Referat Determinism2.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Determinism2.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Determinism2.rtf

Citeste fragmente din Referat Determinism2.rtf

Pagina 6 Problema determinismului în ºtiintele contemporane ale naturii Cercetarea categoriilor care constatã ºi explicã caracterul determinat al proceselor reale (materiale ºi spirituale sau rezultând din împletirea materialului cu spiritualul) ºi mecanismele determinãrii ne permite sã privim asupra teoriei determinismului, gânditã sub douã aspecte: Ø ca determinism universal, cãruia i se înglobeazã determinismele parþiale ale diferitelor nivele ale existenþei Ø din punctul de vedere ale determinismelor complexe, proprii fiecãrui nivel de structurare a existenþei în parte Se poate vorbi de aceea, la nivelul actual al cercetãrilor, ºi de un determinism global, caracteristic fiecãrui nivel de organizare a existenþei în veºnicã devenire, ºi apoi de corelaþiile dintre ele, semnificative mai ales pentru nivelele superioare, înglobatoare. Cele mai esenþiale verigi ale explicãrii deterministe le reprezintã nivelul fizic (incluzând oarecum pe cel chimic), nivelul biologic ºi cel al activitãþii umane, în care se desprinde raportarea omului al determinismul global, cosmic ºi includerea sa în determinismul cel mai complex din câte ne-a fost dat sã cunoaºtem, determinismul social. Orice cercetare a determinismului în fizicã porneºte de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesitãþii absolute, a legilor de fier, a identitãþii desãvârºite dintre efect ºi cauzã, a explicãrii relaþiilor dintre obiecte ºi a succesiunii stãrilor printr-o liniaritate perfectã sub acþiunea unor cauze exclusiv exterioare. În evoluþia gândirii fizice, teoria electromagnetismului a întãrit ideea materialitãþii relaþiei cauzale prin reliefarea acþiunii din aproape în aproape, iar teoria restrânsã a relativitãþii a reliefat dependenþa efectului de cauzã ºi, conform celor mai rãspândite pãreri, a anterioritãþii cauzei în raport cu efectul. Dar ambele teorii rãmâneau compatibile, în fond, cu tezele cauzalitãþii liniare, a necesitãþii în succesiune ºi în repetarea fenomenelor, teze susþinute de determinismul laplacean. Ideea necesitãþii absolute în desfãºurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinatã începând cu a doua jumãtate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidenþia natura statisticã a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevãrat cã sub influenþa gândirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese încã, statisticitatea fenomenelor termodinamice a fost multã vreme interpretatã ca rezultat al ignoranþei umane, deci în spiritul materialismului metafizic, continuând sã domine speranþa unei ireductibilitãþi a comportamentului statistic la cel dinamic. Lovitura de graþie în interiorul fizicii o primeºte determinismul mecanic din partea fizicii microcosmosului, în primul rând din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Câteva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice încã din primele decenii ale constituirii sale obligau la pãrãsirea modelului determinist propriu fizicii clasice. Astfel, în mecanica cuanticã nu se mai putea determina concomitent, ca în cea clasicã, viteza ºi poziþia obiectului în miºcare. Relaþia de nedeterminare, stabilitã de Werner Heisenberg, reliefa deci limitele aplicabilitãþii legilor fizicii clasice în microcosm, natura deosebitã a microobiectelor. În esenþã, datoritã naturii corpuscular-ondulatorii a microobiectelor, comportamentul acestora din urmã se deosebea calitativ de comportamentul punctelor materiale din mecanica clasicã. Natura corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era rãspunzãtoare, în ultimã instanþã de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica cuanticã. Cauzele statisticitãþii comportamentului au fost, în general, cãutate atât în structura internã a microobiectelor, cât ºi în interacþiunile de tip micro ºi macro cu aparatele experimentale. Interpretarea statisticã a proceselor din mecanica cuanticã a însemnat respingerea determinismului rigid. Aceastã respingere s-a fãcut iniþial în numele indeterminismului absolut, teoretizat mai cu seamã de orientãri