Referat Sursele Cunoasterii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Sursele Cunoasterii si de asemenea puteti face Download Referat Sursele cunoasterii

Citeste fragmente din Referat Sursele Cunoasterii

SURSELE CUNOAŞTERII Cuvântul ,,cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atât o activitate prin care iau naştere cunoştinţele, cât şi rezultatele acestei activităţi. În primul sens sunt considerate capacităţile de cunoaştere ale minţii şi funcţionarea lor, iar în al doilea sens, sunt avute în vedere cunoştinţele gata constituite, noţiuni, judecăţi, teorii. Filosofii s-au interesat atât de facultăţile şi demersurile ce intervin în producerea cunoştinţelor, cât şi de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri. Problema genezei şi surselor cunoaşterii, în măsura în care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizată în diferite feluri. Mari filosofi ai trecutului au crezut că valoarea de cunoaştere sau buna întemeiere a cunoştinţelor poate fi stabilită cu referire la sursele lor şi la căile pe care au fost obţinute, pornind de la aceste surse. Cunoştinţele noastre sunt autentice dacă şi numai dacă sunt produsul unei surse acreditate. Mulţi filosofi din antichitate au caracterizat cunoştinţele în funcţie de sursele din care provin acestea: simţurile sau intelectul. Prima cunoaştere, conoaşterea prin simţuri, este numită de Democrit obscură, iar cea de-a doua, cunoaşterea prin intelect, autentică. Motivul opoziţiei simţuri – intelect, aparenţă – cunoaştere a esenţei apare în filosofia lui Platon. Ştiinţa se atinge printr-o progresiune de la cunoaşterea prin simţuri a lumii sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi formelor pure, eterne. Autorii ce ilustrează filosofia raţionalistă şi empiristă a cunoaşterii din sec. XVII – XVIII au socotit că problema originii cunoaşterii drept problemă centrală a filosofiei cunoaşterii şi au considerat că numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitele cunoaşterii şi valoarea comparativă a diferitelor cunoştinţe. O idee este o cunoaştere autentică numai dacă se poate arăta că provine dintr-o sursă de încredere. Gânditorii raţionalişti şi empirişti moderni folosesc cuvântul ,,raţionalism” pentru a desemna punctul de vedere că raţiunea sau intelectul constituie sursa cunoaşterii autentice. Tema raţionalistă a fost dezvoltată prin punerea în contrast a cunoaşterii ce îşi are sursa în raţiune, cu cea care provine din simţuri. Descartes afirma că numai ,,lumina naturală” sau ,,lumina raţiunii” sădită în noi de Creator, poate să ne ofere adevărata cunoaştere, cunoaşterea metafizică şi teologică. Primii paşi în metafizică pot fi făcuţi doar separând intelectul de simţuri. Spinoza susţinea că raţiunea poate pătrunde lucrurile aşa cum sunt ele, în timp ce cunoaşterea provenită din simţuri este o cunoaştere ,,mutilată şi confuză”. Leibniz spunea că numai o cunoaştere raţională, pură, o cunoaştere care există în noi de la naştere ne îngăduie accesul spre adevărurile superioare. Simţurile, sublinia el, oferă o cunoaştere despre ceea ce este, dar nu despre ceea ce trebuie să fie. Raţionalismul, ca poziţie epistemologică, este solidar cu anumite supoziţii de natură metafizică, cu ideea că universul reprezintă un sistem unitar şi ordonat. Cu ajutorul raţiunii sunt descoperite principiile cu care putem deduce marea diversitate a fenomenelor care sunt dezvăluite de simţuri. Descartes caracterizează cunoaşterea provenită din idei clare şi distincte, idei la care se poate ajunge prin reflecţie asupra a ceea ce este sădit în raţiunea noastră de la naştere, cunoaştere intuitivă. Teza raţionalistă clasică apare ca inacceptabilă pentru mulţi filosofi ai sec. XX datorită dependenţei ei de anumite idei metafizice. O temă centrală în concepţia raţionalistă asupra originii şi surselor cunoaşterii care şi-a păstrat actualitatea este tema ideiilor înnăscute. Acestă temă a fost tratată în dialogul ,,Menon” al lui Platon. Ideile înăscute sunt idei ce nu sunt primite din afară şi nici nu sunt alcătuite de noi, ci