Referat Kant

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Kant si de asemenea puteti face Download Referat Kant

Citeste fragmente din Referat Kant

Immanuel Kant Născută ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au făcut oamenilor, filosofia a apărut ca răspuns la întrebări: ce este existenţa; care este raportul dintre existenţa subiectivă şi cea obiectivă; cum se constituie valoarea de adevăr şi bine, frumos şi dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe pământ; ce este fericirea. În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri, filosofia vizând raportul omului cu lumea, cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, deasemenea situaţiile obişnuite şi limită. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului, îl ajută pe acesta să ierarhizeze lumea. Filosofia îl ajută pe om să stabilească în cunoştinţă de cauză de ce oamenii optează pentru anumite ralieri. Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine, să-şi formeze o conştinţă de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportată la realitatea socială, să-şi formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşte. Problemele teoretice ale filosofiei sunt în legătură în principal cu raportul dintre existenţa obiectivă şi existenţa subiectivă. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentală a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentală a fost : “Cum pot să gândesc unitar cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine.” Immanuel Kant se naşte la 22 aprilie la Königsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al şelarului Johan Georg. Elev la "Colegium Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei instituţii, Franz Albert Schultz, care îl sprijină în timpul studiilor. În 1740 se înscrie la Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face în grele condiţii materiale, fiind nevoit să părăsească universitatea în 1746. Este perceptor în familii înstărite, reuşind să economisească nişte bani cu care publică mai multe lucrări. Dintre acestea, una trecută aproape neobservată în acel moment, în care aplica principiile lui Newton şi la originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuală, este înrudită cu cosmogonia elaborată de Laplace patruzeci de ani mai târziu, de unde şi denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, ţine prelegeri la universitate dar şi acasă, îmbraţişând cu timpul tot mai multe domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica şi fizica teoretică, etica, drept natural, pedagogie. Cursurile erau populare, Kant descifrându-le studenţilor sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar şi legile naturii descoperite de Newton şi Kepler. În 1765 este numit, prin decretul regelui Friederich al ÎI-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din Königsberg iar cinci ani mai târziu este numit profesor "ordinarius", promovare sprijinită cu căldură de protectorul său, baronul von Zedlitz, ministrul prusian al cultelor şi instrucţiei. În 1781, după ce cu un an mai înainte fusese ales membru al senatului academic al universităţii, apare opera sa filosofică fundamentală "Critica raţiunii pure", dedicată "Excelenţei Sale Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". În urma unei recenzii nesemnate (ulterior denumită "Garve-Feder", după numele celor doi responsabili) ─ recenzie care-i face mult sânge rău filosofului ─ şi pentru a-şi face mai inteligibilă concepţia, se decide să elaboreze o versiune prescurtată şi mai accesibilă a "Criticii" în anul următor. În 1785, un tânăr profesor de la Marburg îi scrie lui Kant că intenţionează să-i expună sistemul de la catedră; la Jena este editată o revistă care propagă filosofia kantiană. Tot în acel an, Kant publică mai multe lucrări, unele despre antropologie şi filosofia istoriei, care îl preocupă în legatură cu etica, pentru prima oară fundamentată de el teoretic în "metafizica moravurilor". În 1788 apare "Critica raţiunii practice", expunere fundamentală a principiilor morale kantiene. Partea finală a trilogiei, "Critica facultăţii de judecare" va apărea doi ani mai târziu, în 1790. În jurul acestui an aproape nu era universitate germană care să nu aibe printre profesorii ei de filosofie şi un kantian. La răspândirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile şi articolele din anii 1791-92 pregătesc şi se integrează în lucrarea din 1793, "Religia în limitele raţiunii", lucrare care va produce un conflict între Kant şi Ministerul cultelor. Furioşi că scrierea satiriza anumite idei religioase şi fiindcă autorul reuşise să ocolească cenzura lor, cenzorii din Berlin şi noul ministru al cultelor, Wollner, prezintă cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea ─ urmaşul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea ─ care cere să se ia măsuri energice împotriva iluminiştilor, cu referire directă la "scrierile