Referat Banchetul Lui Platon

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Banchetul Lui Platon si de asemenea puteti face Download Referat Banchetul lui platon

Citeste fragmente din Referat Banchetul Lui Platon

Scurtă analiză a „Banchetului” lui Platon Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la discursul lui Socrate. Este foarte sigur că alte cinci discursuri conţin o mare parte de adevăr, pe care Platon îl reţine pentru propria sa teorie. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că această parte de adevăr fiind lămurit degajată în discursul lui Socrate, uneori cu referinţă la opiniile unora sau altora, acest ultim discurs trebuie să demonstreze valabilitatea doctrinei platoniene despre Iubire. Avem deci nevoie să analizăm doar această parte a Banchetului. O studiere a iubirii se împarte evident în două părţi: se va determina mai întâi natura sa, mai apoi se va spune care sunt efectele sale: acesta-i planul lui Aghaton. Nu e suficient totuşi de a afirma necesitatea de a defini, apoi, imediat după, să ne mărginim la lăudarea meritelor a ceea ce trebuie să definim. Care este deci natura iubirii ? A. Iubirea este scopul iubirii. Trebuie mai întâi să privim în faţă această întrebare despre natura iubirii într-o manieră foarte generală. Dragostea este prin esenţă dragostea de ceva, sau nu ? întrebarea pusă e analogă la aceasta, a cărei ocazii ne este precis furnizată prin posibilitatea de a interpreta prima întrebare într-un mod greşit: un tată sau o mamă, în calitate de tată şi de mamă nu au nevoie ei de ceva, să ştie de la un fiu sau de la o fiică? De asemenea vom spune , dragostea e neapărat dragostea de ceva. Dacă iubirea este iubirea de ceva, de ce anume ? această nouă întrebare trebuie să fie examinată cu aceeaşi generalitate ca şi precedenta. Poţi să răspunzi spunând că iubirea doreşte ceea ce iubeşte şi, că dacă ea doreşte, înseamnă că ei asta-i lipseşte. Aici nu-i o simplă verosimilitate, dar o consecinţă necesară de premise puse: un om mare şi puternic, de exemplu, nu va dori să fie mare şi puternic, căci el de acum este astfel. E posibil ca un observator superficial să pretindă totuşi că dorinţa poartă deseori ceea ce ai sau să fi eu sănătos sau bogat, asta nu mă-mpiedică să doresc să fiu sănătos, să doresc să fiu bogat. Dar va trebui atunci să răspunzi că ceea ce-ţi doreşti, de a fi sau de avea , în continuare, sau de a fi încă ceea ce eşti acum. Iubeşti deci ceea ce n-ai acum, să ştii păstrarea de sine în viitor de care să te bucuri acum. Însă iubirea, se spune, e iubirea frumosului şi nu a urâtului. Dacă iubirea este iubirea a ceea de ce eşti lipsit, trebuie neapărat de admis că iubirea e lipsită de frumuseţe, că prin urmare, contrar a ceea ce spune Aghaton, nu este frumoasă. Există o serie irezistibilă de consecinţe asupra identificării frumosului şi binelui. Dar din faptul că iubirea nu este frumoasă, nici bună, nu rezultă să fie neapărat rea. Se va spune deci despre iubire că este ceva intermediar între frumos şi urât, între bun şi rău: începând de aici personajul lui Diotime intră în scenă. Dar toată lumea oare nu e de acord să recunoască că iubirea e un mare zeu? Însă cum asta ar fi posibil, căci zeii posedă tot ce-i frumos şi bun şi că iubirea, din contra e lipsită de frumos şi de bine? Nu poţi spune totuşi că iubirea este nemuritoare. Mai ales că mai înainte, trebuie să vedem în ea o fiinţă intermediară, intermediară între nemuritor şi veşnic. În alţi termeni, ea nu e un mare zeu, ea e un mare geniu. Un demon de acest gen este un intermediar între zei şi oameni : de la unii la alţii nu poţi avea o comunicare imediată, demonii sunt atunci acolo, pentru a transmite mesajele şi ofrandele zeilor. Pentru a aduce de asemenea oamenilor ordinele zeilor şi remuneraţiile pentru ofrandele primite. Ei îndeplinesc funcţia de intermediar între sfera divină şi sfera muritoare şi astfel dau universului unitatea şi legătura sa. La un om sau altul, genii dau cunoştinţe şi asta îi face să fie pe drept geniali. Inspiraţia genială lipseşte la ceilalţi care nu posedă acest contact cu divinul, acela nu va fi decât