Referat Credinte Religioase

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Credinte Religioase si de asemenea puteti face Download Referat Credinte religioase

Citeste fragmente din Referat Credinte Religioase

CREDINŢELE RELIGIOASE. ZEII. MISTERIILE Credinţele religioase ale Epocii arhaice au continuat să pătrundă, mai mult şi mai adânc, în viaţa grecilor. „Epoca obscură” organizase după modelul societăţii umane panteonul de divinităţi homerice, în care admisese şi intrarea altor zei, străini, echilibrase raportul între numărul divinităţilor masculine şi celor feminine, şi pusese bazele cultului oraşului-stat, ale polis-ului. încât, se poate spune că spre sfârşitul Epocii arhaice religia grecilor va ajunge să capete contururi definitive. Este o religie - în linii generale - optimistă. O religie prin care omul caută să obţină protecţia zeilor în timpul vieţii, mai mult decât după moarte. O religie care, acceptând în panteonul ei şi divinităţi străine, nu manifestă exclusivismul şi intoleranţa pe care o vor manifesta iudaismul, creştinismul sau islamismul. Religia greacă este superioară celorlalte religii şi prin extraordinara bogăţie de mituri pe care le-a creat în jurul zeilor săi, şi prin implicaţiile filosofice sau prin forma poetică a acestor mituri; cât şi prin faptul că mitologia greacă a fecundat atât creaţia literară cât şi domeniile artei, şi chiar o mare parte din gândirea filosofică greacă. În secolul al VIIlea î.e.n. în lumea greacă se delimitează clar două niveluri de gândire religioasă, două religii în mod substanţial diverse (şi, sub anumite aspecte, chiar incompatibile una cu alta) -religia oraşului-stat oficială, şi religia populară. Prima, îşi avea constituit panteonul încă din epoca alcătuirii poemelor homerice, în care zeii apăreau ca nişte nobili divinizaţi, -şi ca atare, era firesc ca să intereseze în special clasa conducătoare aristocratică. Principalii zei erau în număr de 12 organizaţi într-o familie; tatăl - Zeus, cu soţia sa Hera (care, după Hesiod, îi era soră), cu fratele său Poseidon şi cu surorile lui Hestia şi Demeter; urmau cei şapte fii ai săi - printre numeroşi alţi fii şi fiice - născuţi (cu excepţia ultimilor doi) adulterin în afara căminului conjugal: trei fete (Athena, Artemis şi Afrodita) şi patru fii - Apollo, Hermes, Ares şi Hefaistos (cf. P. Grimal). Atributele fiecăruia erau variate, contradictorii unele, altele comune mai multora; confuzie explicabilă prin contaminările sau fuzionările cu divinităţi din alte zone geografice, uneori îndepărtate (Creta, Egipt, Asia Mică). - în linii principale, profilul şi atributele acestor zei principali erau următoarele: Zeus - singura divinitate greacă probabil, comună şi altor popoare indo-europene, - fiul titanului Cronos pe care 1-a detronat; s-a căsătorit cu sora sa Hera. La origine era zeul cerului care trimitea ploile şi furtunile; mai târziu a devenit căpetenia zeilor prezidând ordinea morală, protector al familiei, al străinilor şi al justiţiei. - Hera (care a preluat atributele zeiţei cretane a vegetaţiei şi tuturor vieţuitoarelor) era o divinitate locală din Argos; fire răzbunătoare, înrăită de aventurile galante ale soţului ei, a ajuns până la urmă protectoarea căsătoriei şi a fidelităţii conjugale. - Poseidon, al cărui nume este de origine - se pare - cretană, era protectorul navigaţiei, zeul mării (şi probabil al fluviilor şi râurilor), dezlănţuia cu tridentul său furtunile şi cutremurele; animalul său sacru era calul, pe care el îl introdusese în Grecia. - Hestia, divinitate abstractă, era zeiţa focului vetrei (centrul cultului familial), apoi al focului în general, venerată în toate casele. - Demeter, care a născut-o cu Zeus, fratele ei, pe Persefona, mai târziu răpită de Hades, zeul Infernului, era zeiţa fecundităţii şi a agriculturii, divinitatea cea mai importantă a misteriilor eleusine, mater dolorosa a Antichităţii. - Athena, zeiţa-fecioară protectoare a cetăţii care-i