Referat Stiinta

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Stiinta si de asemenea puteti face Download Referat Stiinta

Citeste fragmente din Referat Stiinta

RELAÞIA FILOSOFIE - ªTIINÞà Eseul prezent încearcã sã degajeze o concluzie referitoare la raportul filosofie-ºtiinþã, din perspectiva unora dintre discursurile pe aceastã temã din sec. XX, secol în care tema devine problematicã. Se va contura specificul fiecãrui mod de a cunoaºte, se vor identificaa posibilele influenþe negative ale unuia asupra celuilalt, se vor puncta principalele moduri de a raporta filosofia la ºtiinþã, argumentându-se în favoarea unuia dintre modele.În final, am dori sã cercetãm ideea necesitãþii filosofice ºi modalitatea acestei necesitãþi. Ortega y Gasset, în “Ce este filosofia?”, pornind de la întrebarea asupra întamplãrii din viaþa omului de a filosofa, construieºte ca rãspuns un întreg demers filosofic, în cadrul cãruia se articuleazã ºi o viziune asupra relaþiei filosofie- ºtiinþã. Pentru Ortega filosofia este “cunoaºterea universului” , cunoaºtere de un dramatism particular ºi un eroism intelectual specific acestea activitãþi a spiritului. Am puteaa explicaa acest eroism, ca acel ceva al filosofiei, care se opune tentaþiei existente în orice organism de a se desprinde de prezent ºi a se face încetul cu încetul arhaic (p.51), un ceva care corespunde unei asumãri a destinului. Filosoful refuzã trecutul, cu supoziþiile sale, constituindu-ºi filosofarea ca un sistem de adevãruri constituit, fãrã a admite ceva ce nu poate fi dovedit în cadrul acestui sistem. Pentru filosof “universul e vocabula enormã ºi monoliticã, ce, asemeni unei gesticulaþii vaste ºi vagi, mai degrabã ascunde decât enunþã acest concept viguros : tot ce se gãseºte(p.71). Obiectul filosofiei este straniu ºi radical diferit de orice altceva, prin “ tot ceea ce se gãseºte” înþelegându-se lucruri reale, fizice, spirituale, ireale, ideale, fantastice, dar în mãsura în care constitue totul. Obiectul filosofiei este cel care nu poate fi dat, cel care-i este filosofului la început total necunoscut, este nici unul din celelaalte obiecte, el fiind totul, acel tot care nu lasã nimic în afara sa ºi, prin urmare, singurul obiect îºi este suficient sieºi. În viziunea lui Ortega y Gassett omul de ºtiinþã nu se apropie nici pe departe prin gestul eroic de obiectul sãu. Omul de ºtiinþã începe prin a delimita o porþiune din Univers, prin a-ºi limita problema proprie, care altfel, nefiind absolutã, înceteazã parþial a mai fi problemã. Cãci se începe cu o problemã ºi cu ceva care se ºtie. Fizicianul ºi matematicianul cunosc cu anticipaþie întinderea ºi atibutele esenþiale ale obiectului cunoaºterii lor, începând de fapt cu ceva pe care-l iau drept ºtiut, nu cu o problemã. O altã diferenþã între filosofie ºi ºtiinþã este sensul pe care-l are în fiecare din acestea douã moduri vocabula “cunoaºtere”. Pentru ºtiinþele particulare cunoaºterea e soluþie pozitivã ºi concretã a unei probleme, pãtundere perfectã a obiectului de cãtre intelectul subiectului. Astfel, ºtiinþa este conceputã ca o serie de soluþii date unor probleme. Pentru a fi filosofie un ansamblu de reflecþii trebuie sã se constituie ca creatie universalã, integralã, un sistem absolut al intelectului. Pentru a fi universalã, trebuie ca filosofia sã-þi asume constitutiv obligaþia de a se confrunta cu orice problemã. Aceasta însã presupune un risc. Existã posibilitatea ca lumea sã fie o problemã în sine insolubilã. Pentru filosofare