ele există în spirit. Teoria potrivit căreia întreaga noastră cunoaştere prin raţiune pură îşi are sursa în idei înnăscute va fi reluată de Leibniz. Acesta propune o nouă teorie asupra originii adevărurilor necesare ale raţiunii, o teorie de natură să dea socoteală atât de rolul reflecţiei, cât şi a experienţei, în dobândirea lor. Aceste adevăruri pot fi descoperite doar prin cercetare şi osteneală, printr-un mare efort de atenţie concentrat asupra a ceea ce se află în spiritul nostru, efort ce va fi provocat şi orientat de impresiile simţurilor. Ideile înnăscute nu ar putea fi dobândite, crede Leibniz, fără stimularea pe care ne-o dau simţurile. Ele declanşează procesul ce duce la actualizarea ideilor înnăscute. Filosoful german nu neagă contribuţia simţurilor în cunoaşterea autentică ce caracterizează raţionalismul platonic. Teza empiristă radicală spune că cunoaşterea în întregul ei provine din datele simţurilor, că simţurile constituie singura sursă a cunoaşterii autentice. Dar această teză nu este întâlnită în textele celui care este recunoscut drept fondatorul tradiţiei empiriste moderne, John Locke. În ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) Locke acordă o atenţie deosebită problemei originii cunoaşterii. El crede că numai dacă vom putea stabili cum iau naştere elementele cunoaşterii (idei) vom putea determina întinderea cunoaşterii. Teza generală a lui Locke este că toate ideile, toate cunoştinţele noastre despre lumea materială îşi au sursele în impresiile simţurilor, precum şi în observaţia operaţiilor minţii, care formează idei complexe pornind de la ideile simple care sunt primele elemente ale cunoaşterii. Locke afirmă că de la naştere, mintea este o ,,pagină albă”, o ,,încăpere goală” şi îşi propune să determine ,,cum intră ideile în minte”. El afirmă că toate ideile noastre proveneau exclusiv din senzaţii fizice primite de trup din mediu şi imprimate în minte. Dar dacă întreaga noastră cunoaştere ar fi limitată la cea care se originează în experianţă, marginile cunoaşterii ar fi destul de înguste. Locke scapă o asemenea concluzie radicală admiţând că oamenii posedă înafara cunoaşterii prin experienţă şi o cunoaştere intuitivă precum şi o cunoaştere demonstrativă. Prin experienţă obţinem, cunoştinţe despre natura exterioară, cunoaşterea intuitivă este cunoaşterea existenţei noastre ca spirite, iar cunoaşterea demonstrativă este cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu. De aici rezultă că Locke, Hume şi alţi empirişti ai sec. al XVIII – lea nu susţin teza extremistă că tot ceea ce cunoaştem ar putea fi derivat din experienţă. Empirismul lui David Hume este înrudit cu cel a lui Locke prin situarea antimetafizică şi prin orientarea problemei cunoaşterii spre o cercetare de factură psihologică a proceselor şi demersurilor de constituire a cunoştinţelor. Hume formulează punctul de vedere empirist asupra surselor cunoaşterii cu mai multă claritate şi acceptă concluzii mai radicale. Teoria lui asupra originilor cunoştinţelor se întemeiază pe distincţia dintre ,,impresie” şi ,,idee”. Impresiile sunt senzaţii şi trăiri subiective, iar ideile sunt urmele pe care le lasă impresiile sau anticiparea acestora prin imaginaţie. Impresiile, afirmă Hume, sunt înnăscute doar în sensul că se produc prin exercitarea unor facultăţi sau dispoziţii naturale, în timp ce ideile provin întotdeauna din impresii. Ca teorie asupra genezei şi surselor cunoaşterii, empirismul şi raţionalismul sec. XVII – XVIII reprezintă şi puncte de vedere diferite cu privire la raportul dintre ceea ce este înnăscut şi dobândit în cursul vieţii prin mijlocirea simţurilor. Tema ideilor înnăscute ocupă un loc important în ,,Eseul asupra intelectului omenesc” al lui Locke cât şi în ,,Noile eseuri asupra intelectului omenesc” ale lui Leibniz. În lucrarea sa, Leibniz formulează obiecţiile unui raţionalist faţă de principiile care au fost propuse şi susţinute de Locke. Acesta critica doctrina ideilor înnăscute, idei presupuse a fi prezente în intelectul nostru de la naştere. Această doctrină, spune