vătămatoare ale lui Kant". Ordinul emis ulterior îi va interzice filosofului să se mai ocupe cu asemenea probleme. În 1796 îşi ţine ultima din prelegerile sale publice, ultima lecţie de logică, încheindu-şi activitatea didactică de mai bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de ştiinţe din Sankt-Petersburg (1794) şi membru al Academiei din Sienna în 1798; în acelaşi an începe să se plângă de slabirea facultăţilor sale intelectuale. Ele continua să se deterioreze în ultimii ani de viaţă, încercările sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. În octombrie 1803 are un atac de inimă iar după o agonie cu pierderea continuă a memoriei, suferă o prabuşire iremediabilă a inteligenţei. Moare în 12 februarie 1804, pe la orele 11, fără să sufere, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunţa fiind: "Er ist gut" ─ e bine. Pe unul din pereţii cavoului au fost scrise cuvintele din celebra frază cu care începe "Încheierea" "Criticii raţiunii practice": "Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine". "Critica raţiunii pure" apare în primăvara anului 1781, Kant săvârşind o adevarată revoluţie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la însăşi capacitatea cunoaşterii. Se modifică astfel, în mod decisiv, metoda de până atunci a metafizicii, în sensul precumpănirii metodei critice sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta, în condiţiile unei rupturi cu metodele de până atunci, sunt supuse unei analize critice înseşi facultăţile cognitive, componentele raţiunii pure. Kant îşi propune să facă trecerea de la ontologia dogmatică de până la el, la o epistemologie critică, o investigare a instrumentelor cunoaşterii. Pentru a fi pură, această cunoaştere trebuie validată logic, conceptual, independent de orice experienţă şi condiţionând orice experienţă. Cunoaşterea este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care îşi întemeiază Kant gândirea: el elaborează o critică transcendentală, o metoda transcendentală, tinde către un sistem transcendental; este baza construcţiei sale conceptuale şi filosofice, nucleul la care pot fi reduse şi din care trebuie desfăşurate critica raţiunii pure dar şi sistemul raţiunii pure. Transcendentul este principiul a cărui aplicare trece de hotarele experienţei posibile, depăşind experienţa, depaşind ceea ce este cognoscibil. Cunoaşterea transcendentală se ocupă cu modul nostru de cunoaştere a obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuiţii, categorii şi idei a priori este transcendentală. A priori adică în mod absolut independent de orice experienţă şi făcând posibilă experienţa; din punct de vedere gnoseologic, oferă o posibilitate de validare non-empirică; din punct de vedere estetic, oferă posibilitatea validării empiricului pe baza non-empirică a facultăţii de judecare. Gnoseolog şi epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica ontologică; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru în sine, noumenon, existenţă a intelectului. Fenomenul este realitatea sensibilă ca obiect al intuiţiei sensibile; lucrul în sine este realitatea absolut suprasensibilă, deci incognoscibilă, care poate fi gândită numai de intelect, fiind o existenţă exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul în sine ─ deşi real ─ este incognoscibil, este posibil doar de gândit. Cunoaşterea este o sinteză activă a datelor empirice, colaborare între sensibilitate şi intelect, drumul trecând de la simţuri, prin intelect la raţiune. Cunoaşterea transcendentală se ocupă de modalitatea pe care o adoptăm în cunoaştere, cu condiţia ca aceasta să fie posibilă a priori. Cunoaşterea absolut pură este aceea în care nu se amestecă nici o experienţă sau senzaţie, fiind posibilă complet a priori. Prin cunoaştere teoretică se cunoaşte ceea ce este; prin cunoaştere practica se reprezintă ceea ce trebuie să fie. Cunoaşterii prin simţuri îi corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurată de analitică; raţiunea este ghidată de dialectică (în sensul folosirii abuzive a logicii, o logică a aparenţei înşelătoare). Analitica transcendentală şi dialectica transcendentală se însumează într-o logică transcendentală, care, spre deosebire de logica formală, face abstracţie numai de elementele empirice ale cunoaşterii, nu şi de orice conţinut al ei. Pentru a putea delimita cunoaşterea pură de cea empirică, estetica transcendentală se bazează pe o întrebare (cum sunt posibile judecăţi a priori?) care capătă apoi înfaţişări particulare (cum este posibilă matematica pură?). Spre deosebire de judecata analitică (care este o judecâtă explicativă, al cărei predicat doar lămureşte subiectul, neîmbogăţind însă cunoştinţa), judecata sintetică este una extensivă, în care predicatul se adaugă subiectului, adăugându-i ceva la conţinut şi în felul acesta lărgeşte cunoştinţa. Aceasta îmbogăţire este dovedită de Kant mai întâi la nivelul esteticii transcendentale, al