Referat Timp Si Infinit

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Timp Si Infinit si de asemenea puteti face Download Referat Timp si infinit

Citeste fragmente din Referat Timp Si Infinit

Timp şi infinit Vorbind despre o săgeata a timpului, oamenii de ştiinţă şi filosofii, preocupaţi de această problemă, au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al timpului, demonstrabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalităţii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor ; în cadrul unidimensionalităţii se poate discuta şi sensul unic al curgerii timpului, deci imposibilitatea realizării drumului invers. Argumentul principal îl constituie în acest caz lanţurile cauzale, imposibilitatea apariţiei efectului înaintea cauzei şi, de cele mai multe ori, nota de succesiune în relaţiile cauzale, efectul continuând să existe şi să acţioneze după încetarea acţiunii cauzei, dar ca rezultat evident al acţiunii acesteia. Demonstrarea unidimensionalităţii timpului (chiar când acesta este gândit ca volum) şi în cadrul acesteia — a sensului timpului dinspre trecut spre viitor — nu este epuizată de teoretizarea momentului de succesiune în relaţia cauzală, în teoria relativităţii, fenomenul de dilatare a timpului precizează transformările posibile ale timpului în trecerea de la un sistem de referinţă la altul, prin aceea că acest fenomen (ca fenomen de relaţie) nu schimbă întru nimic sensul desfăşurării evenimentelor dinspre trecut spre viitor în sistemul propriu de referinţă. Fenomenul dilatării duce doar la mărirea distanţei dintre evenimente în cazul raportării unui sistem de referinţă la altul. Concluziile teoriei relativităţii întregesc deci argumentul relaţiei cauzale şi cu conservarea sensului în cazul succesiunii unor evenimente, chiar dacă acestea nu sunt legate cauzal între ele. Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al timpului sunt sistemele variabile. Astfel, în sistemele reale termodinamice starea mai probabilă urmează stărilor mai puţin probabile. Această caracteristică este redată de conceptul de entropie. Creşterea entropiei înseamnă creşterea stării de dezordine în raport cu ordinea, deci existenţa unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate. In sistemele, în care predomină ramura ascendentă, putem vorbi despre un sens al desfăşurării proceselor invers celui dintâi, sens de creştere a ordinii, de creştere a opoziţiei la dezordine. Această trăsătură, caracteristică sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie. În orice caz, cu cât schimbările sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioară, cu cât se poate aplica mai adecvat conceptul de „îmbătrânire" a sistemului sau cel de mişcare progresivă, cu atât sistemul are mai multe note de ireversibilitate. Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelată cu cea a reversibilităţii şi ireversibilităţii lui. Reversibilitatea timpului va fi corelată cu posibilitatea curgerii evenimentelor în sens invers, cu reversibilitatea schimbărilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea întoarcerii spre faze, etape, evenimente anterior parcurse, cu ireversibilitatea schimbărilor. In descifrarea acestor aspecte, ştiinţa contemporană aduce argumente preponderente în sprijinul ireversibilităţii, deşi nu anulează, cu totul ideea momentelor, aspectelor de reversibilitate parţială pe fondul ireversibilităţii fundamentale. Cu alte cuvinte, în curgerea eternă dinspre trecut spre viitor este posibilă si schimbarea dinspre A spre B şi schimbarea dinspre B spre A , analog cu A, dar având — de bună seamă — particularităţile sale. în sistemele mai simple predomină aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor concrete, care — în curgerea timpului — sunt de fiecare dată altele. Ecuaţiile reversibile ale dinamicii, ale câmpului electromagnetic nu pun problema scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea principială de desfăşurare a fenomenelor studiate în ambele sensuri, fără ca să existe mijloace de detectare a stărilor ulterioare faţă de cele anterioare. Fără să fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (în acest al doilea sens), în colţul nostru de Univers se poate vorbi de o săgeată a timpului, legată de ideea de progres. Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentală a timpului la întregul Univers se leagă de ideea dialectică a inepuizabilităţii calitative şi cantitative a materiei în mişcare, de infinitatea posibilităţilor de structurare şi de interacţiune caracteristice Universului. De existenţa trăsăturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate concepută ca trecere de la trecut spre viitor şi nici o dată invers, se leagă în filosofarea asupra timpului şi constatarea că timpul apare ca unitate între real (timpul scurs) şi posibil (timpul nescurs), ca naştere a realului din posibil şi a posibilului din real. Varietatea calitativă a structurilor temporale Treptat se conturează pentru secolul XX, tot mai insistent, abordarea diversificată calitativ a timpului. Specificitatea coordonatei temporale obligă la diferenţierea între timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel biologic, uman (individual şi social). Timpul biologic, amplu cercetat, deşi încă într-o formă incipientă, pune în primul rand problema deosebirilor între timpul fizic (cronologic) Şi cel biologic, în aşa fel încât timpul biologic nu poate fi totdeauna măsurat cu unităţile timpului fizic. Acest aspect poate fi ilustrat cu ritmuri diferite de maturizare şi îmbătrânire a diferitelor organisme. Dar. evidenţiind ritmurile diferite, se poate afirma că timpul organismului tânăr este mai dilatat decât cel al organismului îmbătrânit, întrucât secunda de viaţă a unui organism tânăr este mai bogată în procese fiziologice. Pentru copil, deci, ziua este mai lungă decât pentru omul matur, căci în cadrul ei se petrec incomparabil mai multe evenimente şi în plan fiziologic şi în plan psihic, deci activitatea e mult mai intensă. Din punctul de vedere al timpului fizic, copilăria apare scurtă, iar bătrâneţea — lungă. Din punctul de vedere al timpului biologic situaţia se prezintă diametral opusă : copilăria este îndelungată, iar bătrâneţea — scurtă. De aceea se poate vorbi despre un timp intern propriu fiecărui organism, care se modifică de a lungul dezvoltării sale individuale. Din punct de vedere filozofic, aceste constatări sunt importante prin consecinţele lor „antropologice", căci valoarea în timp a zilelor, fiind invers proporţională cu vârsta, rezultă necesitatea utilizării la maximum a posibilităţilor tuturor vârstelor, cu deosebire a anilor tineri. Timpul biologic individual se corelează apoi cu timpul speciei, calitativ deosebit de cel dintâi prin legităţi caracteristice. Durata de existenţă a speciei se supune altor criterii decât durata de viaţă a fiecăruia din indivizii săi. Dacă în cazuri individuale, esenţiali sunt parametrii fiziologici, în cazul speciei apar alţi parametri, ca densitatea populaţiei, lărgirea arealului, existenţa unei capacităţi generale de adaptare, capacitatea de a birui în concurenţa interspecifică etc. În cercetarea timpului biologic, un aspect important îl reprezintă modurile specifice ale „simţului timpului", care trebuie înţelese ca o capacitate de a percepe curgerea timpului, de a acţiona în anumite ritmuri regulate, de a măsura timpul cu mijloacele proprii organismului. Existenţa „orologiilor biologice" constituie principala particularitate a organismului de a aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexele condiţionate legate de timp, migraţia păsărilor etc.). Organismul viu posedă asemenea ceasuri, care sunt corelate în esenţă cu procesele periodice din mediu : zi-noapte, anotimpuri etc. Temelia ceasurilor biologice rudimentare o constituie caracteristicile periodice ale reacţiilor chimice ale diverselor structuri subcelulare. La organismele superioare, ritmul fundamental este dat de activitatea ritmică automată a scoarţei