el, este păgubitoare penrtu religie, moralitate, filosofie şi viaţa practică. În ceea ce-l priveşte pe Kant, acesta a distins mai clar decât filosofii de până la el între teoria cunoaşterii şi psihologia empirică. El a socotit că cercetarea facultăţilor şi activităţilor mintale ce intervin în constituirea cunoştinţelor nu este de domeniul teoriei cunoaşterii, ci al psihologiei empirice. Kant crede că filosofia cunoaşterii se interesează exclusiv de întemeierea cunoştinţelor şi nu de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. El spune că arice cunoaştere despre fapte, numită de el ,,experienţă”, ia naştere prin conlucrarea sensibilităţii şi intelectului. Cunoaşterea este rezultatul aplicării categoriilor şi principiilor intelectului materialului pe care îl oferă sensibilitatea, o activitate prin care impresiile sensibile sunt comparate, legate între ele sau separate. Autorii reprezentativi în dezvoltarea filosofiei cunoaşterii (epistemologiei clasice), prin orientarea lor raţionalistă şi empiristă, cad de acord în ceea ce priveşte supoziţii mai fundamentale. În primul rând, ei cred că există surse ultime ale cunoaşterii, socotite surse de autoritate epistemică: numai cunoştinţele ce provin din asemenea surse vor fi acceptate drept cunoştinţe autentice. Atât raţionaliştii, cât şi empiriştii au fost însufleţiţi de convingerea că buna întemeiere şi valoarea cunoştinţelor ar putea fi stabilită fără greş prin identificarea surselor ultime ale cunoaşterii şi prin raportare la aceste surse. Karl Popper indică drept una din supoziţiile mai adânci ale epistemologiei clasice punctul de vederee că adevărul este manifest. Adevărul este manifest în sensul că el va putea fi stabilit odată pentru totdeauna în dată ce vom ajunge până la sursele ultime ale cunoaşterii şi vom învăţa cum să derivăm cunoştinţele pornind de la aceste surse. Raţionalismul clasic şi empirismul clasic şi-au propus să stabilească sursele cunoaşterii autentice şi să determine limitele cunoaşterii şi valoarea cunoştinţelor prin raportare la asemenea surse. Teza raţionalistă conform căreia există intuiţie raţională, sursa ultimă a cunoaşterii o constituie intuiţia raţională, este confruntată cu obiecţii grave. Teza empiristă, teza potrivit căreia datele simţurilor ar reprezenta sursa ultimă a cunoaşterii, rămâne un punct de vedere influent în mediile filosofice şi ştiinţifice. Caracterizarea impresiilor senzoriale drept surse primare ale cunoaşterii are o lungă tradiţie în filosofie. Argumentul este că numai prin simţuri putem intra în contact atât cu lumea exterioară, cât şi cu lumea noastră subiectivă, şi putem obţine astfel informaţii despre realitate. O supoziţie fundamentală a concepţiei empiriste cu privire la sursele cunoaşterii este aceea că impresiile simţurilor, ceea ce filosofii numesc ,,date ale simţurilor” sau simplu ,,datul”, reprezintă o cunoaştere nemijlocită. Expresia ,,dat” sugerează că impresiile senzoriale sunt ceea ce resimţim nemijlocit şi, ca atare, ceva ce nu va putea fi derivat şi explicat prin raportare la altceva. ,,Datul” este o stare originară, care nu cere întemeiere. ,,Datul” este ceva ultim în ordinea cunoaşterii: toate cunoştinţele noastre despre realitate sunt raportate în cele din urmă la ceea ce ne este dat, atunci când se încearcă determinarea surselor lor, în timp ce ,,datul” însuşi nu va putea fi raportat la nimic altceva. Un motiv fundamental al concepţiei empiriste asupra cunoaşterii îl constituie supoziţia că întreaga noastră cunoaştere se originează în informaţiile care ne sunt date nemijlocit de simţuri, informaţii a căror adecvare ar fi asigurată de caracterul pasiv, pur receptiv al subiectului cunoscător. De la impresii senzoriale trecem la observaţii, care nu ar fi decât formularea lingvistică a acestor impresii, iar de la observaţii trecem la teorie. Karl Popper numeşte ,,teoria găleţii”, teoria conform căreia ipotezele iau naştere din observaţii prin asociere şi generalizare. Punctul de vedere opus, pe care Popper îl numeşte ,,teoria lanternei” este că o anumită ipoteză