purta numele, zeiţa inteligenţei, a înţelepciunii (se născuse din capul lui Zeus!) şi a strategiei militare, era ea însăşi o luptătoare, reprezentată iconografic cu coif, lance şi scut. Era inventatoarea primei nave („Argo", care i-a purtat pe argonauţi), era protectoarea livezilor de măslini, a ştiinţelor şi a meşteşugurilor (în special a celor casnice, torsul şi ţesutul). Athena era divinitatea care la origine fusese probabil identică cu zeiţa cretană a şerpilor casei, adorată şi de micenieni în mileniul al II-lea î.e.n. Pasărea ei preferată era bufniţa - devenită, datorită atributelor zeiţei, simbolul înţelepciunii. -Fecioara de o frumuseţe neîntrecută Artemis era zeiţa Lunii, a vânătorii şi a sălbăticiunilor, precum şi a magiei şi a castităţii. - De origine orientală şi la început zeiţă a fertilităţii, apoi a frumuseţii şi a dragostei (Eros era fiul ei), Afrodita era soţia - nu prea fidelă - a urâtului şi şchiopului Hefaistos, pe care 1-a înşelat cu Ares; cultul său era slujit de prostituatele sacre (hierodule), iar pasărea ei sacră era porumbelul Apollo - divinitate anterioară epocii greceşti şi apărută în panteonul grec - era originar din Asia Mică (în cultele ce i se dedicau în Grecia purta peste 200 de nume). Cumula o mulţime de atribute, după localităţile unde era venerat; zeu al înţelepciunii, îi inspira pe prezicători , pe cântăreţi şi pe muzicanţi; ca zeu al agriculturii proteja vitele şi vegetaţia. Etern tânăr şi frumos, dar arogant şi violent, cu numeroase aventuri sentimentale la activ, Apollo a fost văzut de artişti ca prototipul frumuseţii atletice. -Hermes, figură pitorească dar nu prea importantă în panteonul olimpic, era mesagerul zeilor şi dăruitor de bogăţii păstorilor; mai târziu a devenit protectorul drumurilor şi al călătorilor, al comerţului, al negustorilor şi -printr-o asociaţie maliţioasă - al hoţilor. El a inventat flautul, precum şi lira, pe care apoi a adaptat-o Apollo. - Foarte puţin popular era Ares, sângerosul şi distrugătorul zeu al războiului, urât de toţi: slujitorii lui erau Spaima şi Groaza. A avut o aventură nefericită cu Afrodita; n-avea locuri importante de cult şi nici sculptorii nu 1-au reprezentat decât foarte rar. - în fine, Hefaistos, făuritorul zeilor din Olimp, zeul focului şi al tuturor meşteşugarilor - mai ales al topitorilor de metale (la origine fusese, în Asia Mică, un demon al focului). Era o divinitate binefăcătoare şi se bucura de multă popularitate. Teseionul din Atena - cel mai bine păstrat dintre toate templele greceşti - îi era dedicat lui. Mitologia îi prezenta aşadar pe zeii Olimpului - zeii oficiali ai statelor greceşti - concepuţi după modelul individului şi al familiei societăţii aristocratice din epoca de apogeu a civilizaţiei miceniene. De obicei, un polis venera în mod special pe unul din aceşti zei; cultul zeului era apoi obligator pentru toţi cetăţenii respectivului polis, în cinstea zeilor se făceau sacrificii şi se organizau procesiuni, acte de cult care nu mai aveau ca înainte pur şi simplu scopul de a mulţumi sau de a implora bunăvoinţa şi ajutorul zeilor, ci deveniseră adevărate serbări fastuoase, ocazii de afirmare orgolioasă a prosperităţii cetăţii si prilejuri de a insufla poporului sentimente de mândrie de a se şti cetăţeni ai unui stat bogat şi puternic. Aceeaşi funcţie o aveau şi magnificele temple . Nu erau locuri de reuniune a credincioşilor pentru a se ruga - ca sinagoga, moscheia sau biserica creştinilor, - ci „casa zeului" căruia templul respectiv îi era dedicat, încăpere (cella) în care se găsea doar statuia zeului şi eventual câteva din obiectele mai de preţ aduse ca ofrandă, şi în care nu pătrundeau decât preoţii şi slujitorii templului (altarul pentru sacrificii era în faţa templului). Importanţa anumitor temple depăşea graniţele unui •tat-oraş, - cum era cazul templului lui Apollo din Delfi, celebru pentru oracolul său; sau templele din Istmul de Corint, Nemeea şi în ipecial Olympia, în