cerebrale. Nivelul reprezentării conştiente a timpului presupune o multitudine de factori psihici şi biologici. Toate evenimentele vieţii lasă urme în noi, personalitatea noastră se îmbogăţeşte neîntrerupt şi nu ne putem rupe nicicând de trecut. Studiile închinate timpului uman relevă particularităţile acestuia raportate la indivizi şi la societate, din multiple unghiuri de vedere, impunîndu-se cu deosebire abordările de ontologie socială. Din cadrul construcţiei filozofice a secolului XX referitoare la timp, au avut o înrâurire deosebită asupra contemporanilor şi urmaşilor soluţiile propuse de Bergson şi Heidegger pentru accentuarea deosebirilor calitative între timp şi spaţiu, a rolului temporalităţii în existenţa umană. Dorind să se delimiteze de excesele scientismului rigid, corelat cu determinismul mecanic, Bergson face distincţie între timpul spaţializat al ştiinţelor naturii şi durata pură, încercând să releve anumite particularităţi ale creaţiei complexe, pe care el o vede realizîndu-se în viaţă şi pe care omul reuşeşte să o cuprindă printr-o intuiţie de un soi deosebit, intuiţie supraintelectuală. În concepţia lui Bergson, îndreptată împotriva mecanicismului, se semnalează unele aspecte ale problematicii filosofice şi ştiinţifice care erau neglijate sau simplificator prezentate de materialismul metafizic anterior. Dar respingând îngustimile materialismului, Bergson ajunge să respingă materialismul în genere ; încercând să depăşească limitele unui anumit mod de a face ştiinţă, el a respins ştiinţa în general, caricaturizîndu-le pe amândouă. Astfel, pentru Bergson ştiinţa naturii spaţializează timpul, absolutizând aspectele de discontinuitate şi ucigând orice dinamism, orice viaţă. Prezentând astfel tabloul ştiinţei, lui Bergson nu i-a fost greu să releve necesitatea de a lua în considerare alte aspecte ale realităţii ; în locul abordării cantitative, necesitatea abordării calitative, în locul omogenităţii — heterogenitatea, în locul discontinuităţii — continuitatea fundamentală. Relevînd aceste particularităţi, care scăpau în parte reducţionismului scientist, clădit pe fizica clasică, Berg-son, în loc de a surprinde saltul calitativ realizat de ştiinţă şi de filosof ia aliată cu ştiinţa, respinge, ca insuficientă, abordarea ştiinţifică clădită pe inteligenţă şi elaborează o teorie iraţionalistă a existenţei, izvorînd dintr-o biologie şi o psihologie speculativă. Astfel, el a fost total nereceptiv — după cum au arătat comentatorii ulteriori — la progresele realizate de Ein-stein în teoria relativităţii. Şi tocmai în perioada în care Einstein reuşea să demonstreze interdependenţa între spaţiu şi timp, evidenţiind aspectele de continuitate în abordarea spaţiului şi a timpului şi apoi varietatea calitativă a structurilor spaţiale şi a celor temporale, Bergson învinuieşte ştiinţa pentru un mod de gândire ce nu îi mai era propriu. Deşi a pus cu acuitate anumite probleme reale şi importante pentru sintezele de care avea nevoie secolul XX, Bergson s-a apropiat de ele cu o atitudine unilaterală, de aceea metafizică, absolutizînd rupturile, revăzând continuităţile. Teoretizând ruptura totală între materie şi viaţă (inclusiv conştiinţă), între cunoaşterea intelectuală şi intuiţie, între timpul spaţializat şi durata pură, H. Bergson conferă duratei pure virtuţi de creaţie continuă, de curgere continuă indivizibilă şi deci inanalizabilă. Realitatea duratei pure constă — pentru el — în devenire, într-un curent vital unic, pe care numai intuiţia directă şi interioară o poate cunoaşte. Ca un filosof de răscruce, trăind deci în epoca de depăşire a mecanicismului spre organicism, Bergson surprinde unele aspecte ale dialecticii realului, dar se lasă copleşit de „cutiile negre" ale ştiinţei anterioare şi respinge ştiinţa în numele iraţionalismului. De aici, pe de o parte, respingerea oricărei abordări cantitative a duratei, de aici, pe de alta, absolutizarea deosebirilor calitative, aşa cum se manifestă ele la nivelul