cunoaşterii sensibile a priori prin geometria pură şi aritmetica pură. Formele intuiţiei pure a priori sunt spaţiul şi timpul, ele fiind funcţii ale sensibilităţii, condiţii subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci derivă din sensibilitate, structurează sensibilul. Posibilitatea existenţei judecăţilor sintetice a priori în raport cu experienţa, cu natura şi cu ştiinţele naturii, este supusă de Kant investigaţiei în analitica transcendentală. Pentru a cunoaşte teoretic natura fizică, este folosit intelectul, prima facultate de cunoaştere, facultate propriu-zisă de cunoaştere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului şi generalizării. Intelectul este cel care uneşte prin concepte diversul în obiect, gândeşte obiectul intuiţiei sensibile, subsumează reprezentările după anumite reguli şi descoperă unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul rămâne legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinţă netranscendentă în raport cu ele, având astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot ce face este să ofere legi a priori naturii în vederea cunoaşterii ei într-o experienţa posibilă. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12 categorii, trei câte trei după cantitatea, calitatea, relaţia şi modalitatea judecăţilor, categoriile nefiind altceva decât concepte pure ale intelectului. În acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare între intuiţii şi concepte, între sensibilitate şi intelect ca o tentativă de unire a empirismului şi raţionalismului. Limitarea cunoaşterii prin concepte la o lume strict sensibilă, fennomenală, fără acces la lumea suprasensibilă, pe de o parte leagă organic intelectul de sensibilitate iar pe de altă parte face dificilă trecerea de la intelect la raţiune, de la cunoaşterea propriu-zisă la gândirea propriu-zisă. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine subiectivă, ca şi spaţiul şi timpul ─ forme ale intuiţiei. Condiţiile posibilităţii experienţei sunt şi condiţii ale posibilităţii obiectelor experienţei; totul se legitimează prin unitatea transcendentală a conştiinţei de sine : subiectul este conceput epistemologic şi raportat la conştiinţă. În cadrul dialecticii transcendentale, dacă obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul raţiunii sunt cunoştinţele intelectului; sintetizând, intelectul uneşte fenomenele prin reguli iar raţiunea raportează aceste reguli la propriile ei principii. Raţiunea este aşadar o facultate a principiilor, a judecării după principii; aceste principii rămân într-o poziţie transcendentă faţă de fenomene, faţă de real. După cum categoriile sunt concepte originare pure ale intelectului, conceptele raţionale pure ale raţiunii devin Ideile. Ideea rămâne un concept al gândirii, gândit nu cunoscut, iar gândirea pură desavârşeşte cunoaşterea fără să o îmbogăţească. Kant delimitează trei Idei pure ale raţiunii: -Ideea unităţii absolute a subiectului gânditor; -Ideea unităţii absolute a seriei condiţiilor; -Ideea unităţii absolute a tuturor obiectelor gândirii în genere: sufletul, lumea şi Dumnezeu. Dialectica transcendentală delimitează aceste Idei şi sistemul lor, supunând unei critici erorile disciplinelor care se ocupaseră de aceste Idei, pe care le-au presupus ca obiecte reale ─ deci cognoscibile: "psihologia raţională", "cosmologia raţională" şi "teologia raţională". Potrivit concepţiei kantiene, cauzalitatea după legile naturii nu este singura cauzalitate a fenomenelor; mai trebuie admisă o cauzalitate prin libertatea celui care gândeşte. Apare astfel al doilea sens al libertăţii, cel moral. Rezolvarea antinomiei dintre cele două cauzalităţi este posibilă prin distincţia dintre fenomen şi noumen: intrarea în lumea libertăţii obligă la eliberarea de sub legile sensibilităţii din fenomenalitatea empirică în favoarea unei lumi inteligibile, a legiferărilor practice ale raţiunii. Noumenul nu poate fi cunoscut, ci gândit şi regândit, în intenţia apropierii de absolutul pe care nu-l va putea atinge vreodată. Raţiunea nu cunoaşte, ea numai facilitează cunoaşterea prin intelect. Kant ajunge la trei celebre întrebări, în care se rezuma întreg interesul său filosofic: - Ce pot şti? - Ce trebuie să fac? - Ce-mi este îngăduit să sper? La prima întrebare, pur teoretică, a răspuns în "Critica raţiunii pure". La a doua va răspunde în "Critica raţiunii practice" iar la cea de-a treia în "Religia în limitele raţiunii", apărută în 1794. Filosofia, ca legislaţie a raţiunii omeneşti, cuprinde ─ în accepţia filosofiei kantiene ─ numai două obiecte : natura şi libertatea, legea naturii şi legea morală, ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie; sistemul filosofic kantian este obţinut sub cârmuirea raţiunii. "Critica raţiunii practice", aparută în 1788, este expunerea fundamentală a principiilor morale kantiene. Dacă raţiunea pură se ocupă cu obiecte ale facultăţii de