Referat Articole
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Articole si de asemenea puteti face
Download Referat ArticoleCiteste fragmente din Referat Articole
Gandim, DECI exista
Fara indoiala, suntem un popor argumentativ. Ne place la nebunie sa ne
dam cu parerea, sa ne sustinem opiniile cu voce tare, sa le contrazicem
pe ale altora si, mai presus de toate, ne place talk-show-ul. Nu prea
conteaza postul TV sau ce moderator apare pe sticla, noi cautam
spectacolul, cu conditia sa fie puse pe tapet chestiuni „fierbinti“
si sa aiba samanta de scandal. Sa poti sa spui, la sfarsit macar, un
„hai, dom’le, ca i-a zis-o Tuca!“. Unii spun ca e deplorabila
aceasta pasiune a noastra pentru scandalurile televizate si atatate
discret sau nu de cate un personaj considerat charismatic. Altii ca e in
interesul nostru, al tuturor (ce-o fi insemnand asta?) sa fie dezbatute
public lucruri care altfel ar trece pe sub mana guvernantilor, Puterii
in general, fara ca poporul sa aiba habar. Nu vreau sa ingros acum
randurile nici unei tabere, cu atat mai mult cu cat si acesta ar fi un
subiect de polemica, o dezbatere, un subiect cu miez de cearta! La urma
urmei, talk-show-ul este, intr-un fel, o continuare a dezbaterilor care
animau pietele, in primii ani dupa ‘89. Si atunci, ca si acum,
parerile erau impartite si totul a ramas suspendat in relativ, fara
concluzii, fara „deci“. Mai grava decat aceasta pasiune pentru
polemica superficiala si agresiva (ca si pentru telenovele, sa
recunoastem!) mi se pare absenta unei alternative pentru cei mai tineri,
pentru cei mai destepti sau pentru cei care pur si simplu sunt
interesati de chestiuni care nu pot arunca rating-ul pe culmi delirante,
o dezbatere despre intelectualul roman din ultimii 12 ani, de pilda. Si
totusi aceasta este o chestiune importanta si sensibila, cohorte de
licentiati se framanta cautand un raspuns la intrebarea „ce sunt eu in
societate?“. Acum 20 de ani era simplu, aveai facultate, erai
intelectual. Si asta pentru simplul motiv ca asa te cataloga regimul.
Acum e ceva mai complicat. Pentru unii dintre acesti refuzati de ecranul
televizorului o forma de legitimare a statutului social si un spatiu
familiar poate sa fie lectura fidela a publicatiilor din zona
„culturala“. Spun „poate“ pentru ca aici ne lovim de o alta
problema. Aici se discuta, de regula, despre lumea ideilor lui Platon,
despre marile dileme existentiale, fixate parca drept teme pentru acasa
de o ideologie culturala cu nostalgii pariziene. E mai degraba un spatiu
al monologului subiectiv marcat de angoase existentialiste, dirijat de
bagheta magica a maestrilor dintotdeauna. Nu spun ca e rau sau bine,
spun doar ca nu e un loc al dialogului, al polemicii, al spiritului
critic, al creativitatii. Un loc in care foarte rar se spune „deci“,
cel mai adesea rostindu-se „poate ca“, inevitabil, nu-i asa, atunci
cand vorbim de absolutul in formele lui relative. Un prieten tanar,
inghitit si el acum de Eldorado-ul bursierilor romani (sic!), imi spunea
odata ca la noi cultura ii ofera numai doua variante: sa se prosteasca
sau sa se plictiseasca de moarte. „E o cultura a monstrilor presupusi
sacri sau a cancan-ului si mistocarelii“, incheia el cu un rictus
amar. Sigur ca era in etapa cioranismelor prin care trecem cu totii la
un moment dat, dar, anuland coeficientul de aberatie, ramane totusi
frustrarea fata de lipsa unui „altceva“. Intre dezbaterea croita pe
calapodul modelului conflictual si incarcata pana la refuz de concretete
marginala si monologul eterat, rupt de realitate, aproape transcendent,
exista un spatiu al dialogului viu, ancorat sanatos in lumea reala,
speculativ doar din necesitati stilistice, o forma de comunicare pe care
majoritatea tinerilor nu o cunosc decat din intrunirile amicale, iar a
carei absenta din spatiul public nici macar nu-i mai nedumereste. Un
spatiu in care subiectele sau temele de dezbatere nu sunt impuse de cota
de piata sau de locul pe care il ocupa in vreo ierarhie metafizica a
valorilor perene, ci se nasc din afinitati firesti, un loc al polemicii
fara ideologie, daca vreti. Sper ca o mica parte din acest loc sa se
cheme, de acum inainte, DECI. Este un „deci“ cordial, plin de verva,
rostit cu ironie si autoironie, deschis curiozitatii fara canoane
invechite si fara tabu-uri culturale. La urma urmei, o provocare, un loc
in care sa ne adunam o data pe luna, fara sa ne simtim in piata sau in
vreo sala de curs, sa discutam despre ceea ce ne place sau nu ne place,
indraznind sa mai tragem si concluzii. Un loc in care nu orice carte mai
indrazneata devine un Mein Kampf mioritic sau o Critica a ratiunii pure
de la Marea Neagra, oferind prilej pentru adevarate apologii socratice
sau procese kafkiene. Si, mai presus de toate, fara plictiseala.
Laurentiu Staicu
Romania subiectiva
Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni l-a
transmis prin pictura sa codata: „De unde venim? Ce suntem? Incotro ne
indreptam?“ m-a scufundat – fara indoiala alaturi de multi alti
framantati – in strafundurile orbecaielilor misunate de scrupule.
