Referat E.cioran

Mai jos puteti citi fragmente din Referat E.cioran si de asemenea puteti face Download Referat E.cioran

Citeste fragmente din Referat E.cioran

Emil Cioran Născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari, ca cel de-al doilea fiu al preotului Emilian, Emil Cioran frecventează începând din 1921 Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti iar începând din ultimul an începe să publice articole în periodicele "Calendarul", "Gândirea", "Vremea", "Azi". Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian, iar în acelaşi an (1932) se înscrie la doctorat, sperând să obţină o bursă pentru Franţa sau Germania. În 1934 îi apare prima carte, "Pe culmile disperării", pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte să se stabilească definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935 se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an postul de profesor de filosofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov iar în anul următor, 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului francez din Bucureşti, bursă care i se va prelungi până în 1944. În 1940 începe să scrie "Îndreptar pătimaş", ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă va fi încheiată în 1945, an în care se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945 începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Editura Gallimard prima carte, "Précis de décomposition"; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în anul 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Saint-Beuve, Combat, Nimier). Se stinge din viaţă la Paris în 1995. "Aveam şaptesprezece ani şi credeam în filosofie. Tot ce nu avea legatură cu ea mi se părea păcat sau abjecţie"(2, pag.248) mărturiseşte Emil Cioran la începutul unui capitol din "Tratatul de descompunere", scris la 38 de ani. Mirat de lumea care i se aşternea vederii, se abandonează filosofiei, cu toate că o considera impersonală, ca neexprimând nici autenticitatea filosofului, a gânditorului, nici ritmul fiinţei umane. Filosofia ca nelinişte impersonală este soluţia tuturor celor care fug şi se ascund de exuberanţa vieţii, viaţa nu se poate evita prin explicaţii, prin filosofări; viaţa trebuie trăită, îndurată, iubită sau urâtă, adorată sau temută, într-un amestec alternant de fericire sau oroare dat de însuşi ritmul fiinţei, de toate oscilaţiile şi disonanţele acesteia. Filosoful nu riscă nimic, rostul lui este să exprime gânduri, rod al raţiunii, care însă nu egalează măreţia vieţii descrisă prin muzică, literatură, poezie; universul se descrie, nu se discută. Problemele adevărate ale vieţii încep acolo unde filosofia, prin raţiune, abdică în faţa Necunoscutului, a imprevizibilului, a dezastrului. Filosofia este zadarnică, definiţiile date de ea sunt numai o faţadă, un rezultat al disperării omului în faţă neantului. Lucrurile sunt înşelătoare pentru că sunt raportate ori la simţuri, care pot să fie iluzorii, ori la raţiune, care prin logica internă poate da greş, conceptele pe care le foloseşte nefiind operante. Filosofia are însă unele particularităţi care-i dovedesc atât eficienţa cât şi limitele; meritul ei este de a surprinde numai generalul din lucruri iar limitarea se reduce la individual. Ceea ce filosoful exprimă este individualul; necesitatea cunoaşterii generalului, ca mod de funcţionare al socialului fiind singurul scop onest al filosofiei. Îndreptată către general, filosofia ar putea da un sens comun teoriei şi practicii, muncii fizice şi celei intelectuale. Existenţa, redusă la esenţa ei, este aceeaşi din toate timpurile iar rezultatele ştiinţelor nu ar putea modifica poziţia metafizică a omului, profunzimea exprimării trăirilor şi a filosofării fiind – după Cioran – independentă de erudiţie. Revelaţiile vremurilor trecute sunt traduse pe alte planuri de gândire, intuiţiile originare sunt exploatate prin mijlocirea ultimelor cuceriri ale gândirii. Ca scop al filosofării, totul pare nimicnicie şi vânare de vânt, viaţa părând o lâncezeală între clar şi obscur, destinul – în calitate de carnaval temporal – implacabil ca un epitaf: totul ar dovedi nimicnicia omului. Urând josnicia lumii existente, Cioran îşi mărturiseşte aşteptarea pentru un nou univers într-o stare în care existenţa şi non-existenţa îi sunt egale şi asemenea. Omul este nefericit sau ipocrit: " Dacă sunt oameni fericiţi pe acest pământ, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate?... Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată." (1, pag.171). Ceea ce i se oferă omului în existenţă este ori interiorizarea, ori exteriorizarea, aparenţa, nesemnificativul lucrurilor, dacă sunt privite ca atare, în ele însele. Semnificaţia lucrurilor se dezvăluie numai prin interiorizarea faptelor brute, fapt care le vitalizează, existenţa devenind în acest mod un pretext cu o anume semnificaţie, o teleologie obiectivă neputându-se construi şi justifica decât pe o sumă de iluzii care sunt direct sesizabile şi demascabile de luciditate. Cei pentru care lumea este exterioară, oferindu-le doar o obiectivitate rece, trăiesc indiferent, viaţa fiind pentru ei o sumă de ocazii pierdute, ei neputând depăşi starea de vizualitate a vieţii, ei rămânând numai la suprafaţa lucrurilor, izolaţi de lucruri, neputându-le asimila şi trăi. Excesul de subiectivism nu poate duce decât la megalomanie sau autodenigrare, preocuparea subiectivă ducând la autodistrugere. Numai iubirea de oameni care e naturală şi spontană, rezultată din dăruire firească şi elan irezistibil, din umanism, poate comunica o intimitate caldă şi senină. Fericirea, ca şi nefericirea, provin din interiorul fiinţei umane, totul depinzând de răsfrângerea în conştiinţă a acţiunilor, de amplificările interne şi de acurateţea sensibilităţii : a fi conştient de asta duce la luciditatea necesară perceperii corecte a realităţii. Luciditatea nu duce neapărat la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire; luciditatea corectează exagerările sau anticipările sensibilităţii. Pentru a ajunge la un grad mai mic de nefericire este necesară o educaţie, un efort lăuntric persistent; educaţia pentru a ajunge la fericire este ineficientă şi sterilă, neexistând nici o modalitate voluntară pentru aceasta. Prin conştienţă, în fericire simţi că lumea trebuie să fie aşa cum este; în nefericire, lumea trebuie să fie oricum, dar nu aşa cum este: "Niciodată nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care să-şi recunoască în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii" (1, pag.182). Autocontrolul nefericirii provoacă mai puţine nelinişti, o suferinţă mai stăpânită, o "mascare aristocratică" a consumării intime. Compătimirea este un semn de superficialitate datorat unui sentiment care nu angajează; mila şi consolarea sunt ineficace. Noţiunile de bine şi rău sunt relative, imposibil de delimitat în mod clar, dar şi imposibil de a te dispensa de întrebuinţarea lor. Aprecierea unei acţiuni ca bună sau rea se face prin prisma unor criterii morale iar morala a devenit extrem de complexă şi contradictorie pentru că valorile ei nu sunt fixate explicit, ci prin termeni vagi: "...Din moment ce realitatea este iraţională în esenţa sa, ce rost mai are să cauţi norme ca să delimitezi binele de rău, ce rost mai are să distingi ceva?" (1, pag.95). Eternitatea nu duce nici la triumful binelui nici la triumful răului; eternitatea nivelează şi anulează totul, suferinţa şi plăcerea consumându-se subiectiv, nici o creaţie neputând atinge un triumf final, o victorie definitivă. Conceptul obiectiv al eternităţii nu are nici un sens pentru individul subiectiv, cu existenţă finită. "Experienţa eternităţii depinde de intensitatea trăirii subiective, iar nu de obiectivitatea substanţială sau de durata continuă. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decât într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuă a clipelor una de alta. Este necesară o luptă dramatică şi intensă cu timpul, pentru ca, odată depăşit mirajul succesiunii momentelor, să mai rămână numai trăirea exasperantă a clipei, care să te avânte de-a dreptul în veşnicie" (1, pag.98). Viaţa apare ca o succesiune de momente, de clipe iar eternitatea este clipa; eternitatea este absenţa succesiunii timpului. Când spaţiul şi timpul nu mai contează, istoria, ca succesiune de trecut, prezent şi viitor, nu mai are nici o importanţă: "atunci pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri?" (1,pag.10). Şi îşi răspunde câteva rânduri mai jos: pentru a nu fi singuri în momentul morţii. Moartea, ca ceva scârbos, singura obsesie care nu poate fi voluptuoasă, revine obsedant totuşi în filosofia lui Cioran, alături de agonie, suferinţă, eternitate. Nu se poate vorbi despre moarte decât în contextul vieţii, moartea ca realitate autonomă faţă de viaţă nu există. A intra în moarte înseamnă a găsi în existenţă un drum către moarte, o regiune aparte a firii unde omul se eliberează pe el însuşi de el însuşi. A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a trăi inconştient, neatent la prezenţa veşnică şi tulburătoare a morţii. Transcendenţa morţii se obiectivează numai în urma interiorizării sentimentului morţii drept cauză exterioară a raţionalizării faptelor vieţii, a certitudinii imanenţei morţii. A trăi cu conştiinţa morţii ca fapt imanent este posibil prin