cunoaştere, raţiunea practică se ocupă de principiile determinante ale voinţei, "care este o facultate de a produce obiecte corespunzătoare reprezentărilor sau cel puţin de a se determina pe sine la producerea acestora, adică de a-şi determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul este parte a naturii ─supus cauzalităţii ei─ dar şi fiinţă raţională, morală, liberă; dedublarea omului într-unul sensibil, empiric şi altul suprasensibil, raţional, corespunde dedublării naturii în fenomen şi noumen. În raport cu moralitatea se pastrează dualitatea empiric-raţional, cu dominarea raţiunii, a suprasensibilului, a moralităţii. Omul trebuie să se elibereze de sub imperiul instinctelor, înclinaţiilor, pasiunilor prin autonomia voinţei şi să-şi creeze propria sferă de legi morale prin autonomia voinţei. Autonomia de sine a voinţei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertăţii de sine a omului ca noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideală, constrângătoare, imperativă, cu efect de cenzură şi de purificare în raport cu tot ce este în om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alăturând naturii morala, Kant stabileşte libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibilă şi morală, autonomă, scoasă din orice şir temporal şi cauzal, care se determină pe sine prin voinţa, excluzând cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide constrângerii de sine la libertate, o determinare de sine a voinţei prin legea morală. Legea morală nu exprimă decât autonomia raţiunii pure practice, adică a libertăţii, o lege a cauzalităţii prin libertate; este legea care ne determină ca fiinţe inteligibile, în virtutea libertăţii, fiind o conditie rational-morala pentru utilizarea libertăţii şi prin care devenim conştienţi de libertate. Legea practică morală nu are alt mobil decât demnitatea de a fi fericit: "conformitatea deplină a voinţei cu legea morală înseamnă sfinţenie, o perfecţiune de care nu este capabilă nici o fiinţă raţionala din lumea sensibilă, în nici o clipă a existenţei ei"(1,pag.129). Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, rămâne principala preocupare; la Kant nu religia generează morala, ci morala duce la religie iar binele la credinţă. Aceasta inversare întemeiază totul pe morală, adică pe om, fără un amestec al divinităţii. Datoria înteleasă ca o constrângere practică, o necesitate obiectivă care derivă din legea morală şi din obligativitatea respectării ei este principiul suprem de moralitate şi virtute, contrapusă oricărei porniri instinctuale şi naturale, opusă iubirii de sine şi fericirii personale. Kant recunoştea nu numai lupta dintre principiul bun şi cel rău din natura umană, dar şi un "rău radical" al ei originar. Regândirea răului ca posibil motor al progresului, în temeiul unităţii şi a luptei contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei şi artei epocii moderne. Binele se obţine prin subordonarea fericirii faţă de moralitate, ca o consecinţă condiţionată dar necesară a moralităţii: suntem a priori determinaţi prin raţiune să producem binele, este moral să producem binele prin libertatea voinţei. Binele suprem este scopul acţiunii practice, scopul final spre care tindem, stabilit de legea morală; el este posibil prin libertate şi trebuie realizat în lume prin libertate. Pentru Kant, absolutul există în cadrul vieţii umane şi în raport cu ea, ca absolut al moralităţii omului drept fiinţă noumenală. Lumea umană este o lume a valorilor, a unor certificări, configurări şi instituiri valorice prin libertate. Prin raţiunea practică omul se poate proiecta în absolut, dincolo de limitele raţiunii teoretice, construindu-se ca fiinţă liberă în lumea pe care o poate gândi prin raţiunea sa. În 1790 apărea partea finală a marelui triptic, "Critica facultăţii de judecare". Facultatea de judecare este mijlocitoare între intelect şi raţiune, datorită capacităţii ei de a situa legile particulare sub dominarea unor legi mai înalte, deşi empirice. Este facultatea subsumării particularului sub general, facultatea de a gândi particularul ca fiind cuprins în general. Subsumarea poate fi determinativă (când este dat generalul căruia i se subsumează particularul) şi reflexivă (când este dat particularul şi trebuie descoperit generalul). Pe Kant îl interesa numai facultatea de judecare reflexivă cu subdiviziunile ei: - facultatea de judecare estetică, adica facultatea de a judeca finalitatea formală sau subiectivă prin sentimentul de plăcere şi neplăcere; - facultatea de judecare teleologică, facultatea de a judeca finalitatea reală, obiectivă a naturii prin intelect şi raţiune. Estetica şi teleologia mijlocesc între natură şi morală; teleologia completează mai cu seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta întregeşte moralitatea şi libertatea. Teleologia face trecerea de la ştiinţele naturii la o teologie înţeleasă tot ca efect al moralei, nu al