Pentru a pescui in aceste pestilentiale tulburari un motiv valabil
pentru revenirea mea intr-o Romanie subiectiva, un motiv care sa-i
deruteze pe toti cei care sunt gata sa jure ca intorcandu-ma sunt nebun,
trebuie sa ma intorc, inevitabil, in timp. Trebuie sa arunc momeala
departe, in estompa trecutului, sperand ca in clipoceala-i se va
reflecta, in cercuri concentrice, motivul parasirii Romaniei (in 1964,
la 31 de ani, un produs finit al scolii romanesti de arte plastice). Nu
lipsa celor mai elementare servicii publice si produse
alimentaro-industriale. Nicidecum veniturile minime. Nici macar mizeria
umilitoare in care fusesem aruncat impreuna cu familia. Ci ideologia
aberanta, nedreapta si dictatoriala a regimului; cruzimea, ipocrizia si
tampenia celor ce o puneau in aplicare (la toate nivelurile). Si mai
ales mentalitatea de sclavi, resemnati, chiar docili, ce salasluia
printre cei care trebuiau, pentru a supravietui fizic si intelectual, sa
se supuna. O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de
indurat, daca nu de-a dreptul imposibil, echivalenta cu o moarte
profesionala, inceata si implacabila. Era, pur si simplu, irespirabil.
Si totusi... Dupa atatia ani traiti in centrele cele mai evoluate, atat
economic cat si cultural, ale lumii occidentale (Paris, New York), unde
numai cei plecati stiu cat de greu este sa-ti construiesti o cariera si
sa ajungi printre cei mai buni, in ultima vreme am fost nevoit sa
constat cu mare tristete si deziluzie o dezumanizare ingrijoratoare a
celor ce ma inconjurau. Superficialitatea, ignoranta dublata de
aroganta, materialismul desantat, de parada, dictatura „modelor“
lansate de asa-zisi experti, prevalenta puterii brute fata de talent si
valoare intelectuala, lipsa de toleranta, de sensibilitate, de
profunzime. Experienta, reflectia, sofisticarea au devenit defecte. Pe
scurt, am ajuns la concluzia ca Romania, in ciuda sau, mai bine zis,
datorita evolutiei sale intarziate cat si situatiei economice proaste,
mai permite supravietuirea unor „cuiburi“ de omenie, pentru
desfatarea ego-ului meu macinat de indoieli (electronice). Sper ca li se
va permite acestor oaze pline de farmec (poate ignorate) sa salasluiasca
inca un numar de ani, macar pana la aderarea la Europa Comuna, poate
cativa ani suplimentari acordati drept bonus de vreo divinitate locala,
cine stie?... Sper, sper.. Pentru toate acestea am decis, la un moment
dat, sa ma intorc. Si, intr-un fel, sa o iau de la inceput. Intr-o
Romanie subiectiva, asa cum spuneam, al carei folclor si ale carei
bucate savuroase nu mai sunt parca apreciate decat de cei aflati pe alte
meleaguri, tanjind. Si pentru adorabila mea sotie, cum numai o romanca
poate fi...
Devis Grebu
Fabrica formatorilor
De 9 ani de zile se desfasoara, la Ciric – Iasi, Tabara Nationala de
Jurnalistica. Anul acesta, intre 8-18 august, peste 150 de elevi au
participat si au practicat „jurnalismul“ in redactiile ziarelor,
televiziunilor si radiourilor locale. O parte au stat sa formeze si sa
informeze in cadrul taberei – TRUSTUL MEDIAPULS, cum singuri l-am
numit. Un ziar si un radio PULS, o agentie de presa, conferinte,
workshop-uri – toate acestea au ajutat la o alta definire a tanarului
jurnalist. Radioul sustinea emisiuni de specialitate, ziarul impunea un
stil jurnalistic echilibrat, suplimentul-dosar tematic permitea
„investigatia“ culturala. Toate acestea pentru a demonstra ca exista
alternativa la mass-media imbecilizat-imbecilizanta a Romaniei. Unde isi
gasea politica noastra editoriala legitimarea? In joc. Anul trecut,
ultimul ziar s-a incheiat cu visul oricarui postmodern: am inventat
totul, orice stire, reportaj, ancheta, interviu – fictiunea a devenit
realitate si a fost credibila. Jocul se rasfrange in asumare. Impunem
directie, deschidem spatiu de opinie, promovam un pachet jurnalistic
socio-cultural. Noi credem ca am format. Cel putin o tendinta: aceea de
a refuza perisabilitatea opiniei, de a fi critici pentru a detecta
fenomenele de manipulare si mai ales refuzul inchiderii in sistem. Nu am
facut o revolutie, dar am construit dupa o reteta originala jurnalismul.
In comparatie cu „umplutura“ din presa zilelor noastre, am adoptat o
directie: unitate, coerenta, sustinere – singura cale de a impune ceva
in Romania. Ne-am pus problema formatorului de opinie, in forma sa
incipienta. Ne-am atins tinta: sa fim cititi si sa fim discutati, sa
cream polemica sau refuz. Sa aratam ca se poate face mass-media corect
si implicat, in lupta cu timpul, nu pentru efemer. Viitorul ne va
demonstra daca am reusit. Pentru ca anul viitor va fi a zecea editie!