un făuritor în domeniul său şi nu un geniu. Aceste gene sunt într-un număr mare şi iubirea este unul dintre ei. Care este originea acestui geniu. Pentru a o înţelege trebuie să revenim la naşterea lui Eros pentru a verifica calităţile proprii naturii sale. În ziua naşterii Afroditei, zeii făcură un mare ospăţ. Printre comeseni se găsea Poros (spiritul câştigului, belşugului) fiul lui Metis (înţelepciunea). La sfârşitul mesei Penia (sărăcia), veni la uşă pentru a cerşi câte ceva. Ea zări pe Poros şi îşi dădu seama în mizeria sa de a avea un copil de ala el şi ea concepuse iubirea. Toate calităţile dragostei se explică prin această origine. Cum el a fost generat în timpul sărbătorii naşterii Afroditei, el rămâne însoţitorul său şi servitorul său. Afrodita e frumoasă şi e o frumuseţe a naturii ca iubirea să fie amoroasă. În calitate de fiu al Peniei (sărăcia) el e mereu sărac, el nu este nici gingaş, nici frumos cum se crede, dar murdar; el merge cu picioarele goale, n-are locuinţă, n-are niciodată alt pat decât pământul dur, culcându-se sub frumoasa stea, sub porţi sau pe drumuri, mereu localizat în aceeaşi sărăcie lucie. Din altă parte, fiindcă se trage de la tatăl său, el stă mereu la pândă la ceea ce-i frumos şi bun, el e îndrăzneţ, înaintând cu iuţime, plin de ardoare, vânător abil, combinând necontenit vreun artificiu, dornic de a şti şi priceput în găsirea mijloacelor de a ajunge, utilizând toată existenţa sa în eforturi filosofice, va să zică, în vederea obţinerii înţelepciunii. Surprinzător de abil ca vrăjitor, magician, sofist. Această enumerare în formă succesivă a calităţilor opuse iubirii în calitate de fiul lui Poros şi a Peniei (ca şi dorinţa amoroasă), conduce la o determinare sintetică a naturii sale, ca şi analiza generală, convinsă în prima parte, se găseşte astfel desăvârşită. Natura sa, vom spune noi, nu este nici muritoare, nici eternă, dar în cursul uneia şi aceleiaşi zile, ea este stinsă, apoi revine la viaţă. Tot ceea ce el găseşte mediocru de a dobândi i se scurge din mâini. Astfel că el nu este niciodată fără resurse şi niciodată fără belşug. De asemenea privind ştiinţa şi ignoranţa, el este într-o stare intermediară. Raţiunea constă în aceea că oricine este înţelept (şi acesta e şi cazul zeilor) nu poate avea dorinţa de a deveni înţelept şi prin consecinţă nu meditează, nu face eforturi pentru a şti, n-are dorinţa sinceră de a cunoaşte. Aceasta e valabil şi pentru ignoranţi, ei nu cunosc starea lor şi ei nu doresc să dobândească ceea de ce nu se cred lipsiţi şi nu gândesc că au necesitate. De altfel cunoaşterea este printre cele mai frumoase lucruri care există şi spunem că e frumos că iubirea este iubirea. Deci iubirea, datorită aceleaşi origini, e prietenă înţelepciunii. Asta e natura iubirii, asta e esenţa sa. B. Efectele dragostei Trebuie acum să ne-ntrebăm asupra efectelor iubirii, asupra rolului ei în viaţa umană. E foarte evident de altminteri că această determinarea rolului iubirii ne va ajuta să înţelegem mai bine natura. Se va începe prin a face această cercetare dintr-un punct de vedere general, astfel încît să descoperim o formulă, care ne va arăta apoi aplicaţiile. Cuvîntul iubire e utilizat de obicei într-un sens restrîns şi este aplicat numai lucrurilor frumoase. Dar sensul cuvîntului în realitate e mult mai desfăşurat. Iubirea nu-i cercetarea unui scop stabilit. Ea nu-i cercetarea unei simple părţi care-ţi lipseşte. Noi vom avea o definiţie satisfăcătoare plecând de la ideea că iubirea este dorinţa lucrurilor bune, a fericirii. Această dorinţă se exprimă prin dorinţa bogăţiei n afaceri sau în chiar a exerciţiilor trupeşti, sau dorinţa sinceră de a şti. Noi iubim ceea ce contribuie la fericirea noastră, la bucuria noastră. Dorinţa astfel participă la bine şi la bunătate, chiar dacă noi ştim unde se găsesc. Şi totuşi noi nu folosim în acele cazuri termenii de iubire şi de amant. De fapt, cine iubeşte, iubeşte lucrurile bune? De fapt noi iubim ca ele să ne aparţină şi chiar pentru totdeauna. Dragostea rimează cu eternitatea. Dacă am reuşit să găsim ceea ce ne aparţine, noi suntem fericiţi. Deci posesia