ştiinţei. Experienţa conduce facultatea de judecare la conceptul unei finalităţi obiective şi materiale, la conceptul de scop al naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru utilizarea finală a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; raţiunea, ca facultate de a acţiona conform scopurilor (o voinţă), iar obiectul prezentat ca posibil numai prin raţiune, ar putea fi considerat posibil numai ca scop. Un obiect este produsul unei cauze raţionale, deosebită de materia acestui, cauză a cărei acţiune este determinată prin ideea ei despre un întreg posibil prin intermediul acestor părţi. Finalitatea nu este un principiu constructiv, drept pentru care nu poate întemeia o ştiinţă a naturii; ea îndeplineşte un rol regulativ. Organicul natural, valorificat în formele sale printr-o judecată teleologică, deschide perspectiva estetică, axată pe rolul de liant al omului între natură şi cultură. Estetica este concepută ca o analiză a facultăţii destinate investigării sentimentului specific de plăcere, rezultând din armonia dintre imaginaţie şi intelect faţă de reprezentarea unui obiect, avându-se în vedere raportul reprezentării faţă de simţământul de plăcere sau neplăcere. Prin teleologie, forma obiectului este judecată în simpla reflexie asupra ei, fără vreun concept al obiectului, ca fiind cauză a plăcerii produsă de reprezentarea unui astfel de obiect. Facultatea de judecare estetică este o facultate deosebită, în măsura să judece obiectele în temeiul unor reguli şi nu după concepte, o facultate care nu contribuie cu nimic la cunoaşterea obiectelor şi nu aparţine decât criticii subiectului care judecă. Sentimentul de plăcere sau neplăcere se interpune între facultăţile de cunoaştere şi facultatea de a dori, iar arta între natură şi libertate. Kant şi-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o ocupă frumosul şi arta derivate din facultatea de judecare, o facultate mediatoare între intelect şi raţiune. În cadrul acestei estetici, frumosul ne place pur şi simplu, nu prin impresia simţurilor, nici prin concept. Frumosul este descris prin determinanţii judecăţii: - calitativ, frumosul este obiectul unei satisfacţii fără nici un interes; - cantitativ, este universal valabil; - ca relaţie, reprezintă o finalitate subiectivă; - ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfacţii generale. În aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetică raportează imaginaţia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi facultate este raportată la raţiune în vederea unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru a produce o dispoziţie a sufletului conformă cu dispoziţia determinată de influenţa moralităţii asupra sentimentului. Judecata despre frumos se bazează pe un sentiment particular de plăcere produs de obiect dar trebuie totodată să-şi descopere acele principii a priori prin care plăcerea să se lege de reprezenterea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultăţile necesare pentru arta frumoasă sunt imaginaţia, intelectul, spiritul şi gustul. O atenţie deosebită acordă Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care se întruchipează ideile estetice. Dintre formele de expresie, poeziei îi este atribuit cel mai înalt rang; ea extinde şi întăreşte sufletul, se ridică estetic până la idei, îşi probează libertatea, contemplă şi apreciază natura, ca fenomen, ca schemă a suprasensibilului. Muzica este aşezată pe o treaptă imediat urmatoare poeziei, datorită atragerii şi emoţionarii sufletului, în calitatea ei de limba universală a afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al senzaţiilor, armonic şi melodic. Ca joc de senzaţii, este însă pe ultimul loc, preferându-i-se artele plastice, având în vedere cunoaşterea prin facultatea de judecare. Kant este un critic raţionalist al raţionalismelor, un adept al specificităţii frumosului şi artei, interesat de acestea de dragul întregirii facultăţilor superioare de cunoaştere. Kant s-a dovedit un mare filosof al moralităţii, cel mai important după Aristotel şi probabil, cel mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia filozofică a separatismului celui mai categoric între arta şi filozofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistică, metaforizantă, fabulatorie, mitizantă" spune Ştefan Augustin Doinaş în prefaţa la "Aşa grăit-a Zarathustra" (2, pag.5). Performanţa nepieritoare a lui Kant, echivalentă cu o răsturnare revoluţionară a ştiinţei despre demnitatea umană, constă în centrarea acesteia pe libertate şi pe deducerea ei din libertate. De la descoperirea libertăţii ca definitorie pentru om şi umanitate putem data adevaratul început al conştiinţei umane de sine. Bibliografie 1.Kant, I. , Despre frumos şi bine, Editura Minerva, Bucureşti ,1981. 2.Nietzsche, F. Aşa grăit-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucureşti . 2000. 3.Roşca, I.N., Filosofie, Editura Eficient , Bucureşti ,1997. 쥁