sau aşteptare precedă întotdeauna observaţia. Teza primatului anticipării asupra constatării în cunoaştere pare în acord cu ceea ce ştim despre bazele biologice ale cunoaşterii şi despre anticipările biologice ale cunoaşterii. Alte două motive ale concepţiei empiriste asupra cunoaşterii, strâns colerate cu intuiţia că există o sursă ultimă a cunoaşterii, un punct de plecare absolut în cunoaştere, sunt cele ale primatului abstractizării şi inducţiei. Filosofii empirişti recunosc că orice cunoaştere despre fapte este organizată într-un sistem de concepte. Principiul empirismului formulat de Locke şi Hume este că noţiunile trebuie să fie derivate într-un fel sau altul din ceea ce Locke numeşte ,,idei simple”, iar Hume ,,impresii”. Mulţi filosofi empirişti au susţinut că noţiunile iau naştere din ceea ce ne este dat nemijlocit de simţuri printr-un demers mintal numit ,,abstractizare”. Noţiunile ar fi produsul proceselor de abstractizare şi ar putea fi caracterizate drept abstracţii. Prin abstractizare separăm ceea ce este comun şi esenţial de ceea ce este individual, neesenţial şi reţinem determinările generale şi esenţiale, separate de existenţele individuale. Dacă abstractizarea urmează să explice cum iau naştere noţiunile din înregistrări considerate pure, inducţia, aşa cum a fost înţeleasă de empirismul clasic, ar trebui să explice cum iau naştere enunţuri generale, reguli, uniformităţi sau legi din enunţuri ce descriu fapte particulare. Acest fel de a înţelege inducţia a fost numit de Popper ,,teoria psihologică a inducţiei”. Teoria porneşte de la supoziţia că ar exista un primat temporal şi psihologic al cunoştinţelor despre fapte particulare în raport cu enunţurile ce formulează legi sau regularităţi. Cunoaşterea ar porni de la simpla înregistrare a faptelor prin observaţie şi s-ar ridica la generalizări prin inducţie. Ê construite sunt supuse controlului faptelor. Teoriei primatului psihologic şi temporal al repetărilor îi este opusă teoria primatului temporal şi psihologic al dispoziţiei de a căuta corelaţii între fapte. Critica pe care o face Popper ideii că noţiunile şi enunţurile generale pot fi derivate din impresii senzoriale şi din enunţuri despre fapte particulare se sprijină pe consideraţii de biologie evoluţionistă. Einstein contestă că noţiunile, atât cele ale gândirii comune, cât şi cele ale cunoaşterii ştiinţifice, ar putea fi derivate din materialul senzorial. El insista asupra faptului că impresiile senzoriale şi noţiunile sunt entităţi esenţial diferite, care nu pot fi derivate unele din altele. Einstei spunea că doar puţine noţiuni, acele noţiuni numite de el ,,primare”, trebuie să fie asociate direct cu impresiile senzoriale. Teza empiristă potrivit căreia noţiunile pot fi derivate din datele senzoriale prin abstractizare sau prin alte demersuri mintale este adesea convertită în enunţul psihologic considerat adevărat că noţiunile sunt dobândite prin învăţare. Învăţarea este înţeleasă de psihologi ca achiziţie sau dobândire de cunoştinţe prin interacţiunea subiectului cu ambianţa, prin stimularea sistemului care învaţă de către ambianţă. Învăţarea este caracterizată drept schimbare a cunoaşterii datorată experienţei. Supoziţia că noi am putea dobândi noi concepte prin învăţare a fost criticată din perspectiva ştiinţei cogniţiei. Jerry A. Fodor porneşte de la afirmaţia că ceea ce psihologii numesc ,,învăţare de concepte” nu este altceva decât formulare şi confirmare de ipoteze. Învăţarea, spune Fodor fixează opinii, dar nu poate produce concepte. Conceptele trebuie să existe în prealabil pentru a face cu putinţă învăţarea. Fodor spune că singura teorie inteligibilă despre îmbogăţirea resurselor conceptuale face din acesta o funcţie a maturizării. Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale înnăscute în constituirea cunoaşterii pot fi caracterizate drept o reluare a concepţiilor raţionaliste clasice, care susţineau că există adevăruri de raţiune înnăscute în mintea noastră. Încercând să explice ce îseamnă că o idee, care nu este nici derivată din datele simţurilor, nici plăsmuită de noi, este înnăscută, Descartes recurge la o comparaţie: ne naştem cu capacitatea de a cunoaşte idei aşa cum ne naştem cu predispoziţia de a contacta o anumită boală ereditară. A spune că o boală este ereditară înseamnă că ceva există în mod virtual, care va deveni actual în anumite condiţii. Descartes spune că oamenii au anumite idei înnăscute, chiar dacă mulţi dintre ei nu intră în posesia lor niciodată. Pentru ca aceste cunoştinţe să devină reale se cere o concentrare intensă a atenţiei asupra a ceea ce este în noi. Experienţa declanşează procese mintale ce conduc, în cazul unor oameni cu aptitudini pentru reflecţie, la cunoaşterea adevărurilor de raţiune. Cercertătorul american N. Chomsky îşi dezvoltă teoria sa despre structuri înnăscute ce fac posibilă însuşirea limbajului pe modelul input – output. Însuşirea limbajului şi a cunoaşterii sunt caracterizate de behaviorist drept rezultate ale unor procese complexe de învăţare din experienţă, ale efectului modelator al ambianţei. În timp ce gândirea behavioristă, inspirată de empirism, se interesează de determinarea de către ambianţă a comportării şi cunoaşterii, de trăsături ce au o pregnantă condiţionare culturală şi istorică, orientările nativiste aduc ăn primul plan al atenţiei rolul înzestrării genetice în constituirea cunoaşterii. O premisă fundamentală a nativismului epistemologic este aceea că dezvoltarea minţii va trebui să fie studiată pe baza aceloraşi principii care au fost adoptate de biologia modernă în cercetarea corpului. Biologii spun că dezvoltarea unui organism este orientată şi condusă de un program genetic propriu speciei, iar ambianţa externă influenţează ritmul procesului de dezvoltare. Chomsky apreciază că nu există nici un fel de temeiuri serioase, empirice sau de altă natură, pentru acceptarea punctului de vedere că dezvoltarea mintală se desfăşoară după o schemă esenţial diferită de cea care conduce dezvoltarea organismului. Chomsky apreciază drept plauzibilă presupoziţia că dezvoltarea mintală, ca şi dezvoltarea organismului, are ca punct de plecare o stare genetic determinată, comună speciei, cu variaţii individuale ce pot fi neglijate. În acest caz, dezvoltarea reprezintă o creştere, o succesiune de stadii genetic progaramate până la stadiul final sub influenţa ambianţei. Solidară cu motive ce s-au conturat în tradiţia raţionalistă clasică, această reprezentare se opune concepţiei empiriste despre minte ca o foaie albă şi despre constituirea cunoştinţelor, chiar şi a facultăţilor spiritului, prin mecanisme elementare, cum sunt asocierea, compararea, generalizarea, abstractizarea şi inducţia. Din perspectiva nativistă, propusă de Chomsky, o cunoaştere a limbii există şi atunci când principiile înnăscute care o fac posibilă nu sunt utilizate. El dă ca exemplu, acel stadiu al dezvoltării vorbirii în care copilul înşiră cuvinte fără elemente gramaticale, aşa – numita ,,vorbire telegrafică”, el cunoaşte în sens structural limbajul, pe care începe să-l vorbească mai târziu. Teoria lui Chomsky cu privire la natura limbajului şi la însuşirea limbajului de către copii, poate fi caracterizată drept o reabilitare şi o dezvoltare originală a teoriei raţionaliste clasice a ideilor înnăscute şi a cunoaşterii înnăscute. Chomsky crede că limbajul este un domeniu particular al cunoaşterii şi a fost caracterizat drept ,,o oglindă a minţii”. Lingvistica teoretică este înfăţişată ca o ramură a psihologiei cunoaşterii, iar ţelul ei este descoperirea realităţii mintale ce stă la baza comportării lingvistice. Lingvistul american afirmă că studiul limbajului poate clarifica şi susţine anumite concluzii asupra cunoaşterii omeneşti, care se corelează în mod direct cu probleme clasice în filosofia minţii. Punctul de plecare al teoriei de inspiraţie raţionalistă pe care a formulat-o Chomsky este semnalarea şi tematizarea discrepanţei dintre competenţa lingvistică şi informaţia pe care o primeşte cel care îşi însuşeşte limba din ambianţa lingvistică. Teoria trebuie să explice nu numai faptul că copilul