Constantin Vica, George Onofrei
Intre eruditie si voyeurism
Exercitiul discursului despre psihanaliza incepe cu o pauza care
marcheaza confuzia inevitabila a discursantului in raport cu obiectul
comunicarii. Cu ce se poate incepe atunci cand stii dinainte ca orice
inceput ai alege el nu va fi un punct 0, ci doar unul dintre momentele
inscrise pe spirala fara sfarsit a unui sistem de concepte si idei care
a schimbat definitiv felul in care oamenii se gandesc pe ei insisi? Daca
la bogatia ideatica adaugam faptele de istorie si personajele care au
creat si insufletit peisajul psihanalitic, ezitarea initiala risca sa se
transforme in paralizie cronica. Solutia, geniala in simplitatea ei, a
fost poate cel mai concis formulata de Lewis Caroll in Alice in Tara
Minunilor: „Incepi cu inceputul, apoi continui pina ajungi la un
sfarsit; apoi te opresti“. Iata: DICTIONARUL. Incepi, de pilda, cu
ABERASTURY Arminda, psihanalista argentiniana, si continui pina la ZWEIG
Stefan, scriitor austriac; apoi te opresti. Sau nu te opresti chiar, ci
mai adaugi o cronologie bine documentata a evenimentelor care au facut,
desfacut si mereu refacut istoria psihanalizei. Si gata! Asta au facut
Elisabeth Roudinesco si Michel Plon cu al lor Dictionar de Psihanaliza,
recent publicat in traducere romaneasca de Editura Trei. Din 1938 si
pana acum au fost publicate multe dictionare, enciclopedii si glosare
ale psihanalizei, unele avand pretentia de a „epuiza“ domeniul,
altele strict specializate sau, dimpotriva, mai degraba
„introductive“. Cel realizat de psihanalista de origine romana
Elisabeth Roudinesco nu seamana cu nici unul dintre ele si chiar o
succinta rasfoire infirma imediat prezumptia de „docta austeritate“
asociata invariabil unei astfel de lucrari. Odata deschis, impozantul
volum devine un fascinant „MALL al psihanalizei“ in care gasesti de
toate pentru toti, prin care te poti plimba urmand un traseu prestabilit
sau haladuind la intamplare fara sa simti cum trece timpul si in care-ti
poti ostoi deopotriva foamea de cunoastere si setea de barfa. Si toate
acestea pe fundalul unei scriituri alerte, prietenoase si
amuzant-ironice. Obiectii, critici, laude? Desigur: seriosii vor ridica
din sprancene in fata numeroaselor „secrete de alcov psihanalitic“
dezvaluite cu neinfranat zel voyeurist si ponderii poate prea importante
acordate vietii private a femeilor si barbatilor care au facut istoria
psihanalizei; amatorii de cancanuri vor casca poate uneori plictisiti in
fata eruditiei autorilor si rigorii de prezentare a conceptelor
fundamentale; iar patriotii vor descoperi cu bucurie un articol bine
documentat dedicat istoriei psihanalizei in Romania. In final insa, toti
„vizitatorii“ Dictionarului vor fi trait o incantatoare experienta
de imersiune in „fascinanta lume a psihanalizei“, o lume in care vor
putea oricand reveni, pe oricare dintre numeroasele ei „porti“
marcate de la A la Z.
Alfred DUMITRESCU
Schita de proiect la un alt fel de scoala de filozofie
Stiti, poate, cum arata un curs universitar la ora asta in Rominia.
Detaliile pot varia; modelul e aproape intotdeauna acelasi. De obicei,
studentii tac si scriu; de obicei, profesorul expune de la inaltimea
reala sau simbolica a unei catedre. Nu e necesar sa ne imaginam sali
demodate, igrasioase sau inghetate, studenti plictisiti si absenti sau
profesori care predau aceleasi lucruri de 10 ani. Luati cel mai bun curs
de care va amintiti si multiplicati atmosfera de entuziasm, cantitatea
de intelegere si doza de amuzament. Imaginati-va ca aveti deodata in
fata dumneavoastra citiva dintre cei mai buni profesori din lume si
alaturi o serie de „cei mai buni studenti“ din tara; intre toti
acestia se porneste un dialog care are de toate: proiecte de cercetare,
teorii alternative, dezbateri, controverse, interdisciplinaritate
limitata de subiectul comun: nasterea stiintei si filozofiei moderne.
Deviza si titlul: „Istoria ideilor ca un exercitiu al libertatii“.