jurul cărora se organizau periodic faimoasele jocuri şi concursuri atletice şi artistice. - „într-un anume sens templul era un monument în cinstea comunităţii, o demonstraţie cât gt poate de vizibilă a măreţiei, puterii şi conştiinţei de sine a acestei comunităţi. Nici măcar tiranii n-au construit palate sau morminte pentru glorificarea lor. Chiar şi tiranul se închina în faţa comunităţii" Pe lângă această religie oficială a polis-ului - care deci astfel ^organizată, devenea un adevărat factor de agregare socială, sporind •orgoliul de cetăţean şi simţul patriotic - mai exista o religie populară, constituită din credinţe vechi la care se adăugau influenţe noi venite din Orient sau din Tracia, cu un caracter general mistic. Aceste forme religioase organizate într-un fel ca religii independente, cu ceremonii şi ritualuri secrete, rezervate numai iniţiaţilor, erau misteriile . Misteriile - la ale căror ceremonii nu puteau participa decât cei iniţiaţi, iar în Grecia iniţiaţi nu puteau deveni decât cei care vorbeau limba greacă - erau originare din Creta, din Tracia sau din Asia Mică (Frigia). Spre deosebire de ceea ce oferea religia oficială a divinităţilor Olimpului, misteriile răspundeau unei nevoi intime a individului, de linişte şi pace, promiţându-i salvarea sufletului, scăpându-1 de frica de moarte şi „asigurându-i" o viaţă de dincolo senină şi fericită. Ceea ce atrăgea îndeosebi toate categoriile de oameni era ritul iniţierii, care însenina o „renaştere", începutul unei existenţe, - adică tot ceea ce în religia oficială lipsea. Misteriile atrăgeau mai ales masele, dar şi persoanele instruite, culte, pentru conduita morală pe care o predicau şi pe care o pretindeau adepţilor. : R terul de dramă mistică pe care îl lua desfăşurarea cultului unui mister, repetând simbolic drama respectivei divinităţi. - Forţa de convingere a maselor, popularitatea misteriilor sta în lipsa unor dogme, precum şi tocmai în suscitarea acestor puternice reacţii emoţionale. Ceea ce este însă mai semnificativ este raptul că iniţiatul căpăta idei, convingeri, norme de comportare morală care religiei oficiale a zeilor Olimpului îi erau cu totul indiferente. Între divinităţile misteriilor, „Demeter era cea mai populară dintre zeiţele venerate în toate regiunile şi coloniile greceşti. Ea era cea mai veche; morfologic, ea continua Marile Zeiţe ale neoliticului" (M. Eliade). Zeiţă a agriculturii şi a fecundităţii, Demeter era venerată prin ceremonii deosebite, prin dansuri, cântece, pantomime şi prin diverse alte forme de rituri agrare. Centrul principal al cultului ei era în apropiere de Atena, la Eleusis, unde „misteriile eleusine" au continuat să fie celebrate timp de aproape două mii de ani. Ceremonia, care avea loc la o dată fixă şi care era o evocare alegorică a morţii şi reînvierii naturii, impresiona şi prin lamentaţiile îndureratei mame căreia Hades îi răpise fiica. Marele preot, hiero-fantul („cel care arată lucrurile sacre") prezida ritualul şi reamintea celor prezenţi că li se cerea să nu fi făcut fapte rele pentru a avea cu adevărat sufletul împăcat. Urma grandioasa procesiune - unică îri Antichitatea greacă prin caracterul ei spectaculos - cu cortegiul de preoţi în frunte cu statuia Demetrei, adepţii erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, purtând torţe şi ramuri de măslin, cântând cântece religioase; la miezul nopţii ajungeau la templul din Eleusis, unde ceremonia continua cu dansuri şi cântece rituale care ţineau până dimineaţa. A doua zi adepţii îşi reluau viaţa, senini şi cu speranţa Într-o viaţa viitoare mai bună. -Pisistrate şi Pericle au construit splendide edificii la Eleusis; de asemenea împăraţii romani Hadrian şi Antonin cel Pios. Cicero însuşi scria (Despre legi, II, 14) că „ceea ce a dat lumii Atena mai frumos" sunt misteriile eleusine. Al doilea zeu care domina religia populară a misteriilor era Dionysos - divinitate originară din Tracia, cunoscut în Grecia încă din