţa trăirii postmoderne a temporalităţii. Intervin evoluţii „catastrofice”, atipice, neconforme cu modelele mai vechi (schimbări bruşte ale profesiunilor, excelenţă în domenii periferice, experimentări nonstandard etc.). Referenţialul timp poartă numeroase semnificaţii. În Occident, timpul reprezintă o entitate ce există inexorabil în natură. Timpul este asemenea unui drum unidirecţional, segmentat în mai multe unităţi pe care le parcurgem fără putinţa de ne întoarce de unde am plecat. Dată fiind această situaţie, ne planificăm totdeauna timpul, ni-l fragmentăm în aşa fel încât să ţinem cont de devenirea temporală şi ne îndreptăm privirea mai mult spre viitor. Ne folosim de timp ca de ceva material: îl exploatăm, îl câştigăm, îl pierdem, îl economisim, îl risipim, îl păcălim. O altă trăsătură a concepţiei noastre despre timp este rapiditatea. O persoană care acţionează lent este categorisită ca iresponsabilă sau leneşă. Dar nu în toate culturile şi toate timpurile este aşa. Dispunerea de timp, a celui personal, este o expresie a libertăţii. Libertatea nu se poate exercita decât în timp. Complicarea şi diversificarea instituţiilor sociale implică o schimbare a raportării noastre la timp. La un moment dar, acţiunile se vor înscrie nu numai pe linia păstrării poziţiilor achiziţionate, ci şi pe direcţia ascensiunii către noi statute. O sumedenie de noi reglementări sau instituţii vin să gireze nu atât prezentul cât viitorul persoanelor (vezi societăţile de asigurare sau aşezămintele bancare). O dată cu generalizarea alfabetizării şi educaţiei, înclinarea atenţiei dinspre trecut către viitor se amplifică. Mai întâi copiii sunt obişnuiţi să decripteze simbolurile temporale, să folosească ceasurile, să-şi programeze activităţile, să respecte termenele, să se concentreze înspre sarcini atât cât este nevoie. Ceasurile sunt nu numai instrumente tehnice, ci şi construcţii culturale care trimit mesaje de un anumit tip. Ele ne afundă într-o temporalitate anume, într-un perimetru de simboluri cu privire la durate, la relaţii, la semnificaţii. Întreaga cultură modernă şi postmodernă dă satisfacţie fugacităţii şi glisării temporale. De la pictura de tip impresionist şi până la arta cinetică, de la filosofia de tip „romantic” şi fulguraţia de-constructivistă a metafizicii contemporane, toate acestea probează o nouă poziţionare faţă de ceea ce este fulgerul clipei. Timpul omului actual este din ce în ce mai des-figurat, parcelat şi expus disipării. Practicile şi tehnicile cotidiene însele s-au mulat imediat pe această nouă apetenţă: cafeaua tradiţională devine de tip instant, noul aparat foto de tip polaroid dă satisfacţia deţinerii pozei imediat, a luat naştere o întreagă producţie de satisfacere a poftelor debordante. Experienţa aşteptării, a răgazului, a contemplării sau intrării în durată a intrat intr-o perioadă de recul. Trăirile existenţiale de tip estetic sau mistic şi-au schimbat şi ele schemele şi desfăşurările temporale (explorări accidentale, fulgurante, treceri bruşte de la o stare la alta etc.). Această îngrămădire a simultaneităţii şi fugacitatea evidentă a mişcării lumii în care trăim nu obligă numaidecât la o frenezie activistă, ci ne invită să reflectăm mai mult la şansa de a ne lăsa formaţi de clipa ce se scurge, de instantaneitatea evenimenţială, de valul cronic care ne-a acaparat. E nevoie de o educaţie integrală, în care evenimenţialul să se conexeze inteligent cu stabilul, în care rapiditatea analizelor să se concilieze cu ponderarea sintezelor, în care clipa să se întâlnească cu eternitatea. Am putea medita dacă nu cumva şcoala ar trebui să acorde o mai mare importanţă sensibilizării subiectului faţă de propria devenire şi ancorare în temporalitate. Credem că este nimerit ca supoziţia metafizică a lui Socrate, Gnoti seavton, să fie completată cu cea a lui Horaţiu, Carpe Diem. Ar fi bine dacă în şcoală am fi învăţaţi nu numai cum să devenim înţelepţi, să ne cunoaştem pe noi înşine, ci şi cum să ne fructificăm viaţa, să extragem maximum din clipa ce-o avem la îndemână! 쥁@