îşi însuşeşte foarte repede limba maternă, dar şi că el şi-o însuşeşte în general corect. Competenţa lingvistică, spune Chomsky, este produsul creşterii, şi nu al învăţării. Înfruntarea dintre schema behavioristă şi schema nativistă în explicarea surselor competenţei lingvistice ar putea fi caracterizată drept o competiţie între două programe de cercetare, susţinute de idealuri cognitive diferite şi de reprezentări alternative asupra raportului dintre înnăscut şi dobândit în achiziţia cunoaşterii. Behavioriştii se situează într-o perspectivă ce ar putea fi calificată drept baconiană: cunoaşterea înseamnă putere; cunoscând cauza putem produce efectul. Din punctul lor de vedere, cercetarea ştiinţifică urmăreşte stabilirea unor relaţii constante între fenomene accesibile observaţiei şi măsurării, a unor relaţii funcţionale ce fac posibile predicţia şi controlul producerii fenomenelor. Teoriile sunt considerate drept indtrumente a căror utilizare se justifică doar în măsura în care ele contribuie la descoperirea unor noi relaţii între fapte. Programul de cercetare nativist s-a constituit nu de la stabilirea unor corelaţii logice între fenomene accesibile observaţiei, ci de la explicarea acestor corelaţii prin dezvăluirea unei realităţi ascunse privirii noastre. Susţinătorii programului behaviorist, de inspiraţie empiristă, cred că numai mecanismele elementare de achiziţie a cunoştinţelor sunt înnăscute, tot restul fiind produsul învăţării din experienţă, în timp ce toţi cei care aderă la programul nativist, de tradiţie raţionalistă, presupun că există o cunoaştere propriu-zisă care este înnăscută. Reprezentarea nativistă asupra cunoaşterii este apropiată de cea a biologilor. Ideea cunoaşterii ,,a priori” a fost consacrată de Kant. Abordarea kantiană a problemei cunoaşterii este una transcedentală. Problemele teoriei critice a cunoaşterii sunt formulate ca probleme de drept şi nu ca probleme de fapt. Interogaţia kantiană priveşte posibilitatea unei cunoaşteri date, deja constituite. Formulele ,,a priori” sunt examinate de Kant drept condiţii necesare ce fac posibilă experienţa în genere. Un punct de vedere larg acceptat în filosofia analitică contemporană a cunoaşterii este acela că problema cunoaşterii ,,a priori” priveşte numai întemeierea cunoaşterii, o chestiune de drept şi nu cercetarea originii şi surselor ei, adică o problemă de fapt. Atributul ,,a priori” poate fi aplicat în mod legitim numai noţiunilor şi judecăţilor, adică cunoaşterii propoziţionale. Sunt ,,a priori” acele judecăţi a căror valoare de adevăr poate fi stabilită independent de experienţă în general. Teoria lui Chomsky despre cunoaşterea înnăscută a limbajului, o teorie apropiată temei raţionaliste clasice a ideilor înnăscute, poate fi caracterizată şi ca o teorie despre ceea ce este ,,a priori” din punct de vedere psihologic, adică despre ceea ce precedă în timp învăţarea din experienţă a unei limbi şi face cu putinţă o asemenea învăţare. În încercarea sa de a determina şi cerceta componenta ,,a priori” a cunoaşterii despre lume, austriacul K. Lorenz porneşte de la supoziţia că orice proces de cunoaştere este o funcţie a creierului şi conchide că acest proces va trebui să fie descris şi expşicat drept un produs al evoluţiei biologice. Prin raportare la filosofia critică a lui Kant, dar şi prin distanţare faţă de conceptul cunoaşterii ,,a priori” a idealismului transcedental, Lorenz apreciază că toate acele dispozitive, mecanisme şi structuri proprii speciei care fac posibilă cunoaşterea despre lume a omului ar putea fi caracterizate drept ,,a priori” într-um sens genetic şi descriptiv al termenului. Modalitatea de abordare a cercetării cunoaşterii pe care a inaugurat-o Lorenz este numită şi ,,epistemologie bazată pe ideea selecţiei naturale”. Ea este dezvoltată de autori care cred că principiul selecţiei naturale este în măsură să ofere o explicaţie neteleologică tuturor proceselor orientate spre scop din univers. Cunoaşterea în toate formele ei poate fi privită ca un proces care comportă trei elemente esenţiale: mecanisme pentru introducerea variaţiilor; procese de selecţie; mecanisme de păstrare şi propagare a variaţiilor selectate. La fel ca şi Chomsky, Lorenz asociază cunoaşterea ,,a priori” cu cea înnăscută în măsura în care califică drept ,,a priori” dispozitive şi structuri de cunoaştere care au apărut cu mutaţii întâmplătoare şi au devenit apoi determinări distinctive ale speciei prin acţiunea selecţiei naturale. Epistemologia de orientare nativistă a fost caracterizată ca cea mai simplă teorie a cunoaşterii ,,a priori”. O altă teorie naturalistă în filosofia contemporană a cunoaşterii, epistemologia genetică a lui J. Piaget, întemeiată pe cercetări de psihologie genetică, disociază ,,a priori” –ul de înnăscut şi urmăreşte să-i restituie celui dintâi atributele tradiţionale ale universalităţii şi necesităţii. Pornind de la supoziţia că întreaga noastră cunoaştere se trage din două surse distincte, Piaget contrastează enunţurile empirice, acele enunţuri care nu pt fi nici formulate, nici întemeiate, independent de informaţiile despre stările reale pe care ni le furnizează simţurile, cu enunţuri pe care le numeşte logico – matematice. Una din temele principale ale epistemologiei lui Piaget este elaborarea unei explicaţii psihogenetice a unor relaţii elementare care sunt resimţite introspectiv drept necesare, sunt valabile pentru orice obiecte reale şi au atributele necesităţii şi universalităţii. În măsura în care cercetările psihogenetice întemeiază distincţia dintre experienţa logico – matematică şi fizică, respectiv dintre cunoaşterea logico – matematică şi fizică, ele relevă existenţa a două surse distincte ale cunoaşterii: constatările perceptive şi schemele de coordonare a acţiunilor. Cunoaşterea logico – matematică este o cunoaştere ,,a priori” deoarece este o cunoaştere independentă de experienţa fizică. Experienţa fizică este o sursă a cunoaşterii, dar nu a întregii cunoaşteri. Încercarea lui Piaget este foarte ambiţioasă deoarece dă conceptului cunoaşterii ,,a priori” un sens mai apropiat de semnificaţia lui tradiţională, kantiană. Enunţurile logico – matematice sunt caracterizate drept enunţuri ce lărgesc cunoaşterea şi posedă atribuţiile universalităţii şi necesităţii. Cunoaşterea logico – matematică este pentru Piaget o cunoaştere foarte săracă în conţinut în raport cu ceea ce el numeşte cunoaştere fizică, cunoaştere bazată pe experienţa fizică. Pentru Chomsky, ca şi pentru raţionaliştii sec. XVII, cunoaşterea ,,a priori” este cunoaşterea înnăscută. Cunoaşterea înnăscută, aceea cunoaştere ce va fi activată o dată cu maturizarea biologică sub influenţa declanşatoare a stimulărilor senzoriale din ambianţă, este o cunoaştere bogată din punctul de vedere al conţinutului. Pentru Lorenz, ca şi pentru Chomsky, cunoaşterea ,,a priori” este cunoaşterea înnăscută. Lorenz propune un concept considerabil mai slab al cunoaşterii ,,a priori”. Este un concept mai slab în ceea ce priveşte conţinutul decât cel chomskyan în măsura în care numai structura specifică a aparatului senzorial al omului şi categoriile gândirii comune, solidare cu anumite structuri neurofiziologice proprii speciei, sunt înnăscute, deci ,,a priori”. Acest concept este mai slab şi în măsura în care dispozitivele, mecanismele şi structurile senzoriale şi intelectuale de prelucrare a informaţiei sunt datorate acelor condiţii accidentale ale ambianţei care au conferit valoare unui anumit program genetic şi au asigurat promovarea lui prin selecţie naturală. Conceptul cunoaşterii ,,a priori” propus de Lorenz se susţine cel mai bine în ceea ce priveşte baza faptică şi întemeierea lui empirică. BIBLIOGRAFIE: M. Flonta, Cognitio. O introducere critică în problema cunoaşterii, Ed. All, Bucureşti, 1994; K. R. Popper, Filosoful – Rege ?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992; A. Einstein, Cum văd eu lumea ?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992; S. Budnariu, Istoria ideilor politice, Sibiu, 2000; A. P. Iliescu, E. M. Socaciu, Fudamentele gândirii politice moderne, Ed. Polirom, 1999. PAGE 1 PAGE 11 쥁@