epoca miceniană, şi care a ajuns în Epoca arhaică la o imensă popularitate. Zeu al vegetaţiei şi în primul rând al viţei de vie şi al vinului, era adorat ca o încarnare a naturii şi a bucuriei de viaţă. Apărea înconjurat de o ceată veselă şi zgomotoasă de satiri, fauni, sileni, menade şi nimfe, dansând la muzica flautului. Adoratorii lui Dionysos reconstituiau, cu ocazia sărbătorii lui, cortegiul astfel imaginat al zeului. Riturile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munţi. Adepţii - încununaţi cu coroane de iederă, uneori aplicându-şi simbolic coame de ţapi, iar în Tracia încingându-se cu şerpi vii şi strecurându-şi-în păr, - se excitau cu dansuri sălbatice şi cu actul sacramental al consumării unei bune cantităţi de vin. în felul acesta ajungeau la o asemenea stare de delir încât, mai ales femeile, prindeau şi sfâşiau de vii animale, consumându-le imediat carnea crudă în sânge, cu sentimentul că se împărtăşesc cu însuşi trupul zeului. Această isterie colectivă care elibera psihicul de toate inhibiţiile aruncându-1 în frenetica dezlănţuire a simţurilor, dădea adepţilor convingerea mistică de uniune cu divinitatea - ceea ce echivala pentru ei tot cu o „renaştere", cu începutul unei noi vieţi. Dionysos oferea oamenilor ceea ce nici Zeus nu le dădea; consolarea, pacea şi speranţa. - Popularitatea imensă a misteriilor eleusine şi dionisiace 1-a obligat pe tiranul Atenei, Pisistrate, să le admită alături de religia oficială a statului. Un loc aparte îl ocupau misteriile orfice. Orfeu, la origine numele unui zeu trac, era după tradiţie un cântăreţ de dinaintea lui Homer, care cu farmecul lirei lui îmblânzea fiarele; îl fermecase şi pe zeul Infernului, încât acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice, reluându-i-o apoi. Poet şi cântăreţ, inventator al lirei şi născocitorul magiei, legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime şi iniţiatorul unei adevărate religii. Asociindu-şi figura lui Dionysos, orfismul rămânea însă total diferit şi infinit superior cultului dionysiac. Era o mişcare religioasă, cu asociaţii secrete, cu o întreagă literatură (celebrele „imnuri orfice"), cu o teogonie, o cosmogonie şi o antropogeneză bine articulate, precum şi cu o doctrină a salvării, elaborată în detalii. Potrivit doctrinei orfice omul poartă încă de la naştere, moştenit din timpurile Titanilor, păcatul strămoşesc pe care trebuie să şi-1 ispăşească prin suferinţe. Sufletul omului este întemniţat în trup întocmai ca într-o închisoare. Pentru a-şi elibera şi salva sufletul, pentru a pune capăt ciclului etern al renaşterii succesive, migraţiei continui a sufletelor de-a lungul altor existenţe (idee identică metempsihozei buddhiste), pentru a se sustrage deci acestui destin şi a găsi calea mântuirii - care era supremul scop al vieţii, - iniţiatului nu îi rămâne - pe lângă rugăciunile şi purificările rituale - decât să se realizeze într-o viaţă morală, de îndeplinire a ritualurilor purificatoare, o viaţă de renunţări şi de abstinenţă de la orice hrană animală. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era concepţia despre păcat (ideea păcatului originar va reapare şi în creştinism) şi răscumpărare, de ispăşire prin acte purificatoare şi prin ascetism. - Dar şi după moarte, în drumul său spre fericirea eternă sufletul este pândit la tot pasul de ispite şi de primejdii; pentru a fi pregătiţi să le ocolească sau să le învingă, iniţiaţii trebuiau să cunoască anumite formule salvatoare. Aceste adevărate ghiduri de comportare morală au fost găsite, în Creta şi în sudul Italiei, scrise pe mici plăci de aur, pe care în mormânt defunctul le avea atârnate la gât ca nişte amulete. O bogată literatură de acest gen, fixând doctrina şi datând încă din sec. VI î.e.n., o constituie Imnurile orfice, poeme scurte asemănătoare într-un fel psalmilor ebraici, între acestea se află şi un poem având ca temă - cunoscută şi în literatura babiloniană - o „coborâre în