filozofice extremiste care cãutau sprijin pentru poziþiile lor la temelia constituenþilor materiei. ªi dacã, la începutul secolului al XX-lea, electronul, ca atom de electricitate, era declarat “aliat” al idealismului (în varianta sa spiritualistã), în deceniul al treilea al secolului nostru nu puþini sunt filozofii subiectiviºti care aveau sã argumenteze pretinsa libertate absolutã de voinþã, conduita absolut arbitrarã a fiinþei umane, cãutându-i temelia în libertatea de voinþã a microobiectelor, în absenþa oricãrei determinãri la nivelul microcosmului, în absolutizarea hazardului pur. În aceastã tentativã au gãsit sprijinul parþial al teoreticienilor fizicieni, care, cãutând semnificaþiile reale ale noilor descoperiri, dezvoltau unele aspecte ale dialecticii realului, rãmânând totuºi în bunã mãsurã tributari fie subiectivismului convenþionalist, fie indeterminismului. Grãitoarea din acest punct de vedere poate fi evoluþia interpretãrilor lui Niels Bohr ºi Werner Heisenberg, principalii reprezentanþi ai interpretãrii cunoscute sub denumirea de “ºcoala de la Copenhaga”. În esenþã, ºcoala de la Copenhaga pleacã de la constatarea fireascã a faptului cã noile date de experienþã impun renunþarea la conceptul de cauzalitate mecanicã ºi al determinismul clasic, impunând deci o nouã interpretare. Este drept cã anumite formulãri imprecise au lãsat sã se întrevadã o tendinþã de a identifica determinismul în general cu cel mecanic, cauzalitatea în general cu cauzalitatea mecanicã. De aici, poate, ºi denumirea relaþiei stabilite de Heisenberg ca “relaþie de nedeterminare” sau “relaþie de imprecizie” ori “relaþie de incertitudine”. Prima denumire viza mai cu seamã raporturile ontice Care se referã la existenþã, care þine de domeniul existenþei, celelalte douã relaþia dintre procesul cunoaºterii ºi relaþiilor reale. O examinare mai atentã a poziþiilor teoretice susþinute de aceºti doi creatori de ºcoalã relevã însã un sâmbure viabil de interpretare, ºi anume conºtiinþa nevoii de a pãºi pe calea interpretãrii dialectice în mai multe direcþii prin sublinierea varietãþii calitative a cauzalitãþii în fizicã, deci prin sublinierea deosebirilor în procesele de generare din fizica microcosmului în raport cu cercetarea macrocosmosului. La teza diferenþelor calitative ale relaþiilor cauzale se adaugã apoi teza rolului important pe care îl joacã factorul întâmplãtor în domeniul cuantic ºi, de aici, cea a decalajului existent între stãrile potenþial-posibile ºi cele reale. Rolul crescând al factorilor întâmplãtori apãrea clar mai ales prin reliefarea faptului (tipic pentru ºcoala de la Copenhaga) cã legile statistice sunt esenþiale în mecanica cuanticã. Toate acestea s-au concentrat într-o interpretare ce se declara indeterministã, pentru cã la temelia sa era aºezat comportamentul întâmplãtor al microobiectelor. În spirit indeterminist, legea statisticã era teoretizatã ce lege a întâmplãtorului total, opusã determinismului (atât în explicarea localizãrii particulelor elementare, cât ºi a momentului dezintegrãrii atomice). Ca o reacþie la interpretãrile indeterministe au apãrut tendinþele deterministe în diverse variante, fie aceea a reînvierii determinismului tradiþional în fond (L. de Broglie, J.P. Vigier, D. Bohm), fie tendinþa de a dezvãlui aspectele complexe de determinare, de ordine, dar într-o împletire realã cu cele de hazard, de dezordine, într-un determinism statistic, cu încercarea de a teoretiza, alãturi de semnificaþiile deterministe ale legii statistice, ºi pe cele ale cauzalitãþii statistice. Aceste interpretãri din urmã insistau asupra caracterului obiectiv al statisticitãþii fenomenelor din microcosm ºi asupra esenþialitãþii comportamentului probabilistic, esenþialitate înþeleasã ca ireductibilitate la comportamentul dinamic (aºa cum presupunea direcþia deterministã tradiþionalistã). Cauzele acestui comportament esenþialmente statistic nu mai erau cãutate, ca în fizica tradiþionalã (cu deosebire termodinamicã), în interacþiunea dintre procese mai mult sau mai puþin independente între ele, ci în primul rând în alcãtuirea microobiectelor ºi numai dupã aceea în interacþiunea cu aparatele de înregistrare. Desigur, interpretarea determinist-statisticã este net superioarã