gândirea vieţii ca înaintare către moarte; când însă revelarea morţii este foarte puternică, prezenţa ei nu lasă loc naivităţii, bucuriei, voluptăţii de a trăi. Conştiinţa agoniei demască nulitatea şi nesemnificativul acesteia dar a avea conştiinţa agoniei şi înaintării în moarte înseamnă luciditate extremă, înseamnă a privi viaţa şi moartea eliberate de iluzii. Viaţa ca o lungă agonie, ca un drum către moarte este de fapt o altă formulare a dialecticii demonice a vieţii care naşte forme pentru a le distruge într-o succesiune iraţională; problema salvării, a mântuirii rămâne o simplă problemă care nu merită pusă. Revelarea imanenţei morţii în viaţă se realizează prin boală sau stări depresive; prin boală, moartea este prezentă în viaţă, starea de boală ne leagă de realităţile metafizice; boala are o misiune filosofică, aceea de a arăta iluzoriul sentimentului de eternitate a vieţii şi fragilitatea acesteia. În stările normale de sănătate, moartea este considerată ca venind din exteriorul fiinţei; stările depresive nu revelează numai existenţa ca obiectivitate sensibilă, ci şi moartea. Interiorizarea descoperă în subiectivitate o regiune unde viaţa se îmbină cu moartea, o regiune a transcendentului şi iraţionalităţii. Senzaţia de prezenţă a morţii în structura vieţii induce sentimentul de neant în fiinţare, lucru dovedit de frica de moarte, imanenţa morţii în viaţă este un semn al triumfului final al neantului asupra vieţii, credinţa în eternitate dovedindu-se iluzorie. Toate formele de frică au la origine aceeaşi pecete a fricii de moarte în diverse manifestări, o frică absolut organică ce nu poate fi înlăturată raţional. Chiar şi credinţa în nemurire este ghidată pe acest drum tot de frica de moarte, în speranţa că valorile vieţii vor putea fi salvate. Dar în existenţă nu este posibilă salvarea; în non-existenţă, în neant nici atât. Toată problema morţii se reduce la conştiinţa subiectivă a morţii; pentru cel care nu are aceasta conştiinţă, neantul nu are nici o importanţă. Marea povară a raţionalităţii, prezenţa morţii şi a neantului, lipsa unei finalităţi a vieţii, lipsa salvării, ar fi imposibil de suportat dacă n-am avea posibilitatea de a termina oricând cu toate prin sinucidere. Forţa de a o lua de la capăt în fiecare zi e dată de libertatea de a ne sinucide. Ideea de a putea face aceste lucru, mulţimea mijloacelor, uşurinţa de a face aceasta dă o oarecare superioritate şi posibilitate de control a existenţei; cel care nu s-a gândit la sinucidere măcar o dată dovedeşte – după Cioran – slăbiciune. Contradicţia dintre raţionalitate – prin care este posibilă sinuciderea – şi instinctualitate – cea care se împotriveşte sinuciderii – dezvoltă o stare conflictuală internă : reflecţia asupra vieţii descoperă că instinctualitatea şi normele morale ne-au condus viaţa, frânând inspiraţia şi libertatea de mişcare. Religia a interzis sinuciderea : era o formă de nesupunere în faţa zeilor, de depăşire a limitelor mântuirii; alte argumente valabile împotriva sinuciderii nu sunt sau nu s-au găsit încă din aceasta perspectivă. Sinuciderea este caracteristică numai omului, nici un animal nu o are; sinuciderea este caracteristică raţionalităţii, depăşind instinctele, refuzând eternitatea şi supunerea oarbă. Ispită imanentă a naturii umane care nu poate accepta neantul – simpla constatare a unor porunci nu este supranormativă instinctelor – care îşi câştigă şi dovedeşte libertatea; gândul siuciderii rămâne totuşi unul pozitiv. Există o voinţă de a trăi dar şi o voinţă de a muri care trebuie să fie suficient de puternică pentru a duce la actul real. Ispita, tentaţia este diferenţa dintre posibilitate şi instinctualitate, dintre libertate şi datorie morală, este libertatea dusă la limită. Sinuciderea devine o problemă de libertate, nu de morală : a ieşi din scenă când piesa nu îţi mai place sau te plictiseşte : "Înţelepţii antici, care se sinucideau pentru a-şi dovedi maturitatea, creaseră o disciplină a sinuciderii pe care modernii au pierdut-o. Sortiţi unei agonii fără geniu, nu suntem nici autorii trăirilor noastre extreme şi nici arbitrii despărţirilor noastre întru veşnicie; sfârşitul nu mai e sfârşitul nostru"(2, pag.62). Nu actul exterior al sinuciderii contează ci libertatea interioară care face sinuciderea posibilă : via libertatis a vieţii. Diferenţa dintre a nu fugi de moarte şi actul sinuciderii o face Isus, care a suportat răstignirea deoarece ştia că numai prin sacrificiul său propriu pot triumfa ideile sale. Isus îi creează lui Cioran un sentiment ambiguu: "Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee şi credinţă. Să ne fi dat pace şi să nu ne mai fi tulburat cu atâtea idealuri şi credinţe. Căci idealuri şi credinţe au atâţia. Iubesc la Isus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui, care nu îmi par nici cele mai interesante şi nici cele mai dureroase"(1, pag. 150). "Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mândreşte de a fi omorât unul pe cruce."