are primat conºtiinþa problemei, iar nu soluþia, care se poate sã nu fie datã la un moment dat. Pragmatismul, în cadrul cãruia o problemã insolubilã nu este problemã, nu este considerat de Ortega filosofie , ci “teoria sincerã în care se exprimã modul cognitiv al ºtiinþelor particulare” (p. 73). Adevãrul ºtiinþific este altfel decât cel filosofiic Ortega y Gasset considerrã cã exactitatea ºi rigoarea previziunilor ºtiinþifice sunt dobândite de ºtiinþa experimentalã cu preþul menþinerii sale într-un plan de probleme secundare. Ortega considerã cã doar filosofia încearcã sã dea rãspuns întrebãrilor prime, decisive. Adevãrul filosofic va fi astfel suficient, dar inexact; adevãrul ºtiinþific este insuficient, dar exact. Esenþialã în cadrul viziunii sale asupra relaþiei filosofie-ºtiinþã, aceastã comparaþie a adevãrului ºtiinþific cu cel filosofic are drept consecinþã o subordonare fundamentalã a ºtiintei faþã de filosofie: “«Adevãrul ºtiinþific» este un adevãr exact, dar incomplet ºi penultim, care se integreazã obligatoriu în altfel de adevãr, ultim ºi complet, chiar dacã inexact, pe care n-aº vedea nici un inconvenient sã-l numim “«mit »” (8p. 75). Adevãrul filosofic are calitatea de a fi mai radical, mai esenþial; atributul adevãrului ºtiinþific de a fi exact nu este un indiciu de superioritaate al acesstuia întrucât fiind existenþa certã a ºtiinþei ºi relaþia adevãr filosofie-adevãr ºtiinþific, filosofia devine ea însãºi necesarã. În mãsura în care se va dovedi existenþa unui temei în virtutea cãruia omul, fiind ceea ce este, sã fie hãrãzit filosofiei, filosofia va fi nu numai necesarã, ci ºi inevitabilã. Faptul cã filosofia este necesarã ºtiinþei înseamnã cã îi este necesar mãcar un individ care sã fi creat adevãrul filosofic; faptul cã filosofia este inevitabilã, implicã însã faptul de a fi o necesitate esenþialã filosofia pentru fiecare individ uman în parte, necesitate ce izvorãºte din fiinþa însãºi ºi care nu-i survine în mod accidental din afarã. Filosofia rãspunde unei nevoi a intelectului de a fi ceea ce este, afirmã Ortega y Gasset în lecþia a 5-a din ”Ce este filosofia?”. Ea nu se iveºte dintr-o raþiune de utilitate ºi nici dintr-o iraþiune de capriciu , ci este constitutiv necesarã intelectului. Filisofia înseamnã a-i cãuta lumii care ne este datã prin simþuri, integritatea, filosofia completeazã lumea ºi a obþine ca Univers. Caci lumea este un obiect insuficient ºi fragmentar întemeiat pe ceea ce nu este el; “fiinþa”. Pentru a explica aceastã semnificaþiea filosofiei, ne putem sprijini pe faptul cã filosofia înseamnã ridicarea de probleme teoretice. Problema teoreticã este de “a face sã nu fie ceea ce este, dar care, astfel fiind, iritã intelectul cu insuficienþa sa”(p. 85), unde acel “ de ce” al filosofiei înseamnã “ a face sã fie ceea ce nu este”. Acest ceva care nu este dat al problemei filosofice ne iritã pentru cã nu îºi este sieºi suficient, lipsindu-i raþiune a de a fi. De aceea, dacã îndãrãtul aparenþei nu se aflã încã ceva care sã-l completeze, existenþa sa este de neînþeles.Problema teoreticcã este ireductibilã la orice finalitate practicã. Filosofia ºi ºtiinþa reprezintã douã moduri distincte de a pune probleme teoretice. “Întrucât problema filosofiei este singura absolutã, filosofia e unica atitudine purã, radical teoreticã. Ea este cunoaºterea dusã la gradul sãu maxim , este eroismul intelectual”(p.86). iar problema filosoficã este numitã absolutã întrucât îmbrãþiºeazã întregul cu o intensitate