determinismului rigid, ea luând în considerare ºi aspectele întâmplãtorului. Dar ea nu oferã suficiente temeiuri pentru a identifica determinismul teoretic global cu cel statistic. Determinismul statistic constituie un aspect al determinismului global, dar el nu eliminã cu totul din existenþã pe cel dinamic. În corelarea dintre ele stã tocmai superioritatea modului de gândire dialectic. Desigur, din perspectiva zilei de astãzi se poate glumi ºi pe seama unei anumite incapacitãþi a lui Max Planck de a înþelege jocul hazardului în microcosm ºi pe seama poziþiei lui A. Einstein, care nu putea nicidecum sã accepte cã “bunul dumnezeu dã cu zarul”; se poate de asemenea glumi pe seama gândirii prea tradiþionaliste a lui Louis de Broglie. Dar nu se poate contesta total existenþa unor aspecte dinamice ale realitãþii în microcosm, dupã cum nu se poate contesta elementul de necesitate, de ordine fixat în legile statistice ale lumii microcosmului. De altfel, principalele progrese ale fizicii microcosmosului din ultimele decenii, ce deosebire ale fizicii particulelor elementare, relevã cã la temelia lor se aflã rodnica idee metodologicã a cauzalitãþii ºi constantele ca expresie a ordinii. Este suficient sã amintim cã studiul notelor esenþiale ale tuturor particulelor elementare este clãdit pe ideea unei constante a masei, a energiei, a sarcinii electrice, a momentului magnetic etc., care, îmbinate, oferã imaginea unei anumite clase de particule elementare. Pe ideea lanþurilor cauzale reale se întemeiazã apoi cercetãrile complexe, mediate, ale seriilor cauzale sau ale încruciºãrii seriilor cauzale, care permit fiinþei umane sã descifreze tainele microcosmosului. Departe de a anula ideea fundamentalã de necesitate, de ordine ºi de cauzare, fizica microcosmosului oferã terenul unor ample teoretizãri referitoare la universalitatea acestor trãsãturi, evident corelate cu cele ale întâmplãtorului, ale dezordinii de diferite grade ºi nivele. Acelaºi drum complicat l-a avut ºi explicarea determinismului biologic, mai cu seamã începând cu mijlocul secolului trecut, de când s-a pus în mod amplu în discuþie rolul factorului întâmplãtor în evoluþia biosferei. ªi în domeniul biologiei, determinismului liniar (materialist sau spiritualist) i s-a opus indeterminismul total, pentru ca treptat sã biruie imaginea mai complexã a determinismului, în care aspectele dinamice ºi cele statistice se întrepãtrund ºi în care se poate vorbi de nivele proprii ale necesarului ºi întâmplãtorului, deosebite de fizica microcosmului, de fizicã ºi de chimie în general. Explicaþiile deterministe sau indeterministe trebuiau sã aibã în vedere fenomenul uluitor al corespondenþei organismelor vii cu complexitatea condiþiilor de viaþã, cu complexitatea mediului, lãmurind, pe de o parte, stabilitatea structurilor ºi pe de alta variabilitatea ºi orientarea în ultimã instanþã progresivã a mecanismelor variabilitãþii ºi a stabilitãþii. În interpretãrile deterministe s-au conturat în biologie douã extreme. Ectogeneza susþine evoluþia sub acþiunea directã a factorilor externi, în sensul cã factorii de mediu provoacã, în ultimã instanþã rãspunsurile riguros determinate ale organismului ºi cã efectele fiziologice ºi morfologice ale acestor acþiuni sunt moºtenite de urmaºi. În aceastã direcþie de gândire predominant mecanicistã, se contestã sau se minimalizeazã contribuþia factorilor interni. Lamarckismul Teorie formulatã de J.-B. Lamarck în 1809, dupã care evoluþia vieþuitoarelor s-ar datora unei tendinþe lãuntrice deviatã de influenþa mediului, ca urmare a acþiunii legilor potrivit cãrora nevoia creeazã organul, iar însuºirile dobândite sub influenþa mediului se transmit ereditar ºi toate variantele neolamarckiste se înscriu în acest mod de interpretare. La cealaltã extremã se aflã teoria autogenezei, care pune în întregime constanþa trãsãturilor ereditare ºi variaþia lor pe seama unor cauze exclusiv interioare. Orientarea a fost predominant idealistã, cãutând factorii de determinare de obicei în entitãþi nemateriale: forþã vitalã, entelehie, elan vital, psihoid etc. Orientarea autogeneticã este, în fond, un rãspuns categoric la determinismul reducþionist mecanicist ºi urmãreºte în general sã salveze specificul calitativ al structurilor