La toate acestea se adauga modelul colegiului britanic: viata „in
comun“, mese conviviale, excursii sau seri muzicale, discutii aprinse
pina la ore tarzii din noapte. Aceasta este, in linii mari, reteta
Scolii de vara de la Macea. Un loc si un titlu de care aproape cu
siguranta ca n-ati auzit, desi este pe punctul de a deveni o institutie
permanenta. Centrul de cercetare „Fundamentele modernitatii
europene“ al Universitatii Bucuresti si Universitatea de Vest
„Vasile Goldis“ din Arad s-au imbarcat impreuna intr-o aventura:
elaborarea unui model academic intemeiat pe profesionalism, competitie
si colegialitate. S-ar putea sa sune banal, dar nu este. Nivelul
academic al Scolii de vara de la Macea a fost stabilit de profesori:
Daniel Garber (Princeton University), Roger Ariew (Virginia State
University), Jean Robert Armoghate (ENS Paris) sunt citiva dintre cei 12
profesori, in general intilniti mai degraba la Oxford, Paris sau New
York decit la Arad. Competitia s-a vazut in modul de organizare al
cursurilor: fiecare dintre acestea a fost girat de doi, trei sau chiar
patru profesori, care au expus teorii aflate adesea in conflict si au
organizat dezbateri la scena deschisa. Au fost puse sub semnul
intrebarii mai toate teoriile curente asupra „Revolutiei
Stiintifice“ din secolul al XVII-lea. Ce a produs competitia s-a putut
vedea de asemenea: o emulatie intelectuala care a dus la discutii
memorabile, proiecte de cercetare comune si prietenii durabile. Modelul
colegial a fost cel britanic: viata „in comun“, mese conviviale si
discutii serioase: fiecare zi de lucru se incheia cu tutoriale –
seminarii in care un profesor discuta cu cite un singur student pe
marginea proiectelor de cercetare individuale. Un alt loc in care
studentii puteau lucra la propriile lor proiecte au fost cele doua
ateliere socratice (un fel de ateliere de mosit idei) in care rolul
profesorilor a fost cel mai greu: sa citeasca lucrari, sa asculte si sa
puna intrebari. Ca rezultat, lumea s-a apucat de scris. Ce anume, se va
vedea cind va aparea volumul. Intre timp, in loc de concluzii, s-a
nascut o potentiala institutie: Scoala de vara de la Macea ca
intreprindere anuala de lamurit idei, aflat noutati si elaborat noi
cursuri universitare de filozofie moderna, istoria si filozofia stiintei
sau chiar filozofie politica.
Dana JALOBEANU
Liderii de opinie intre putere si „rezistenta“ bine temperata
Liderii de opinie actioneaza intr-o zona intermediara, mereu „intre“
public si privat, „intre“ putere, grup si individ, „intre“
grupuri de apartenenta si grupuri de presiune, „intre“ elite,
„intre“ expertiza si opinie. Ca profil, liderii de acest tip sunt
„deschisi“, fiind atenti la informatia din afara sferei lor de
actiune, considerindu-se un soi de „piston“ asupra diferitelor
„cercuri oficiale“. In acelasi timp, ei se „inchid“ intr-un cimp
in care au interese si pozitii specifice. Ei insisi sunt putere si
contra-putere. Liderii de opinie filtreaza deopotriva discursul
„oficial“ si cel al opiniilor individuale si de grup pentru a
construi un punct de vedere „alternativ“ la cel al puterii, dar care
poate trece drept „reprezentativ“ pentru opinia grupului sau pentru
opinia elaborata. Conditia duala a liderilor de opinie a fost semnalata
inca de la consacrarea acestui concept in literatura teoretica si in
circuitul comunicarii publice: un lider de opinie ia „pozitie“ fata
de o „putere“ mai mult sau mai putin formala (institutii, actori
publici, stiluri de viata, judecati estetice si etice) si, in acelasi
timp, instituie el insusi o putere simbolica, prin influentarea opiniei
celorlalti. Liderul de opinie mediaza intre doua spatii – public si
privat –, fiind constrins de pozitia sa de persona publica – actor
social care beneficiaza de o recunoastere in diferite medii sociale. Din
acest punct de vedere, un lider de opinie trebuie sa infrunte
„vulnerabilitatea“ de a fi perceput mai intii ca „lider“ si
de-abia in al doilea rind ca autor de opinii. Adica, pentru a genera
opinia persuasiva, el ar trebui sa intretina nealterata puterea
simbolica pe baza careia se raporteaza la ceilalti (de pilda, sa cultive
efectul notorietatii printr-o vizibilitate publica bine condusa).
Aceasta dualitate a liderului de opinie a preocupat constant sociologia
comunicarii de masa. Astfel, conceptul „lider de opinie“ a capatat
notorietate incepind din 1948, anul in care Lazarsfeld, Berelson si
Gaudet publicau „The People’s Choice“, unul dintre studiile
clasice referitoare la efectele mass-media asupra comportementelor
electorale. Acest studiu avea sa consacre „teoria efectelor
limitate“: prin celebra sintagma „the two-step flow of
communication“ se sustinea ca influenta mesajelor media este indirecta
si limitata, liderii de opinie fiind cei care filtreaza mai intii
mesajele respective pentru a le disemina apoi in grupuri de apartenenta.