maximã. ªtiinþa însã creeazã probleme parþiale, în cadrul ei pãstrându-se un rest de atitudine practicã, a premeditaa sã dãm fiinþã unui ceva care încã nu este, dar ne intereseazã sã fie. Principiile pe care ºi le asumã constitutiv filosofia sunt autonomia ºi pantonomia. Autonomia sa derivã din gestul eroic de a nu se sprijini pe prezumþii ce se considerã demonstrate în afara sistemului sãu, în timp ce pantonomia este un principiu de tensiuni contrare: universalismul, nãzuind cãtre tot. Pantonimia este principiul care deosebeºte filosofia de ºtiinþele particulaare. Din acest punct de vedere Ortega y Gasset considerã marxismul o pseudofilosofie. Ca dovadãcã folosofia este inevitabilã, Ortega aduce drept argument faptul cã în epocile anti-filosofice filosofia era redusã laa minimum , dar nu anulatã. Burghezul, om cu vocaþie practicã, a impus fizica (acceptând-o doar pe ea) doar datoritã faptului cã fizica îi putea conferi confort. Acesta însã nu e un argument pentru afirmarea superioritãþii fizicii ºi a ºtiinþelor în general în raport cu filosofia. În aceastã perioadã filosofia s-a consolat în a fi filosofia ºtiinþei. Fizicienii însãºi, în preocupaarea lor filosoficã, au afirmat cã fizica este o formã inferioarã de cunoaºtere ºi anume, cunoaºterea simbolicã. Ulterior însã, ºtiinþele îºi vor accepta limitaþia, instalându-se în interiorul propriilor limite ºi încercând sã ajungã la plenitudine. Ortega y Gasset considerãcã o datã realizatã aceastã autonomie a ºtiinþelor, este necesar ca ele sã se articuleze unele în altele în filosofie. Ortega considerã cunoaºterea ºtiinþificã drept venind dinspre exterior ºi fiind necesarã periferiilor eului omenesc, inteligenþei. Filosofia însa este necesarã fiinþei omeneºti înseºi. Filosofia este trãire, iar a trãi înseamnã a decide în mod constant ce vrem sã fim. A trãi înseamnã “ a te afla deodatã ºi fãrã a ºti cum, cãzut, cufundat, proiectat într-o lume de neschimbat: în ceea de acum” (p.193). Oaltã caracteristicã a filosofiei, prin cae însã s-ar putea asemãna ºtiinþei secolului XX, ar fi cã filosofia este para-doxa (împotriva opiniei). Datul universului, bucuriile a cãror existenþã e indubitabilã, nu sunt cele care apar ca având existenþaa indubitabilã pentru simþul comun. Filosofia e a te dezinteresa de tine ºi a te interesa de identitatea fiecãrui lucru, a-l dota cu independenþã, subzistenþã, dar în virtutea acelei “fiinþe”.ªtiinþa nu este într-atât para-doxa, plecând de la presupoziþia cã universul fizic este guvernat de legi. Lucian Blaga este ,asemeni lui Ortega y Gasset,un apãrãtor aal filosofiei . În lucrarea sa "Despre conºtiinþa filosoficã" el încearcã sã legitimeze filosofia în faþa celor ce-i pretind sã satisfacã exigenþe care nu –i sunt proprii.Argumentaþia lui Blaga se centreazã pe demonstrarea ireductibilitãþii filosofiei la ºtiinþã, în acest sens discursul sãu filosofic atacând concepþia despre filosofie a pozitivismului logic. Poyitivismul logic (M. Schlick) considerã filosofia ca activitate prin care este descoperit ºi fixat sensul enunþurilor, ºi nu sistem de cunoºtinþe teoretice.