biologice ºi al mecanismelor genetice prin factori nemateriali. Împotriva extremelor (“totul vine din afarã”, “totul vine dinãuntru”) s-au aºezat explicaþiile dialectice mai complexe, încercãrile de a descifra în interacþiunea atât de variatã a biosferei, inclusiv organismul ca sistem, cu mediul ambiant, mecanismele reale, care pot rãspunde ºi de uluitoarea stabilitate a organismelor, de marea lor capacitate de diversificare ºi de marea lor capacitate de adaptare. În încercãrile explicãrilor materialist-dialectice, la loc de frunte se înscrie teoria darwinistã, care ia în considerare doi factori: natura organismului ºi natura condiþiilor de existenþã, factori în care necesarul ºi întâmplãtorul se împletesc. Astfel, pentru Darwin, punctul de plecare al diversificãrii biosferei îl reprezintã variaþiile ereditare cu caracter individual, care sunt filtrate de acþiunea selectivã a interacþiunii organismului cu mediul. Noul apare ca rezultat al interacþiunii genotipului cu mediul (iniþial întâmplãtor), dar se fixeazã în genotipul populaþiei, fiind regizat de selecþia naturalã. La Darwin se vede limpede deja nevoia de a corela acþiunea factorilor întâmplãtori diversificatori, cu tendinþele necesare ale evoluþiei speciilor. Semnalarea ºi teoretizarea darwinistã a prezenþei factorilor întâmplãtori în domeniul biosferei a avut ca urmare în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, o dezvoltare predominant indeterministã la neodarwiniºti, o dezvoltare care, prin unele variante, se menþine chiar pânã astãzi. Opunându-se permanent determinismului mecanic, adepþii direcþiei indeterministe în biologie ajung sã absolutizeze rolul întâmplãrii pure în mai multe sensuri: Ø declarând variaþia ereditarã individualã, mutaþia ereditarã, ca rezultat al unor inexactitãþi pur întâmplãtoare de transmitere a structurilor ereditare Ø considerând cã aceste mutaþii, odatã fixate, produc efecte absolut întâmplãtoare în raport cu necesitãþile organismelor, deci în sensul cã nu sunt de loc corespunzãtoare (ci dimpotrivã) nevoilor de adaptare la mediu ºi de perfecþionare a acestei adaptãri. Uneori, ca în cazul lui Bergson, teoria evoluþiei creatoare de permanenþã noutate este corelatã cu rolul factorului întâmplãtor astfel înþeles, ceea ce contribuie la absolutizarea iraþionalului existenþei în general. Modul metafizic de gândire în multe interpretãri contemporane asupra evoluþiei biologice constã mai cu seamã în legarea fenomenelor absolut întâmplãtoare de altele absolut necesare. Astfel, de pildã, mutaþiile sunt socotite absolut întâmplãtoare, iar reproducerea erorilor din structurile ereditare expresie, la rândul sãu, a unei necesitãþi de fier. Tot ca o necesitate de fier ar acþiona în cele din urmã ºi sita selecþiei. Deci, pe de o parte, pura întâmplare ºi, pe de alta, necesitatea de fier. Dar determinismul complex, elastic îºi taie drum tot mai clar în interpretãrile contemporane, dezvãluind corelaþiile complexe dintre factorii interni ºi cei externi, dintre aspectele întâmplãtoare ºi cele necesare. Pe de o parte, în prelungirea ideilor darwiniste, la nivelul studiului contemporan al structurilor genetice ºi al mecanismelor variabilitãþii se evidenþiazã însemnãtatea stabilitãþii mecanismelor de transmitere a însuºirilor ereditare ca un progres deosebit al structurilor biologice, progres care trebuie ºi poate fi explicat printr-o înlãnþuire complexã, dar, în ultimã instanþã, determinatã, a proceselor chimice în condiþiile structurilor vii. E un exemplu concludent de cauzalitate structuralã, în care sistemul pune permanent pecetea asupra comportãrii elementelor reale. Pe acest fond de stabilitate se cerceteazã apoi cauzele variabilitãþii ereditare, descifrându-se iarãºi, pe cât posibil, aspectele de constanþã. Variaþiile ereditare individuale nu pot fi socotite ca expresie a hazardului pur. Mutaþiile spontane (deci cele care apar în condiþii naturale, neprovocate de om) sunt rezultatul unei interacþiuni complexe de factori interni ºi externi, de care depinde atât specificitatea, cât ºi frecvenþa lor: produºi elaboraþi de celulã în cursul metabolismului, substanþe chimice pãtrunse din afarã, temperaturã, pH ºi alþi factori cu acþiune mutagenã. În aceastã întreþesere de factori se pot