Altfel spus, publicul (mai ales persoanele indecise si cele putin
interesate de informatia politica) ar fi mult mai sensibile la
contactele lor interpersonale (la nivelul carora liderii de opinie au un
rol catalizator) decit la comunicarea mediatica. Se punea in felul
acesta in discutie traditia determinista a unei mass-media atotputernice
care „injecteaza“ mesaje unui public pasiv, vulnerabil si pasibil de
manipulare. Era recuperata imaginea publicului activ care recurge la
diferite forme de „rezistenta“ mediatica, interpretind mesajul media
corespunzator cu propria sa traiectorie „identitara“ (educatie,
familie, profesie, afinitati, anturaj, grupuri de apartenenta etc.) si,
nu in ultimul rind, prin interactiune cu liderii de opinie (ulterior,
teoria „utilizarilor si gratificatiilor“, cultural studies si
etnografia comunicarii mediatice au dezvoltat aceasta linie de
cercetare). „Teoria efectelor limitate“ si, in general, rolul
liderilor de opinie in sfera comunicarii interpersonale au fost nu de
putine ori considerate drept o tentativa de a evita discutia despre
efectele media si de a consacra imaginea nerealista a unui public critic
care scapa strategiilor media. In fapt, pentru unii autori, liderii de
opinie pot inhiba opinia individuala in grupurile in care ei sunt
activi, alimentind „tacerea“ celor care nu isi regasesc propriul
punct de vedere printre opiniile care par a fi majoritare
(Nöelle-Neumann, 1973). In prezent, dezbaterea publica vizeaza
indeosebi relatia dintre mass-media si liderii de opinie. Un argument
critic se refera la faptul ca interventiile liderilor mediatizati
respecta in primul rind o „scala a notorietatii“, si mai putin
„logica medierii“ intre grupuri si intre tipuri de opinii. Nu
intimplator, unii lideri de opinie (elite jurnalistice, analisti, lideri
sindicali, purtatori de cuvint, vip-uri etc.) sunt asimilati clasei
„polito-mediatice“, „personalului politic“ (Champagne: 1990) sau
„vedetariatului mediatic“ (Rieffel, 1989). La intrebarea cui se
adreseaza liderii de opinie hiper-mediatizati, sunt autori care
considera ca avem de-a face cu interventii destinate in fapt tot
liderilor. Altfel spus, diferitele dispozitive de mediatizare (desigur,
mai degraba talk-show-urile si mai putin editorialele) ar intretine, pe
de-o parte, comunicarea intre lideri si, pe de alta parte, o anumita
coniventa intre acestia, in masura in care ei, liderii, se urmaresc si
se influenteaza reciproc in comentariile lor creind ceea ce autorul
francez Wolton (1998) numeste „efectul de borcan“. La intrebarea cum
comunica liderii de opinie mediatizati, criticii depling
„transferul“ de opinie de la un canal media la altul sau de la un
eveniment la altul. Desigur, interventiile liderilor de opinie depind de
spatiul mediatizarii, adica de intreaga varietate de conditii (genuri
media, scenografii, cadre de interactiune, comportamente de enuntare
etc.) care genereaza o emisiune de televiziune sau alt produs media.
„Scena“ mediatica insasi este purtatoare de sens, influentind in
buna masura comunicarea actorilor. Sta in puterea echipelor de
realizatori media de a construi scene de mediatizare care sa puna in
evidenta nu numai „spectacolul“ politic, ci si diferite tipuri de
opinii, inclusiv opinia deliberativa – opinia care evalueaza
fenomenele sociale pe baza de criterii sau modele (teoretice, practice,
morale etc.). Din acest punct de vedere, in dezbaterile televizuale
autohtone se cultiva indeosebi opinia bazata pe „certitudini“, un
mod de enuntare care „inchide“ discutia transformind-o intr-un
schimb de monologuri (de altfel, cercetari comparative recente
demonstreaza ca, in cadrul dezbaterilor de la noi, se aloca un timp de
interventie mult prea mare participantilor la dezbaterile media, fapt
care duce la o falsa interactiune). Pentru moment, dispozitivele de
dezbatere din Rominia sunt saturate de opinia polito-diplomatica
(analize tehnocrate, unele dintre ele prezentate intr-un limbaj mult
prea specializat sau, dimpotriva, prea convivial) si de opinia
confesionala (marturiile unor persoane private cu privire la experiente
de viata traumatizante). Lipseste „mijlocul“, adica dezbaterile pe
teme care fac trecerea din sfera faptului divers spre „politica
publica“.
Camelia Beciu
Referinte: Nöelle-Neumann, Elisabeth (1989), „La spirale du silence /
Une théorie de l’opinion publique“ in „Le Nouvel Espace
Public“, Hermès 4, CNRS, Paris; Champagne, Patrick (1990), „Faire
l’opinion. Le nouveau jeu politique“. Minuit, Paris, 1990; Rieffel,
Rémi (1989), „Du vedettariat médiatique“ in „Le Nouvel Espace
Public“, Hermès 4, CNRS, Paris; Wolton, Dominique (1998), „Penser
la communication“, Flammarion, Paris.
Cum mi-au baut informatorii de opinie sticla de lapte
Este mult mai usor sa copiezi sau sa deformezi o opinie decit sa-ti
construiesti una dupa mintea si puterile proprii. In acest sens, este
deja istoric constatat ca inainte de 1989 regula generala se baza pe
insusirea adevarului proclamat de regim sau, in genere, macar de
acceptarea tacita a lui. Suspiciunea si frica au fost atent cultivate
vreme de decenii, pentru a obtine asemenea roade. Perpetuarea regimului
comunist a fost mult usurata de prezenta activa a delatorilor, un soi de
maduva a sistemului, care transmitea impulsuri spre centrul de comanda,
atent la toate miscarile si senzatiile corpului social. Practic, se
poate vorbi de omniprezenta unor informatori de opinie – care au
semnalat nemultumirile oamenilor la cozi, manifestarile unui poet ceva
mai rebel si chiar culoarea sacosei cu care Stelian Tanase iesea in zori
sa caute un iaurt si o franzela. Toate acestea erau atit de atent
contorizate, incit chiar si lectura lor, chiar disparata, este de natura
sa inspaiminte. Pe de o parte, efortul pentru o asemenea fidela urmarire
a fost unul major. S-ar putea spune ca, in cele din urma, regimul, bazat
pe imensa armata a informatorilor la Securitate, Partid, Militie,
administrator de bloc, sef de birou sau diriginte de clasa, a sfirsit
prin a se autodevora: informatorii aveau probleme cu sefii, dirigintele
de clasa cu administratorul de bloc, Securitatea cu Partidul, ambele cu
Militia si asa mai departe. Atita vreme cit informatiile au privit in
primul rind opiniile, acestea din urma au devenit o marfa extrem de
cautata pe piata anilor tirzii ai comunismului – si prin opinii luam
in considerare orice suna altfel decit „linia generala“. Cine isi
mai aduce aminte astazi de etapele „fauririi societatii socialiste
multilateral dezvoltate“? Cine mai retine macar faptul ca, la ultimul
Congres al PCR, se adoptase un proiect de dezvoltare a tarii, extrem de
riguros, pina in anul 2020? Si citi dintre informatorii de atunci nu
l-au conspectat, invatat, insusit si propovaduit? Rominia, in urma cu
doar ceva mai mult de un deceniu, era tara unui singur formator de
opinie si a unui intreg sistem bazat pe anihilarea tuturor opiniilor
separate, fie ele manifestate chiar in cadrul restrins si benign al unei
discutii la bere. De pilda, toate directivele fostei Securitati se
preocupau intens de „influentarea“ mediilor sau persoanelor
potential ostile, prin dirijarea in preajma acestora a unor prieteni
„bine intentionati“. Iar Securitatea se baza in 1989 pe circa
400.000 de astfel de „prieteni“, la care se adauga o cifra cel putin
egala de colaboratori ocazionali si „persoane de sprijin“ – cum
ceva mai elegant erau numiti in documente delatorii din cadrul PCR-ului.