biologicului şi al umanului, în aşa măsură încât pentru Bergson ele par a rămâne inaccesibile oricărei investigaţii raţionale. Incontestabil însă că marea influenţă pe care a avut-o creaţia bergsoniană asupra secolului XX se explică mai cu seamă prin semnalarea unor probleme reale şi acute ale filosofiei acelui timp. În prelungirea preocupărilor filosofice închinate timpului în secolul XX, un loc special revine existenţialismului heideggerian. În clădirea teoriei heideggeriene a existenţei în general, apare centrală cercetarea existenţei autentice umane, prin intermediul căreia şi prin depăşirea căreia Heideg-ger năzuieşte să se apropie de existenţă în general. Şi întrucât el relevă temporalitatea ca sens al existenţei umane autentice, îşi extinde concluziile şi asupra timpului, ca orizont al existenţei în general. Dar numai ca o sugestie, căci în esenţă Heidegger dezbate problema coordonatei temporale a existenţei mai ales din unghiul de vedere al existenţei umane. Sein und Zeit se dovedeşte în fundamentul său o lucrare închinată omului, deşi Heidegger doreşte permanent să depăşească orizontul restrictiv uman. Şi, în acest cadru, timpul este abordat din unghiul de vedere al devenirii (în opoziţie cu conceperea existenţei ca nemişcare), al devenirii omului, al permanentei sale schimbări, rezultând din tensiunile ce-i sunt definitorii, tensiuni între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Dar proiectul acţiunilor umane (deci raportarea umană la viitor) este strâns legat de condiţionarea spaţio-tempo-rală a trecutului. Dacă viitorul este elementul principal pentru om în devenire, al doilea moment hotărâtor este trecutul, omul având datoria să-şi asume răspunderea pentru tot ce ţine de trecutul său, de originea sa, căci e cu neputinţă să-şi proiecteze viitorul, fără a avea o temelie în trecut. Şi din confruntarea celor două momente ale timpului se naşte prezentul, în care omul îşi ia propriul destin în mîini. Deşi Heidegger a insistat asupra deosebirilor dintre concepţia sa proprie şa existentialism, toţi interpreţii filosofici sale sunt înclinaţi să releve faptul că problematica sa fundamentală a rămas problematica omului, aşa cum s-a. pus ea în filosofia occidentală la începutul secolului XX, inclusiv în privinţa problemei timpului. Ar fi important de relevat că atat la Bergson. cat şi la Heidegger, dar mai cu seamă la acesta din urmă, accentul cade pe filosofia timpului, evidenţiindu-se la cel dintai devenirea ca permanentă creaţie, la cel de al doilea realizarea complexă a omului în devenire, dar tot în termeni de „totalitate", ca unitate intre diverse posibilităţi şi realitate, între realizarea autenticităţii şi smulgerea din ne-autenticiate. Heidegger delimitează existenta autentică de existenţa cotidiană, banală, care însemnează acceptarea situaţiei date fără nici o problematizare, un fel de conservare a trecutului, un fel de prezentificare a datului imediat. Existenţa cotidiană e un fel de abandonare în prezent. Prin aceasta, existenţa cotidiană, banală, îşi manifestă inautenticitatea. In termenii filosofici timpului la Heidegger, o astfel de atitudine poartă numele de intra-temporalitate. Şi ea se caracterizează prin neglijarea temporalizării timpului însuşi. Cu alte cuvinte, la Heidegger, timpul autentic este cel legat de activitatea omului autentic. Privind teoria generală a timpului la Heidegger, prin prisma existenţei autentice umane, ar rezulta că existenţa nu este gândită ca identitate cu sine, ci ca devenire, după cum devenire, istorie este şi existenţa omului autentic, care se desăvârşeşte în permanenţă. De remarcat ea problematica timpului, deşi centrală la ambii filosofi, antrenează — în fond — o multitudine de probleme filosofice ale destinului uman, cm deosebire creativitatea umană la Bergson şi responsabilitatea umană la Heidegger. Ea rămâne însă unilaterală în raport cu deschiderea interpretativă incomparabil mai complexă, pe care o permite gândirea nuaterialist-dialectică contemporană. 쥁