binelui îl face pe om fericit. În sens larg deci, putem spune că iubirea este dorinţa comună a tuturor oamenilor care posedă binele. Dar vom considera acceptarea cea mai obişnuită a cuvântului iubire: definiţia generală nu va fi de loc infirmată. În acest sens mai îngust, iubirea este iubirea a ceea ce-i frumos. Sau, vom spune, cel ce iubeşte lucrurile frumoase, ce iubeşte el? El iubeşte ca ele să-i aparţină. Dacă ele îi aparţin ce se va întâmpla pentru el. această întrebare ne-a apărut mai întâi foarte încurcată, dar în prezent, e posibil de înţeles în ce sens trebuie de răspuns. Ceea ce facem imediat pentru iubire în general, este ultimul scop al dragostei, priceput cu semnificarea îngustă care este semnificarea uzuală, şi astfel vom putea defini funcţia noastră în viaţă. Iubirea, vom spune acum, este procreaţie în frumuseţe, după corp, după spirit. Trebuie acum să dezvoltăm această formulă, obscură la prima abordare, şi să arătăm prin ce efecte se manifestă, într-un mod general funcţia iubirii. Se vor indica mai întâi condiţiile. Însă există pentru toţi oamenii, o rodnicie a corpului şi a sufletului, şi deoarece noi suntem originali la o anumită vârstă de la dezvoltarea corporală şi spirituală, natura noastră vrea să procreeze. Dar asta îi imposibil în urâţenie; e posibil, din contra, în frumuseţe. În rest, această rodnicie şi această procreaţie sunt ceva divin, căci ele introduc în animalul muritor un principiu de veşnicie; este imposibil deci ca ele să se producă unde există o discordanţă, căci între urât şi divin există o discordanţă, iar între frumos şi divin din contra – un acord. Iniţiatoarea unui destin, muncitoarea unei eliberări, iată deci ce este frumuseţea în raport cu toată generarea, în general. Iată de ce, cu cât fiinţa fertilă se apropie de frumuseţe, el este atunci mai bucuros de această fericire care-l face mai luminos şi el procreează sau produce. Iar cu cât se apropie de urât, faţa sa devine posacă; el e plin de tristeţe, el se face ghem, el se îndoieşte pe el însuşi şi nu produce dialog; dar, reţinând în el dovada rodniciei sale, el poartă cu greu povara. De acolo vin, spre cel care e fertil şi deja umflat de dorinţe, aceste elanuri de pasiune care îl reţin pe lângă frumuseţe, pentru că scopul în care rezidă această frumuseţe poate pune sfârşit durerilor care sunt o urmare a rodniciei. Concluzia e că iubirea nu-i adevărata iubire a frumuseţii, dar astfel să-l zicem mai mult se zice mai tare, iubirea generării din frumuseţe. Iubirea este într-adevăr iubire de posesia eternă a bunului, şi pe de altă parte generarea, producerea, sub vreo formă ca ceasta, sau, pot singure să dea fiinţei muritoare eternitatea. Iubirea este deci dorinţa de nemurire. Ideile conţinute în această prezentare sunt mai apoi dezvoltate şi verificate prin exemple. Este vorba, în primul rând, despre generarea conform corpului şi descrierii generale a scopului dragostei este justificată prin ceea că noi vedem efectele sale pe animale. În toate aceste acte a lor care sunt relative la dragoste şi la educaţia tinerilor se manifestă efortul naturii muritoare pentru a se produce, pe cât ea o poate, eternă şi nemuritoare. Însă ea o poate numai pentru că fără, încetare la fiinţa veche ea succedă una nouă. Noi zicem bine, este adevărat, de la fiecare animal individual că el este acelaşi în viaţa sa şi-n existenţa sa. Noi zicem bine, despre un om care este în acelaşi om de la copilăria sa până la momentul când el a devenit bătrân. Părţile sale integrante cu toate acestea nu au rămas aceleaşi şi el nu are nevoie de a se reînnoi în unele, atâta timp cât el se stingea în altele, tot atât de bine în părul său, decât în carnea sa, în oasele sale, în sângele său, un moale în întreg corpul său. C. Dragostea şi generarea O remarcă, a cărei subiect este, la drept vorbind, străin la dezvoltarea primitivă, vine a se adăuga la această demonstrare. Nu numai în corp se realizează acest lucru neîntrerupt de renovare, dar de asemenea în suflet. Manierele acestei fiinţe, obiceiurile sale, opiniile sale, dorinţele sale, bucuriile sale, durerile sale, temerile sale, nimic nu