Referat Filosofia Cunoasterii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Filosofia Cunoasterii si de asemenea puteti face Download Referat Filosofia cunoasterii

Citeste fragmente din Referat Filosofia Cunoasterii

Immanuel Kant , a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti din vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul HYPERLINK "http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Estetic%C4%83&action=edit" o "Estetică" esteticii , operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui Kant. Idei si consacrare Aşa cum o va spune în Prolegomene, a fost deşteptat din „somnul dogmatic” de lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume şi mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe „drumul drept” şi îi provoacă o „revoluţie în reflecţie”. Kant crezuse până atunci că sursele cunoaşterii nu se află în experienţă ci în spirit, în raţiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoştinţele noastre sunt ivite din experienţă. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arăta că experienţa şi judecata permit deopotrivă cunoaşterea. Aşa cum va scrie mai târziu, intuiţia fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiţie este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor puterii ei. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica raţiunii pure, a cărei primă ediţie datează din 1781. Kant are 57 de ani. Este deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.Raţiunea nu poate cunoaşte totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoaşterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, aşadar moral. Este tema Criticii raţiunii practice, publicată în 1787.Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii au fost determinate în Critica raţiunii pure, şi ale libertăţii, al cărei fundament a fost stabilit în Critica raţiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 şi marchează desăvârşirea esenţialului filozofiei kantiene.În 1780 devine membru în Senatul universităţii, iar în 1787 membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II. Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineaţa cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică şi uneori fizica şi matematicile. Nu-şi citea cursurile ci vorbea liber, deşi urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripţiile academice prusiene. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile şi publicaţiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă. Teoria cunoaşterii Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte HYPERLINK "http://ro.wikipedia.org/wiki/Ra%C5%A3ionalism" o "Raţionalism" raţionalismul lui René Descartes, pe de alta HYPERLINK "http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Empirism&action=edit" o "Empirism" empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie sensorială sau experiment, atunci avem deaface cu o judecată sintetică. Toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia sensorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Kant susţine că, noţiunile de Timp, Spaţiu şi Cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi cauzalitatea sun prin urmare forme care funcţionează în procesul de percepţie ca şabloane, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică aşa cum este în realitate, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariţiei sensoriale a "lucrului în sine",care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeşte numen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premizele şi limitele necesare la care este supus omul. Citate reprezentative: - Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa. - Fericirea e un ideal al imaginaţiei iar nu al raţiunii. - Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept. - O propoziţie incorectă e neapărat falsă, dar o propoziţie corectă nu e neapărat adevărată. - Conceptele fără materie sunt vide. - Nu se poate învăţa filozofia, se poate doar învăţa să filozofezi. - Principiul finalităţii nu e constitutiv ci regulator. Platon S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi mama Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate şi a rămas alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.e.n.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinereţe poartă marca puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: Egipt – se familiarizează cu matematica; Cirene – intră în legătură cu matematicanul Teodor; în coloniile din Italia de Sud – face cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza – invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiţie îndoielnică spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii esra asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 e.n. la ordinul împăratului Iustinian. După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă cum spune Cicero “cu condeiul în mână” (scribens mortuus est). Opera Este cel dintâi filosof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori (dintre care doar una, a 7-a, se pare că este autentică). El a impus forma Dialogurilor, în care problemele filosofice sunt abordate prin dialogul dintre Socrate şi diverşi cetăţeni atenieni. Cronologia Dialogurilor a fost stabilită ca fiind următoarea: Dialogurile de tinereţe: Apărarea lui Socrate (care nu este un dialog propriu –zis), Eutyphron, Criton, Protagoras, Ion (Platon), Laches, Lysis, Charmides , Republica (cartea I). Dialoguri de mijloc (perioada de trecere de la influenţa covârşitoare a lui Socrate la propria teorie a Ideilor): Gorgias, Menon, Eutidem, Hippias Minor, Cratilos, Hippias Maior, Menexene Dialogurile de maturitate: Banchetul, Phaidon (Fedon), Phaidros (Fedru), Republica (cărţile II – X) Dialogurile de bătrâneţe: Teaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, politicul, Philebos, Critias, Legile (dialog neterminat) Doctrina Teoria Ideilor – nucleul filosofiei platonice se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI – VII), Banchetul şi Phaidros. - Distincţia existenţa sensibilă/ existenţa inteligibilă este baza teoriei Ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale. - Dialectica – metoda prin care se ajunge la cunoaşterea Ideii, obiectul conoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous). Ideile se caracterizează prin: - Desemnează o existenţă absolută (sunt simple). - Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine). - Reprezintă o existenţă eternă. - Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate caltăţile particulare). - Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare). - Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor - "fizică, generază opiniile adevărate (orthe doxa), suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cuoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune); Soarele – Ideea Binelui (Perfecţiunea) - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului – închisoare este o reminiscenţă a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemurilor şi întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale. Statul ideal Este statul în care domneşte dreptatea (cultul competenţei) – fiecare om se ocupă de ceea ce-I este orânduit prin firea înnăscută; scopul statului realizarea binelui tuturor Clasele sociale, prin naştere inegale, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa muncitorilor (demiurgii) – corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) – corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes,filosofii) – corespunde părţii raţionale. Comunismul aristocratic – luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii) Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii Este o aristocraţie a raţiunii, o teocraţie laică Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători şi conducători şi apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului. Formele degenerate (imperfecte) ale statului: timocraţia – conducerea de către soldaţi; oligarhia * Conducerea celor bogaţi; democraţia – conducerea poporului ( periculoasă pentru că încurajează gândirea liberă, scopurile personale, egalitatea, alegerea capricioasă a conducătorilor), despotismul – cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei măriri) Citate "Nu poţi să înoţi de două ori în acelaşi râu" (Cratylus) "Omul este măsura tuturor lucrurilor" (Theaetetus) "Timpul este imaginea mobilă a eternităţii imobile" "A iubi înseamnă căutarea jumătăţii întregului din care ai făcut cândva parte" "Esenţialul este nu să trăieşti, ci să trăieşti cum trebuie" Lucian Blaga Scriitorul,filosoful si profesorul Lucian Blaga a fost una dintre cele mai importante figuri ale culturii romanesti contemporane.Initial expresionista,lirica sa este deschisa miracolelorsi cultiva vitalismul dionisiac. Tatal sau a fost preot “areligios”( noteaza fiul intr-o carte autobiografica),spre deosebire de mama, care –precizeaza tot el- “sufera de o religiozitate cu adiacente folclorice si superstitioase”.Pana la varsta de 4 ani viitorul mester al cuvantului nu a articulat nici o vorba, nici cuvantul vital “mama”.S-ar spune ca in cei 4 ani de mutenie (voluntara?) Blaga si-a insusit in mod inconstient “Inavatatura lui Atman”(=tacerea),despre care scrie mai tarziu in Geneza metaforei si sensul culturii (1937). A urmat cursuri liceale la Brasov si a facut trei ani de teologie la Sibiu.Studiile filosofice le-a facut la Universitatea din Viena, unde a obtinut si titlul de doctor, cu teza Kultur und Erkenntnis (1920).Intre 1926 si 1939 a indeplinit diferite functii in diplomatie (Varsovia, Praga, Viena, Berna, Lisabona).A fost numit profesor la Universitate din Cluj la o catedra creata in mod special pentru el (Filosofia culturii). Sistemul sau filosofic, comparabil ca anvergura si ca arhitectura a ideilor cu acela lui Hegel, iar ca expresie literara cu opera lui Nietzsche sau Bergson, este cuprins intr-o suita de trilogii:Trilogia cunoasterii (Eonul dogmatic, 1931; Cunoasterea luciferica, 1933; Cenzura transcendenta, 1937), Trilogia culturii (Orizont si stil ,1935 Geneza metaforei si sensul culturii), Trilogia valorilor (Arta si valoare, 1939; Despre gandirea magica; Religie si spirit, Stiinta si creatie 1942). O a patra trilogie, “cosmologica”, ar fi urmat sa grupeze Diferentialele divine (1940), Aspecte antropologice (1948) si Fiinta istorica (lucrare editata postum, 1977). In Experimentul si spiritul matematic (editare postuma, 1969), Blaga analizeaza evolutia stiintelor exacte de-a lungul a trei mari etape: aristotelica,galileo-newtoniana si einsteiniana, reliefand implicatiile metafizice ale acestora. In esenta sa, filosofia lui Blaga este o reflectie inspirata asupra conditiei omului in univers, in fata asa-zisului Mare Anonim, care in conceptia filosofului este un “produs mitic-filosofic” al imaginatiei cautatoare de sensuri ultime, caruia I se atribuie atat calitati divine cat si calitati demonice. In conceptia Blaga, modul de existenta in lume data si pentru autoconservare constituie baza vietii umane, dar omul isi cucereste plenititudinea si demnitatea printr-un al doilea mod de existenta in orizontul misterului, unde din “preom” devine “om deplin” prin incercari perpetue de a-si releva siesi misterul, in pofida “cenzurii transcendente” impuse de Marele Anonim.Oricum, miturile, viziunile religioase, conceptii metafizice, teoriile stiintifice operele de arta si de civilizatie