În cadrul acestei poziþii se considerã cã filosofia este alfa ºi omega pentru cunoaºterea ºtiinþificã,din moment ce ea reprezintã clarificarea enunþurilor, pe când ºtiinþa urmãreºte verificarea lor. Împotriva acestui reducþionism,Blaga reliefeazã independenþa filosofiei ºi a ºtiinþei , arãtând cã fiecare are un mod propriu de a se raporta la experienþã,la probleme,la metodã. Pentpu filosof experienþa este un pretext ce se deschide asupra totalitãþii existenþei, în timp ce pentru omul de ºtiinþã ea este o instanþã în faþa cãreia este subordonat permanent. Deosebirea între cele douã raportãri la experienþã ,consideratã de obicei "totalitatea materialului concret , pe care spiritul ºi-l însuºeºte cu ajutorul simþurilor" (p. 54) , autonomizeazã fiecare mod de cunoaºtere. Filosoful , ca "autor al unei lumi", e imposibil de substituit prin omul de ºtiinþã, ce tinde a fi "un organ de cercetare ºi de completare marginalã".În filosofie ,experienþa este mai mult un pretext pentru declanºarea actelor de interpretare ,astfel încât construcþiile filosofice sunt cel mai adesea foarte originale , îndrãzneþe ;în ºtiinþã situaþia este exact inversã ,teoria fiind asimilatã experienþei ºi oferind imaginea unei pãrþi din tot. Filosoful va cãuta adâncimi prin acest pretext, pretext care îi oferã nu numai datele prime ce vor fi reorganizate în cadrul unei teorii, ci îi ºi favorizeazã accesul la unele taine pe care le va converti ulterior în concepte ºi îi pot sugera analogii. Omul de ºtiinþã nu atinge adâncimi neobiºnuite ,mulþumindu-l atunci când se aflã în hotarele exactitãþii. Aºa cum spunea Ortega y Gasset, adevãrul ºtiinþific este exact, dar penultim ºi insuficcient sieºi. Blaga întãreºte ideea autonomiei filosofiei faþã de ºtiinþã prin compararea problemei filosofice cu cea ºtiinþificã. Problema este caracterizabilã prin precizarea ariei ,domeniul la care problema se aplicã, ºi a zãrii interioare,care este modelul suprapus ariei, o idee propulsivã care asigurã trecerea de la punerea problemei la rezolvarea sa. Aria problemei filosofice vizeazã existenþa ca totalitate,fie explicit, fie implicit ,atunci când explicit este vizat doar un aspect, dar plecându-se de la înþelegerea acelui aspect se ajunge laaînþelegerea întregului . Zarea interioarã a problemei filosofice este datã fie de maniera categorialã a discursului filosofic (substanþa, unitatea, pluralitatea...), fie de anticipãri ideatice minime (fiinþa la Parmenide,indeterminatul la Plotin...).Aria problemei ºtiinþifice este delimitatã ,în discursul sãu fãcând abstracþie de ceea ce depãºeºte aceastã arie. Zarea problemei ºtiinþifice este multiplu determinatã de cunoºtinþele din domeniul respectiv. În concluzie, problema filosoficã are drept arie existenþa ca existenþã,iar zarea sa interioarã este în mare mãsurã nedeterminatã.Problema ºtiinþificã are însã aria circumscrisã , delimitatã ,iar zarea sa interioarã este complex determinatã.Neîngrãdit în soluþionare de ideea propulsivã, având libertate creatoare mare ,spiritul filosofic este spontan. În schimb, soluþia problemei ºtiinþifice este intens prefiguratã de zarea interioarã bine determinatã , spiritul ºtiinþific fiind mai ghidat. O deosebire importantã între filosofie ºi ºtiinþã constã în aceea cã fiecare filosof trebuie sã-ºi punã problema metodei încã o datã,în timp ce omul de ºtiinþã are la dispoziþie un repertoriu de metode în care are încredere ca într-un dat de mai presus de el. Aspirând la întemeiere,fiecare filosofie va cãuta începutul fãrã de presupoziþii,sãrind din acesta "printr-un act de optare,ce echivaleazã cel puþin cu o anticipaþie de naturã metodologicã"(p.73). Metoda nu se poate justifica originar în chip eficient ,ci "se legitimeazã mai mult de facto , prin puterea ei de a organiza datele cunoaºterii ºi de a clãdi o lume".Filosofii pot opta fie pentru purismul metodologic(ca Parmenide, Bergson ,Hegel),fie pentru expansiune metodologicã (ca Platon, Plotin). Un alt apãrãtor al filosofiei în faþa pozitivismului logic este Karl Popper,ce susþine cã filosofia trebuie sã þinteascã neîncetat cunoaºterea, sã nu abdice de la menirea de a întreþine ºi stimula interesul pentru teorii cât mai generale, cuprinzãtoare ºi îndrãzneþe.Oadatã ce va abdica de la acest scop filosofia nu îºi va mai putea pãstra poyiþia pe care a cucerit-o în cultura umanã.