(1,pag. 186). Iubirea este văzută ca o formă de comuniune şi de intimitate, legată de fenomenul iraţionalităţii dar şi de cel al spargerii barierelor individuaţiei. În sentimentul iubirii se simte atât specificul cât şi universalul, în sensul atingerii unui vag indefinit dar orientat către o singură fiinţă, către un singur obiect asupra căruia se răsfrânge iubirea. Participarea universală presupune obiectul prin aceea că el este un simbol al totului; accesul total presupune un acces individual. Orice iubire adevărată reprezintă o culme căreia sexualitatea nu-i răpeşte nimic din înălţimea ei, sexualitatea fiind şi ea o culme care atinge un paroxism extatic unic. Iubirea, cu cât e mai intensă, mai concentrată, cu atât se limitează mai mult ca întindere, cerând individualul, unicul; farmecul unei iubiri intense este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a descoperi sau inventa un infinit într-o existenţă individuală finită. Sentimentul iubirii îmbină în persoana iubită transcendenţa şi intimitatea într-un complex simultan în care sexualitatea ocupă o poziţie care ţine de realul subiectiv dar şi imaginativ. Iubire spirituală între sexe diferite nu există, ea fiind doar o subiectivare a transfigurării persoanei iubite care doar dă iluzia spiritualităţii. "Iubirea – omenească sau divină – aduce pe aceeaşi treaptă toate făpturile: a iubi o târfă sau a-l iubi pe Dumnezeu presupune aceeaşi simţire; în amândouă cazurile urmezi impulsul creaturii. Doar obiectul se schimbă." (2,pag.198) Sensibilitatea pentru frumos ca împlinire formală şi armonică se dezvoltă cu atât mai puternic cu cât omul este mai aproape de fericire; aspectele negative intensifică farmecul armoniei şi al splendorii. Totul în frumuseţe îşi găseşte o raţiune internă, un echilibru intern şi o justificare totală. A vedea frumuseţea lumii ar însemna să afirmi că lumea trebuie să fie aşa cum este. Fenomenul estetic prezintă absolutul într-o formă anume, obiectivând infinitul în forme limitate, prezintă forma absolutului doar simţurilor. Despre imposibilitatea reală ca acest lucru să se întâmple nu ne dăm seama în momentul contemplării frumosului; sau este posibil ca absolutul să fie prezentat într-o formă anume dar numai în sufletul celui dominat de emoţia estetică, în clipa viziunii frumosului. De aici iluzia existenţei unui ideal de frumuseţe în lume. Iraţionalitatea în filosofia lui Cioran apare într-un dublu aspect : ca dinamism orb refuzând orice ierarhie de valori şi ca realitate asimilată într-un mod de viaţă naiv, mulţumitor, echilibrat. Viaţa, fiind iraţională în esenţa sa, nu are un sens; salvarea este posibilă numai prin experienţa naivă a iraţionalului, care situează omul în imanenţa substanţială a vieţii. Prin conştiinţă, reflexivitate şi interiorizare, iraţionalul poate fi depăşit, dar numai în gândire; prin biologic omul aparţine tot iraţionalului. Omul este astfel constituit încât el cere o ierarhizare a valorilor, o scară de valori şi o sumă de criterii; în iraţionalismul vieţii, a evoluţiei fără scop, această cerinţă rămâne o simplă exigenţă, decelabilă numai prin iraţional. Aflat pe culmile disperării – culmi nu neapărat înălţimi, ci şi prăpăstii, culmile văzute ca extreme – filosoful Emil Cioran nu mai ştie nimic; sau constată că nu ştie nimic pentru că nu este în lume nici un principiu consistent sau un criteriu valabil pentru a şti ceva; lumea nu merită a fi cunoscută. Rămâne însă un singur lucru care îl mai poate salva pe om în absenţa unor valori adevărate: iubirea. Să iubeşti totul, să te simţi responsabil pentru tot, să plângi când te gândeşti la oameni, chiar şi atunci când iubirii i se răspunde cu dispreţ şi indiferenţă : cam asta e iubirea, dar şi salvarea. Iubirea poate aduce lumină în suflet iar atunci întunericul şi prăpastia nu vor mai fi o atracţie, o tentaţie. Dar pentru a avea acces la lumina totală trebuie să fi scăpat de dialectica şi antinomia lumină- întuneric, ajungând la autonomia absolută a luminii. La ce bun, însă, dacă lumina are valoare numai raportată la întuneric; sau dacă lipsa întunericului nu este lumină. "Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele." (1,pag.203) Bibliografie 1.Cioran, Emil , Pe culmile disperării , Editura Humanitas , Bucureşti , 1993 . 2.Cioran, Emil , Tratat de descompunere , Editura Humanitas , Bucureşti , 1992 . 쥁