Infern". Imnurile orfice sunt închinate în mare parte diferitelor divinităţi, principale sau secundare (ca zeiţelor Themis, Nemesis, Fortuna, Leucoteea, etc.). Un alt grup se adresează Nereidelor, Titanilor, Satirilor, celor trei Graţii, Nimfelor, Parcelor, Furiilor, celor nouă Muze. Un al treilea grup de poeme sunt dedicate Iubirii, Victoriei, Sănătăţii, Soartei, Justiţiei, Dreptăţii; iar al patrulea grup sunt invocaţii adresate naturii, aurorei, zefirului, cerului, Selenei, Soarelui, eterului, norilor, mării, astrelor, nopţii, somnului, visului, vântului de miazănoapte. - însuşi acest rezumativ repertoriu tematic este în măsură să sugereze nota dominantă de exaltare, plenitudine şi generozitate, de armonie, puritate şi nobleţe a inspiraţiei imnurilor orfice. Dorinţa de seninătate se degajă chiar şi dintr-un imn ca cel adresat lui Thanatos, geniul morţii: „Ascitltă-mă, cârmaciul vieţii popoarelor de muritori: Cu cât le dai mai multe zile, cu-atât eşti pururi mai aproape, Căci tu adormi pe totdeauna şi trup fi suflet, deopotrivă, Cândfrângiputernicile lanţuri prin care le-a legat natura Şi peste orice vietate reversi un somn adânc si veşnic! Răpiri întreaga omenire, dar te arăţi nedrept cu unii, Cunnăndu-le deodată viaţa când sunt în floarea tinereţii. Judecătorul tuturora, rosteşti statornice sentinţe Şi nu te-nduplecă nici unul prin rugăciuni sau prin libaţii, Zeu crud, apropie-te însă doar după ani îndelungaţi Şi te implor la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase Ca oamenii să aibă parte de-o bătrâneţe fericită!" (trad. Ion Acsan) Astfel, „orfismul este prima religie care are o carte" (Nilsson). S. Reinach găseşte chiar „o analogie evidentă" între tabletde-ghiduri ale mortului în călătoria sa dincolo de mormânt şi Cartea Morţilor din Egipt. Cultul orfic a avut o durată lungă: cel puţin până în sec. VT e.n. Prin idealul preconizat de puritate spirituală, influenţa orfismului este vizibilă la Pindar, sau în poemul religios Purificări al lui Empedocle, sau la pitagoricieni, şi chiar la Platon. Dar influenţa lui s-a manifestat şi asupra ritualului creştin şi a iconografiei creştine: în multe picturi din catacombe Hristos este simbolizat ca Orfeu în ipostaza „Bunului Păstor". De remarcat că creştinismul a fost marele duşman al misteriilor din lumea greacă şi romană tocmai pentru că avea prea multe afinităţi cu aceste culte. După războiul peloponez, din Asia Mică au pătruns în Grecia culte religioase populare noi. Cultele lui Adonis, al lui Attis, al Cybelei, al zeiţei Isis sau al zeului Mithra, s-au răspândit apoi şi la Roma. Dintre acestea, cultul lui Mithra era cel mai larg răspândit, mai ales printre soldaţi. Spre deosebire de alte religii ale Antichităţii (precum şi de cele modeme, evident), corpul sacerdotal din serviciul religiei oficiale nu avea nici o pregătire teologică sau ştiinţifică specială, nici nu i se pretindea să dovedească o anumită vocaţie religioasă. Funcţia sacerdotală era o funcţie civică oarecare, superioară desigur, dar asemenea celor exercitate de alţi magistraţi ai cetăţii - generali, vistiernici, ş.a., - funcţionând ca sacerdoţi pe o durată limitată, prin rotaţie. Atribuţiile şi activitatea lor erau stabilite de legile statului - chiar şi în cazul când administrarea unui cult (ca în cazul preoţilor templului din Eleusis) era prerogativa a două vechi familii aristo-. cratice. Sacerdoţii greci erau laici; nu exista aici o castă sacerdotală ereditară, în timpul regilor, aceştia deţineau şi suprema funcţie sacerdotală; după înlăturarea lor, religia devine la greci o treabă a statului sau a comunităţii - care însă nu o monopolizează. Unele vagi reminiscenţe ale timpurilor vechi mai persistă mult timp; de pildă la Sparta, unde cei doi regi care domneau simultan erau şi principalii magistraţi ai vieţii religioase; sau la Atena, unde sacerdotului suprem, desemnat dintre cei nouă arhonţi aleşi pe timp de un an, i se spunea „regele". PAGE PAGE 1 쥁@