Altfel spus, o mica armata a informatorilor de opinie. O armata care de
atunci a suferit direct, pina in prezent, doar pierderi colaterale. Dar
a trecut si printr-un proces de recuperare a identitatii, insusindu-si,
intr-un proces psihologic relativ comun, justificarile specifice unei
„inhibitii de protectie“. Asa se face ca activistii scriu memorii
despre anii gloriosi ai construirii socialismului fara a scoate o vorba
despre crimele pe care le-au patronat, securistii afirma ca au aparat
tara si nici un informator dovedit al Securitatii nu recunoaste, contrar
evidentelor, ca ar fi facut politie politica. Asa ceva nu a existat,
s-ar zice. A fi fost informator de opinie, adica a informa pe cineva
interesat despre opiniile altcuiva, in conditiile in care acestea puteau
atrage condamnari penale si – cum s-a intimplat – chiar moartea, nu
este privit astazi ca un act de politie politica – desi, in fond,
aceasta a fost cea mai periculoasa forma a delatiunii. In primul rind,
pentru ca este greu sa imbraci camasile transpirate si stropite cu
parfumul de roze bulgaresc ale trecutului, atunci cind prezentul iti
suride prin fereastra unui Volvo sau a vilei de pe malul Snagovului. De
la informator la formator drumul nu a fost insa la fel de lesne de urmat
ca impulsul de a turna un vecin, prieten sau chiar ruda, cu sentimentul
ca este un fel de nevinovata birfa la gard, sau dintr-o naivitate uneori
tragica (de pilda, o mama si-a turnat fiul la Securitate, speriata ca
acesta voia sa plece in munti, „la partizani“; tinarul, proaspat
absolvent de liceu, a sfirsit prin a fi condamnat la moarte si executat.
Sau, la o sedinta, un sef incomod a fost exclus din PCR si a ajuns in
lagar doar pentru ca, in plina sedinta de partid, un membru a afimat ca
acesta ar fi sustinut intr-o discutie privata ca „in Uniunea Sovietica
nu exista cultura si ca in timpul razboiului de aparare au fost unii
soldati care au mincat piine cu crema de ghete“). La granita dintre
iresponsabilitate si asumarea gestului s-a nascut treptat acel tip uman
care, depasind postura unui marunt delator, a actionat cinic si
constient impotriva semenilor. Mai mult decit un simplu informator, dar
un formator de destine – si, bineinteles, opinii. Prezentul le
apartine multora dintre ei – fie ca functionari de stat, in Guvern,
administratie locala sau servicii secrete, fie ca lideri de partid,
ONG-isti si, de ce nu, ziaristi, sau patroni cu puternice conexiuni in
acelasi corp social corupt si greu de destramat. Tot vocea lor este cea
dominanta, iar culorile aspre ale trecutului se estompeaza – ca si
amintirea armatei vechilor sticle de lapte si a sunetului lor aspru,
zanganind in zori, inca sub stele, in drumul spre Alimentara.
Marius Oprea
Domnul Marius Tuca Show
sau despre masinaria de format opinii
„Tineti aproape“… Instructiune de utilizare? Marketingul
spatiului? Contract de intimitate? Chiar din denumirea pe care a dat-o
emisiunii sale, realizatorul sugereaza ca va fi un „show“. Al sau.
Marius Tuca propune un mod personal de spatiu public, legitimat de
ideologia jurnalistica prin apropierea de telespectatori si o atitudine
necrutatoare fata de invitati. Dar ce propune el, „instructiunile de
folosire“ ale emisiunii sale nu sunt si ceea ce se intimpla in
realitate la Marius Tuca Show. Mai mult, apropierea de public si
distanta fata de invitat nu rezolva disfunctionalitatile pe care le
poate naste emisiunea. Problema spatiului public este sa nu ramina o
simpla chestiune de spatiu: „aproape“, „ne intoarcem imediat“,
„fata in fata“ reprezinta repere spatiale care pot sa construiasca
scena dezbaterii. Dar nu o pot inlocui.