În acest sens Popper criticã tendinþele decadente din cadrul filosofiei, reprezentate atât de orgoliul reprezentanþilor Cercului de la Viena,care considerã problemele în mod obiºnuit numite filosofice ca fiind pseudoprobleme,cât ºi resemnarea existenþialiºtilor,care ºi-au pierdut cu totul încrederea în posibilitatea de a progresa în soluþionarea problemelor pe calea gândirii raþionale . În lucrarea sa ,"Logica cercetãrii", Popper formuleazã pentru prima datã coerent ºi sistematic o concepþie asupra ºtiinþei ºi asupra metodei ei, neneglijând justificarea necesitãþii filosofiei. Viziunea popperianã asupra ºtiinþei se instituie în principal din conceperea unei ºtiinþe ca un ansamblu de teorii, a teoriilor ca sisteme ipotetico-deductive ºi concepera ºtiinþei ca "ºtinþã eroicã."Am putea face legãtura cu faptul cã Ortega y Gasset considera filosofia drept cunoaºtere a Universului de un eroism intelectual aparte ºi am putea concluziona cã ambele moduri de cunoaºtere incitã la un eroism specific lor. Este relevant a dezvolta punctul de vedere popperian despre ºtiinþã ca ºtiinþã eroicã, întrucât vorbind despre aceasta filosoful oferã ºi un criteriu de demarcaþie între teoriile ºtiinþifice ºi cele pseudoºtiinþifice. Omul care practicã ºtiinþa eroicã este pus în miºcare de nãzuinþa de a înþelege cât mai profund ºi mai adecvat lumea în care trãieºte ºi propria sa fiinþã ,iar în acest sens nu ezitã sã formuleze idei cât mai îndrãzneþe; o astfel de idee "îndrãzneaþã" are un înalt grad de generalitate ºi explicã o mare varietate de fapte ºi legi ºtiinþifice cunoscute ,inclusiv fapte între care nu s-a vãzut pânã atunci nici o legãturã. Criteriul de demarcaþie între teoriile ºtiinþifice ºi cele pseudoºtiinþifice este tocmai aceastã "îndrãznealã" a ideilor:ideile valoroase ºtiinþific sunt idei "îndrãzneþe".Teoriile ºtiinþifice sunt principial falsificabile ,unde a fi falsificabil înseamnã cã pot sã intre în contradicþie consecinþele empirice particulare derivate logic din teorie ºi rezultatele observaþiei. Pornind de la aceste consideraþii, Popper contureazã raportul între ºtiinþa empiricã ºi metafizicã , opunându-se concepþiei filosofiei analitice.Popper subliniazã cã teoriile metafizice au semnificaþie cognitivã ,chiar dacã nu sunt falsificabile , iar formulãrile mai obscure din filosofie sunt propoziþii cu sens. Criteriul formulat de el urmãreºte doar sã stabileascã diferenþierea între ºtiinþã ºi ceea ce nu este ºtiinþã ,iar a spune despre metafizicã cã nu este ºtiinþã nu înseamnã o coborâre a metafizicii.Acest tip de formulare nu are sens peiorativ. Apoi faptul cã teoriile metafizice nu sunt falsificabile nu implicã faptul cã acestea nu ar fi criticabile în mod raþional ,ci existã temeiuri raþionale pentru a prefera o idee metafizicã alteia. În plus ,formularea unui criteriu de demarcaþie nu echivaleazã cu a contesta importanþa teoriilor filosofice speculative pentru progresul ºtiinþei.Posibilitatea articulãrii filosofiei cu ºtiinþa creºte pe mãsurã ce creºte gradul dee universalitate al teoriilor ºtiinþei empirice . Nu în ultimul rând, Popper subliniazã cã în cercetarea ºtiinþificã, ca ºi în viaþa de fiecare zi ,nu ne putem dispensa de idei metafizice.