rămîne pentru totdeauna la fel la fiecare individ, dar fiecare dintre aceste lucruri se naşte şi moare la rîndul său. Încă mai surprinzător este cazul cunoaşterilor noastre, dar încă fiecare individual este supus la aceeaşi lege. Ceea ce se numeşte studiu nu se raportă de fapt decât la o cunoaştere care se explică: ce este într-adevăr cel face să uite în afară de fuge unei cunoaşteri. Studiul vine în cazul acesta pentru a crea o nouă cunoaştere în locul celei care a fost şi ea păstrează astfel cunoaşterea, protejând identitatea sa. Concluzia care se desprinde este deci că iubirea este producerea, că ea este unicul mijloc pe care-l posedă animalul muritor pentru a participa la nemurire. Concepţia generală a iubirii va fi acum examinată sub un alt aspect, acel al generării conform spiritului. Demonstraţia va fi condusă în aceeaşi manieră: faptele pentru a explica sunt în primul rând expuse; apoi principiul general este amintit: sfârşitul dragostei, aceasta este nemurirea; în concluzia acestui principiu este de dusă explicaţia faptelor. Oamenii sunt posedaţi de dorinţa de a-şi face un nume, de a lăsa în urma lor în amintirea semenilor, o amintire nemuritoare. La această amintire, plus încă a copiilor, ei sunt pregătiţi de a sacrifica bunurile lor, liniştea lor, însăşi viaţa lor. Pentru această nemurire a virtuţii, nu e nimic ca toţi să se străduiască să fie mai buni, căci ceea ce ei iubesc este nemurirea. Ei nu se întorc spre femei, ca acei care sunt fecunzi de-a lungul corpului, ei nu-şi imaginează că vor atinge nemurirea amintirii prin procrearea copiilor; dar muritorii într-adevăr devin încă de la tânăra lor vârstă fecunzi potrivit sufletului, de asemenea chiar de atunci momentul a venit de a procrea şi de a le produce, ei caută printr-o parte şi din alta frumuseţea în care ei vor putea produce; căci ei nu o vor face niciodată în urâţenie, cu toate acestea puterea lor fecundatoare se exercită mai degrabă în suflet decât în corp, pentru lucrurile cărora ei aparţin sufletului, a poseda germenii sau de a le fructifica, ca înţelepciunea şi toată specia virtuţii, de un fason general, şi tot particular cumpătarea şi justiţia, care sunt prin raport la administrarea statelor şi familiilor, forma cea mai frumoasă a înţelepciunii. Printre aceşti oameni privilegiaţi sunt toţi creatorii, artiştii, şi între artizani cei care sunt inventatori. Aceasta nu înseamnă că acela care este fecund după suflet nu va iubi corpurile frumoase: el le va iubi desigur de preferinţa celor urâte. Dar când el va găsi un suflet frumos, nobil şi de familie bună, el va simţi pentru el o afecţiune intensă. Îi vor veni o mulţime de discursuri despre virtute, despre ceea ce trebuie să fie un om de bine. În sfârşit el se va apuca să-l instruiască. Aceasta este într-adevăr prin contactul sufletului frumos, prin relaţia sa că germenii semănaţi în spiritul pe care îl purta în el după mult timp vor fi puşi la zi şi vor produce o frumoasă operă. Alimentând acest urmaş spiritual, aceste două fiinţe vor forma o uniune mai intimă ca acea ce rezultă din generarea copiilor potrivit firii omeneşti şi prietenia lor va fi mai frumoasă şi veşnică. Nu e nimeni cine nu ar prefera aşa copii celor a oamenilor, căci fiind nemuritor ei însuşi asigură celor pe care le lasă în urma lor, nemurirea personală a amintirii. Marii poeţi, Homer, Hesiod, marii legislatori, Lycurgue, Solon sunt daţi ca exemplu. D. Dragostea avânt spre absolut. Dar totul cea fost zis până-n prezent nu este în realitate decât o etapă spre încheierea iniţierii a misterelor iubirii şi spre contemplarea supremă, şi nu este la fel sigur că acel ce a urcat, cum se convine, toate treptele a acestei pregătiri să fie în stare de a fi iniţiat. Se convine în primul rând de a determina, aceste trepte succesive, pe care va trebui de urcat într-un mod continuu, ca treptele unei scări marcând ceea ce, în fiecare din ei, constituie o propedeutică în vedere de noi descoperiri ulterioare. În prima parte a acestei expuneri Platon revine, dar cu mai multă precizie şi metodă despre ceea ce a fost zis mai înainte şi noi nu găsim aici noi indicaţii