Despre Tuca Show si alti ingeri sau demoni
Marius Tuca duce o „lupta“. „Fata in fata“ cu invitatii. Ca un
arhanghel al adevarului. Sau ca un demon al conflictului. Dar aceasta
este figura pe care el o propune. Modul lui de utilizare. Daca privim cu
atentie, lucrurile stau altfel decit ne sunt recomandate de catre
realizator. Marius Tuca isi atita, de cele mai multe ori, invitatii sa
se certe intre ei. Lupta pentru adevar devine lupta pentru monopolul
cuvintului. Devine monolog paralel pentru invitati. Sau atitudine
partizana pentru moderator. Iata cum:
„Marius Tuca: Domnul Raduly, sunteti foarte incruntat, si domnul
Stoica si domnul Olteanu v-au incurcat foarte tare.
Robert Raduly: Pai da, sunt un pic obosit, ca am inceput la 8,00 cu
bugetul si termin in seara asta cu dumneavoastra.
Marius Tuca (vorbind in acelasi timp cu d-l Raduly): Pe mine m-au
convins, sa stiti, pe mine m-au convins, imi pare rau ca trebuie sa
recunoasteti si dumneavoastra.“ (Emisiunea Legea statutului
maghiarilor, 23 octombrie 2001)
Realizatorul il obliga pe unul dintre invitatii sai sa adopte un rol
conflictual, pe care acesta din urma nu-l accepta. Marius Tuca apare ca
partizan al unui curent particular de opinie, ceea ce poate indica atit
o confuzie a rolurilor, cit si, mai important, o falsificare a
consensului si a problematizarii. Problematizarea – fundamentala
pentru ca invitatii sa comunice coerent intre ei – nu poate fi
realizata privind doar dintr-o parte a baricadei, iar consensul nu poate
fi impus. Consensul nu are loc la finalul emisiunii, asa cum ar cere
logica naturala a dezbaterii. De cele mai multe ori, la finalul
emisiunii, invitatii nu fac decit sa-si reafirme opiniile sustinute,
fara a tine cont si de parerile celorlalti. Opiniile se ciocnesc ca
niste masini de curse, iar impactul nu poate decit sa le indeparteze
unele de celelalte. Aceasta disfunctionalitate nu implica absenta
oricarui consens: el apare, dar deseori numai in privinta faptelor,
consensul in privinta valorilor nefiind evident. Realizatorul prefera
alegerea invitatilor si a temei de discutie in virtutea noutatii si a
impactului social posibil, dar si tinind cont de doza de conflict pe
care o presupun. Ponderea situatiilor de comunicare conflictuale este
foarte ridicata, egala cu cea de dezbatere echilibrata. Situatia de
comunicare conflictuala implica un raport conflictual net intre
invitati, care precede emisiunea. Chiar si ceea ce e dezbatere contine
momente de conflict. Consecintele posibile ale acestei
disfunctionalitati sunt impunerea unui model nerealist al spatiului
public, in care consensul tinde sa fie absent. Exacerbarea dimensiunii
conflictuale este inerenta unui spatiu public de tranzitie, in care
valorile nu sunt pe deplin stabilite si mentalitatile sunt fluctuante,
transformind consensul social in ceva aproape imposibil de atins.
Aplauze la scena inchisa
Reflectarea rupturii intre alesi si alegatori si transformarea alesilor
intr-o elita ale carei actiuni sunt puse in scena mediatic sunt o alta
problema de „spatiu“. Sau de „decor“. Implicarea publicului este
foarte redusa. In general, doar emisiunile care au ca tema adevarate
probleme publice sau „scandaluri“ aduc o interventie firava a
telespectatorilor. Catre finalul emisiunii, realizatorul selecteaza
citeva intrebari care au fost puse in prealabil la telefon (nu in
direct) sau au fost trimise ca mesaje, intrebari pe care le adreseaza
invitatilor. In mod curent, intrebarile telespectatorilor circula
inscrise pe banda de inspiratie CNN de la baza imaginii, deci intr-un
punct marginal, ca un simplu decor. Mai mult, nu exista nici o garantie
ca acestea sunt toate intrebarile care au fost formulate de catre
public. Sau ca modul de selectare a lor a fost corect. Daca nu sunt
luate in discutie, aceste intrebari ramin doar expuse in „chioscul“
de probleme publice si de opinii publice de la baza imaginii. Iar
ruptura dintre alesi si alegatori, dintre oamenii de rind si elitele la
moda devine si mai evidenta. Spectacolul la Marius Tuca inseamna si
competitie pentru fraze cu haz. Consecinta? Formatorii de opinie
deformeaza politicul, iar discursurile se schiteaza paralel intr-un mod
aproape geometric. De pilda, intentia lui Valeriu Stoica de a defini un
concept politic fundamental, „natiunea“, initiaza un schimb
conversational care anunta o problematizare. Eforturile politicianului
sunt intrerupte prin aceeasi strategie a realizatorului de ambiguizare
semantica, fapt care bufonizeaza un limbaj specializat si o tentativa de
explicare:
„Valeriu Stoica: (...) Constat insa ca, aici, ori este o confuzie
terminologica, ori un limbaj cu doua fete. Pentru ca daca spunem ca…
M.T.: …un limbaj cu doua limbi.