sunt rezultatul aspiratiei omului de a se ridica la un mod de fiintare mult superior celui al animalului, trezindu-I mandria si satisfactia singularitatii. G. W. Leibnitz Intalnim in Leibnitz un filosof oarecum diferit de Aristotel, un filosof la care logica se impleteste atat cu ontologicul cat mai ales cu teologicul ceea ce el va denumi teodicee si in care primeaza dovedirea existentei lui Dumnezeu prin mijlocirea ratiunii. Cu toate acestea von observa ca raportarile sale la stiinta logici sunt foarte pertinente.In primul rand el va fii primul ganditor care va schimba abordarea logicii modalenutand centrul discutiilor de la problemele ontologice la problemele limbajului.Va defini principiul ratiunii suficiente(orice lucru exista in virtutea une ratiuni suficiente si datorita acesteia este asa si nu altfel).Dar si principiul identitatii redefinit de el ca pricipio indiscenabilae Problema modalitatii la Leibnitz va avea radacini atat logice cat si filosofice .Din punct de vedere logic cel mai mult va interesa raportarea la categoria de propozitie si anume propozitia in care predicatul este continut in subiect predicatum inest subjecto, propozitii care astazii se vor numi si propozitii de inerenta O propozitie necesara la Leibnitz va fi acea propozitie care poate fii redusa la o propozitie de identitate, si acea propozitie in care negatia ei implica o contradictie.Aceste propozitii necesare se impart in prime si in derivate Vom observa mai apoi ca nu numai propozitile necesare dar si cele contingente au predicatul continut in subiect dar orice fel de analiz am face nu vom putea reduce propozitia de contingenta la o propozitie de identitate.Aceasta abilitate ii va fii atribuita doar lui Dumnezeu care are ocunoastere infinita asupra lumii si care poate vedea in propozitiile contingente inerenta predicatului la subiect, acest lucru insa nu va fii valabil si pentru om a carui cunoastere este limitata Vom vedea mai departe, pentru a intelege mai bine relatia dintre propozitiile necesare si cele contingente, citatul pe care il da Leibnitz:`Asa cum un numar mai mare contine un numar incomensurabil si oricat s-ar continua rezolvarea nu se va ajunge la o masura comuna , tot asa in adevarurile contingente nu se va ajunge la demonstratie oricat s-ar analiza conceptele ei`(…)` din aceasta cauza aflam acun ca propozitiile care tin de existenta lucrurilor sunt diferite. Existentiale sunt cu sigiranta cele care pot fi demonstrate prin analiza termenilor adica cele necesare sau virtual identice , iar opusele lor sunt imposibile sau virtual contradictorii. Acelea sunt adveruri eterne .Ele nu se obtin numai cat lumea exista ,ele s-ar obtine chiar daca Dumnezeu ar fii creat lumea dupa alt plan.Insa fata de acestea , advaruirle existentiale sau contingente difera total. Adevarul lor este apriori inteles doar de intelectul infinit , ele nu pot fi demonstrate prin nici o analiza. Ele sunt de asa natura ca sunt adevarate intr-un anumit timp si nu exprima doar ceea ce tine de posibilitatea lucrurilor ci si de aceea ce exista intrun mod actual sau va exista in mod contingent daca anumite lucruri au fost presupuse` De aici von deduce identitatea propozitiilor necesare cu propozitiile de esenta , a propozitiilor contingente cu cele de existenta ,inposibilitatea demonstrarii propozitiilor de esenta prin analiza te ermenilor,nedemonstrabilitatea propozitiilor de existenta prin analiza termenilor , identitatea virtuala a a propozitiilor necesare , virtualitatea contradictorie a propozitiilor contingente eternitatea propozitiilor necesare si perisabilitatea celor contingente apriorismul celor necesare si apoateriorisnul celor contingent.Propozitiile de esenta sunt adevarate in orice lume posibila ,propozitiile de existenta sunt apriori doar pentru intelectul infinit ,ele tin de actualitatea lucrurilor sunt adevarate doar in aceasta lume si nu in orice lume posibila Intalnim aici ideea de lume posibila care apare la autor in doua feluri: `o propozitie este necesar adevarata daca este adeverata in orice lume posibila` si lumea noastra este cea mai buna dintre toate lumile posibile`.Una va fii deci de natura logica (prima) iar cea de adopua de natura filosofica .Carnap va elabora descrierile de stare pe care le va asocia cu lumile posibile .Interesant esteeste si asocierea `starilor posibile de lucruri` a lui Wittgenstein:exista o descriere de stare si numai una care descrie starea reala a universului; ea contine toate propozitiile atomare adevarate precum si negatiile aceloracare sunt false;ca urmare, noivom nimi descriere adevarata de stere o propozitie de forma oarecare este adevarata daca si numai daca ea are loc in descrierea adevarata de stare` Din punct de vedere filosofic problema lumilor posibile are implicatii mai adanci si anume justificarea raului in lume dar si emonstrarea existentei lui Dumnezeu Dar sa vedem cuvintele lui Leibnitz .Autorul lumii care este Dunmezeu, iar oameni si lucrurile isi joaca rolurile .In Teodicee Dumnezeu este monada suprema,el poseda in sine toate calitatile celorlalte monade si toate calitatile la care aspira acestea el este inzestrat cu ratiune pentru ca a intrevazut multimea lumilor posibile, cu vointa fiindca a ales una dintre ele , si cu putere intrucat vointa sa a devenit act .V ointa insa nu este identica cu bunul plac , iar lumea existenta nu este una oarecare , fiindca puterea duce la fiinta , intelectul,la adevar , iar vointa duce la bine .Din desavarsirea lui Dumnezeu rezulta perfectiunea lumii existente , fiindca Dumnezeu a vroito si , prin urmare , ea nu poate fii decat cea mai buna dintre toate lumile posibile .Daca lumea aceasta nu ar fi astfel Dumnezue n-ar fi creat-o. 쥁`