ivi, evident, mutaþii singulare (deci cu o probabilitate cvasinulã), dar ºi mutaþii de diferite frecvenþe care pot demonstra o anumitã constanþã a complexului de cauze ce le-a generat. Mutaþiile nu sunt rezultatul exclusiv al unor inexactitãþi întâmplãtoare ale codului ereditar, erori care în zdrobitoarea lor majoritate sunt absolut nocive organismului. Mutaþiile induse (obþinute în laborator) sunt de multe ori specifice, în sensul cã se poate stabili o corelaþie specificã între anumiþi factori mutageni ºi anumite efecte produse în molecula ADN. Deci din nou constatãm cã, împotriva absolutizãrii întâmplãtorului pur ca sursã a mutaþiilor, ºtiinþa descoperã mecanisme mai complexe de îmbinare a cauzelor constanta specifice cu cele variabile, ceea ce explicã frecvenþa diferitã a acestora, dincolo de faptul cã se poate vorbi de o relativã autonomie a mutaþiilor în cazul în care mediul nu suferã schimbãri sensibile. Împotriva absolutizãrii unei fundamentale necorespondenþe dintre mutaþii ºi consecinþele lor pentru organism, constatãm totuºi prezenþa unor mecanisme complexe elaborate de biosferã în vederea reþinerii ºi a dezvoltãrii mutaþiilor care corespund necesitãþilor sistemului. Mecanismele complexe ale selecþiei, care acþioneazã ca rezultat al interacþiunii genotipului cu mediul, asigurã în cele din urmã menþinerea acelor aspecte noi ce corespund în mai mare mãsurã caracteristicilor sistemului ºi perfecþionãrii lui. Desigur, nu se pot ignora studiile închinate aspectelor biologice-cibernetice ale mecanismelor ereditare, chiar dacã ele se aflã la început de drum. Aceste mecanisme pot fi puse în evidenþã la nivelul populaþiei, unde schimbãrile evolutive depind de schimbul de informaþie între o anumitã populaþie ºi mediul sãu, alcãtuit din populaþiile altor specii ºi de sistemul de factori fizici în mijlocul cãruia se desfãºoarã evoluþia populaþiei examinate. Selecþia naturalã apare atunci ca un mecanism, prin care procesul evolutiv al populaþiei date este reglat pe baza informaþiei emise de populaþia respectivã (ca mesaj rezultând din lupta pentru existenþã a indivizilor populaþiei date). Circuitul cibernetic, ca structurã autoreglatoare, depãºeºte deci individul ºi populaþia pentru a îngloba mediul, fenotipul ºi genotipul. În opoziþie cu teza evoluþiei predeterminate de combinãri ale componentelor ADN-ului, a triumfat teza evoluþiei bazate pe interacþiunea cu mediul, care pune în fond problemele cãrora trebuie sã le furnizeze rãspunsuri variaþiilor endogene. ªi, bineînþeles, aceasta împotriva punctului de vedere preformist, care percepe evoluþia ca o desfãºurare a unei predestinãri eterne, ale cãrei lacune ºi defecte rãmân expresia hazardului absolut. Discutând determinismul în biologie, nu poate fi neglijatã problema finalitãþii ºi a mecanismelor ei. Existenþa unei corespondenþe între alcãtuirea sistemelor ºi modul lor de funcþionare este evidenþiatã, în general, în teoria structurilor. Aceastã corespondenþã dobândeºte în condiþiile organismelor vii particularitãþi specifice, superioare, de pildã, celor chimice. Mai mult decât atât, în biosferã se poate evidenþia un progres al mecanismelor autoreglatoare selective de corespondenþã pe mãsurã ce organismele urcã pe scara complexitãþii, întrucât mecanismele de adaptare permit acestora o superioarã explorare ºi exploatare a mediului. Finalitatea în interpretarea contemporanã, materialist-dialecticã, apare ca o însuºire fundamentalã începând cu structurile vii, ca rezultat al interacþiunilor complexe, în care locul central îl ocupã echilibrarea prin autoreglare, în primul rând cea generalã a organismului ca sistem hormonal ºi, în fine, cel nervos, atunci când acestea apar în evoluþia biologicã. Mai mult decât atât. În ultimul timp, în literatura de specialitate apar încercãri de a da o interpretare mai largã finalitãþii. Finalitatea este compatibilã cu cauzalitatea, întrucât ea se referã la rezultatul orientat al interacþiunii cauzelor externe ºi ale celor interne ale unui sistem, prin selecþia posibilitãþii celei mai probabile din mulþimea de posibilitãþi date. În acest caz, finalitatea biologicã ºi cea umanã apar drept cazuri particulare ale unei finalitãþi mai largi astfel înþelese. Bibliografie: Materialismul dialectic