despre natura iubirii. La prima etapă pentru iniţiere trebuie să fie încă din tinereţe o tendinţă spre corpurile frumoase. El nu va iubi mai întâi de toate şi va căuta să producă în acest subiect frumoase discursuri. Dar el va cugeta după aceea că frumuseţea care este într-un corp este sora frumuseţii care este în celelalte corpuri şi, dacă trebuie de căutat frumuseţea în forma sa plastică, aceasta ar fi o mare prostie de a se ataşa decât la iubirea unui frumos corp, fără a remarca că frumuseţea corporală este una şi aceeaşi în toate corpurile frumoase. Când el se ridică pe treapta următoare el concepe frumuseţea sufletului fiind superioară frumuseţii corpului. Prin consecinţă, dacă el întâlneşte un suflet bine dotat, de asemenea însoţit de o frumuseţe trupească mediocră el se va mulţumi, devenind drăgăstos, el se va strădui să producă discursuri care să facă tinerii oameni să fie mai buni. Iniţierea va fi astfel necesară pentru a determina pe cineva să considere frumuseţea în acţiuni şi în drepturi, şi el îşi va da seama că frumuseţea, de la unele la altele nu se schimbă de natură şi, iarăşi că frumuseţea corpului n-are decât un preţ mic. La sfârşitul spectacolului acţiunilor călăuza trebuie să întoarcă spiritul discipolului său spre ştiinţe şi lui îi trebuie să vadă aici încă, o frumuseţe comună pentru toate. Astfel el s-a eliberat puţinul cu puţinul din robia sa în ceea ce priveşte frumosul individual, este vorba de dragostea unui singur copil frumos sau a unui singur om sau dragostea unei singure acţiuni, el încetează de a fi mizerabil şi plin de limite gândite. Dar ochii întorşi spre vastul ocean al Frumosului şi tot la aceasta contemplare, el face dimpotrivă a naşte în mulţime de discursuri frumoase şi minunate şi meditaţiile sale înfloresc într-o aspiraţie inepuizabilă spre înţelepciune. Dar noi aici parveniţi la etapa supremă la ultimul efect al dragostei bine aşezată. Crescut şi fortificat în aceste regiuni superioare, acela care primeşte iniţierea termină prin a observa o oarecare ştiinţă, una care este cea a frumuseţii. Atunci el îşi atinge scopul. Învăţătorul său l-a ghidat în misterele dragostei la punctul unde noi suntem: după a avea contemplat frumoasele lucruri în decursul ascensiunii neîntrerupte care vin de a fi descrise, ajungând la sfârşitul iniţierii amoroase, el va zări brusc o frumuseţe supranaturală a unei naturi admirabile, aceeaşi de la care au fost instituite toate lucrările precedente. Această frumuseţe e veşnică, nu e supusă generării, nici distrugerii, nici creşterii, nici descreşterii. Ea nu este frumoasă sub un raport şi urâtă sub altul. Ea nu-i va apărea ca neavând nimic din frumuseţea sensibilă şi trupească, nici din acea de discursuri sau de ştiinţe, nici ca existând în alt lucru, nici de pământ, nici de cer. Dar ea este însăşi în ea însăşi şi prin ea însăşi în unitatea şi eternitatea formei sale şi toate lucrurile frumoase participă la această realitate transcendentă, dar această participare are loc în aşa fel că nici generarea, nici distrugerea de alte lucruri nu fac a simţi la realitatea absolută nici creşterea, nici diminuarea, nici o modificare. Aceasta este numai la acest moment, când este permis omului să contemple astfel Frumosul în sine, căci viaţa merită într-adevăr trăită. După această frumuseţe nici o altă frumuseţe nu mai contează. Îndeosebi frumuseţea trupească. Omul căruia i-ar fi permis să contempleze astfel frumosul al lui însuşi, în independenţa sa, în puritatea sa, fără amestec, şi nemaifiind acoperit de murdărie, de frumuseţi zădarnice, pieritoare, de a contempla deci într-un cuvânt frumuseţea divină, ea însăşi, în unitatea formei sale şi cu ochiul spiritului, acest om ar putea în sfârşit să se unească la ea ar trăi o viaţă care n-ar fi desigur mizerabilă, dar fericită. Singur el ar fi capabil să procreeze nu imagini de calitate, dar calitatea însăşi pe care el a atins-o. în sfârşit, lui i se procreează adevărata calitate, şi o hrăneşte ca el să aparţină din fiinţă astfel prieten a zeilor, şi dacă este un om pe acest pământ care ar trebui să posede nemurirea, îi este bine. PAGE PAGE 9 쥁