ªtiinþa însãºi porneºte de la a admite existenþa obiectivã a legilor,ca proprietãþi structurale ale lumii. O altã diferenþiere între ºtiinþã ºi filosofie pe baza discursului popperian s-ar putea face în ce priveºte termenul de "adevãr".ªtiinþa nu e episteme,ea nu atinge adevãrul ,ci utilizeazã acest termen în sens de normã, de limitã idealã în procesul cunoaºterii .Filosofia în schimb clãdeºte adevãrul în timp ce-l dezvãluie. Un alt tip de orientare în ce priveºte relaþia filosofie –ºtiinþã este cea a istorismului sociologizant,având drept reprezentant pe Thomas Kuhn. Teza de bazã a acestuia este ideea cã discursul ºtiinþific nu are maximã obiectivitate (cum se credea pânã atunci),ci este afectat de idei preconcepute, preluate acritic.Ideile acritice sunt cadre conceptuale relativ imune la modificãrile empirice, idei cu care se lucreazã.Aceste idei acritice,inegrate în paradigme,nu se pot schimba decât odatã cu survenirea unei revoluþii ºtiinþifice, când se schimbã practic gestaltul vizual.Din perspectiva lui Thomas Kuhn este o concepþie imaturã cea care considerã experienþa senzorialã fixã ºi neutrã,iar teoriile ca simple interpretãri ale unor date. De fapt operaþiile ºi mãsurãtorile efectuate de omul de ºtiinþã în laborator sunt "ceea -ce-este-adunat -cu-dificultate",ºi nu "ceea -ce-este-dat" în experienþã ,fiind indici concreþi ai conþinutului unor percepþii mai elementare ,ce þin de o paradigmã ºi promit o elaborare fructuoasã a paradigmei acceptate. Cele patru poziþii prezentate ne pot da o imagine asupra relaþiei filosofie-ºtiinþã: filosofia ºi ºtiinþa sunt douã moduri distincte ºi autonome de a cunoaºte ale individului uman, coexistenþa lor fiind nu numai posibilã,ci ºi necesarã.ªtiinþa se desfãºoarã pe acest fundal al concepþiilor despre Univers pe care individul uman îl creeazã în mod spontan ,aceasta neimplicând subordonarea ºtiinþei faþã de filosofie. Omul de ºtiinþã trebuie sã adere la un mod de filosofare în acord cu misiunea sa ºtiinþificã, care ar putea fi un pragmatism mai mult sau mai puþin complex, conºtient sau mai puþin conºtient. Ar fi necesarã chiar o preocupare mai intensã a omului de ºtiinþã pentru o filosofie subiacentã demersului sãu ,aceasta sporindu-i sentimentul responsabilitãþii faþã de umanitate. Pe de altã parte filosofia este necesar sã existe ca activitate autonomã faþã de ºtiinþã a omului ,ea corespunzând unei autentice înclinaþii a spiritului uman.Gânditor independent, adevãratul filosof tebuie sã-ºi aplice raþiunea liber ºi personal,neuitând sfatul lui Kant : "fãrã cunoºtinþe nu vei deveni niciodatã filosof,dar nici cunoºtinþele sigure nu te vor face vreodatã filosof,dacã nu se adaugã o reunire corespunzãtoare a tuturor cuoºtinþelor ºi abilitãþilor ºi o înþelegere a concordanþei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raþiunii umane".Filosofia trebuie privitã dintr+o perspectivã universalã,ca teorie a înþelepciunii,ºtiinþa despre raportul oricãrei cunoaºteri cu scopurile ultime ale raþiunii omeneºti. Bibliografie: José Ortega y Gasset – Ce este filosofia?Ce este cunoaºterea?,Ed. Humanitas, Bucureºti,1999 Lucian Blaga- Despre conºtiinþa filosoficã Karl Popper-Logica cercetãrii ,Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã ,Bucureºti, 1981 Thomas Kuhn-Structura revoluþiilor ºtiinþifice,Ed. Humanitas, Bucureºti ,1999 Ü¥hà