Valeriu Stoica: Ma rog, puteti sa spuneti si asta, un dublu limbaj, ce
intelegem prin natiune?“ (Emisiunea Legea statutului maghiarilor, 23
octombrie 2001)
Cine spune si cine crede.Falsele probleme publice
Orice problema publica mai de soi este „botezata“, la Marius Tuca
Show, „scandal“. Cuvintul apare jos, mare, rosu, in coltul din
stinga al imaginii. Apare „aproape“. Te implica. Dar cite din
„scandalurile“ ce se petrec inaintea sau in timpul emisiunii sunt,
intr-adevar, probleme publice? Cite din aceste „scandaluri“ sunt ale
telespectatorilor, si nu numai ale celor invitati? Este indoielnic ca un
eveniment petrecut in aceeasi zi cu difuzarea emisiunii ar putea fi
categorisit in mod just drept problema publica, atita vreme cit are
sanse sa nu fie cunoscut de catre marea majoritate a publicului. Sau sa
nu fie transformat in controversa. Temele emisiunilor sunt, in general,
evenimente actuale si nu probleme de fond in societate. Majoritatea
subiectelor emisiunilor sunt de fapt probleme impuse de mass-media,
probleme a caror valoare pentru societate o stabileste mass-media,
folosind criterii care ii sunt specifice. Citi dintre telespectatori isi
mai aduc astazi aminte de demisia lui Sever Mesca din PRM? In lipsa
mediatizarii, inclusiv in cadrul emisiunii (Vezi MTS, 25 februarie
2002), un astfel de fapt obisnuit nu s-ar mai fi impus ca eveniment. In
plus, unele emisiuni pleaca de la evenimente care nu sunt controverse.
Cum ar fi invitarea unor artisti (vezi emisiunea din 28 ianuarie 2002;
invitata: Paula Seling). In aceste conditii, a fi formator de opinie
este imposibil, pentru ca dezbaterea este inexistenta.
Oglinda, oglinjoara, cine e cel mai invitat om din tara?
„Bun gasit, oameni buni, la o noua emisiune!“ La fel ca in basme,
Marius Tuca simuleaza prin aceasta formula apropierea de public. Dar
curentul de opinie publica nu vine dinspre public. Li se da cuvintul
celor care sunt la moda, celor care sunt „aproape“, pentru ca sunt
peste tot, pentru ca sunt vizibili. Cei mai invitati la Marius Tuca Show
sunt si cei mai citati de presa. Emisiunea reconfirma si intareste
legitimitati deja dobindite. Majoritatea invitatilor sunt dominanti,
sunt elite. Marius Tuca indica discursurile invitatilor sai ca fiind
cele mai importante pentru societate. Si propune aceste discursuri, ale
dominantilor, in special ale politicienilor, ca fiind singurele
existente despre un anumit subiect. Sunt preferati cei care au un
capital social si politic (pentru conceptul de capital, vezi Pierre
Bourdieu, Ce que parler veut dire. L’économie des échanges
linguistiques, Fayard, 1982) foarte dezvoltat si sunt defavorizati cei
care au un capital cultural foarte dezvoltat (academicienii, expertii
validati), desi majoritatea celor invitati au studii superioare. Chiar
daca o persoana are un capital cultural foarte dezvoltat, ea nu este
invitata, de cele mai multe ori, datorita acelui capital, ci in virtutea
capitalului sau politic sau simbolic de credibilitate. Acesta este
cazul, de pilda, lui Theodor Stolojan. Nu stii daca este invitat ca
expert sau ca politician. Asa ca emisiunea se preschimba intr-un joc
ambiguu de oglinzi. Asemeni unui cal troian (vezi Pierre Bourdieu, Sur
la télévision, Editions Liber Raisons d’agir, Paris, 1996),
politicienii sunt promovati ca experti, capitalul politic sau de
credibilitate al acestora inlocuind capitalul cultural. „Cercul
strimt“ al invitatilor reflecta si un monopol al dezbaterii
problemelor publice: cei mai invitati sunt politicienii si jurnalistii.
Pe de alta parte, este surprinzator ca intr-o emisiune care acorda atita
autoritate politicienilor, sa fie prezenti atit de putini politologi (de
45 de ori mai putini decit politicienii). Formula „tineti aproape“
ademeneste, deci, ca o iluzie optica. Sau ca o momeala, din care sa
musti fara a te indoi de statutul de formatori de opinie al
realizatorului si al invitatilor sai. „L’opinion publique n’existe
pas“ – sustinea un mare sociolog francez. Ei bine, ea exista totusi.
Cind invitatii talk-show-urilor comunica, intr-adevar, intre ei. Cind
problemele publice sunt, pe buna dreptate, probleme publice. Cind
publicul nu este un simplu decor, iar spatiul public nu este o simpla
chestiune de spatiu.
Cornelia Constantin, Ramona Cherciu, Cristina LeS
Prezentul articol este o prelucrare jurnalistica a concluziilor
studiului „Disfunctionalitati ale institutiilor de creare a spatiului
public. Studiu de caz: Marius Tuca Show“, realizat in cadrul
proiectului „Particularitati ale culturii politice rominesti:
influenta unor modele culturale si traditii comportamentale asupra
functionarii institutiilor rominesti in perioada de tranzitie“, condus
de prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu. Studiul va fi publicat in
volumul „Mentalitati si institutii“, la Editura Ars Docendi, in
toamna 2002.
Opinii gata formate
Seminar 1: „Odiseea“. Anul II, Litere. Deci: Ulise naufragiaza pe
tarmul insulei feacilor. Cum e el cind il gaseste Nausicaa?/ Gol pusca./
Bine. Si mai cum?/ Minjit de sare, napadit de mil si ierburi, cu barba
si pletele incilcite, ca un salbatic./ Stie careva dintre muritori cine
este el, cu adevarat?/ Nu. Doar zeita Atena, care il apara mereu./
Foarte bine. Cum e primit la curtea regelui Alcinou?/ Ca un oaspe de
vaza./ Chiar daca-i un strain necunoscut, un nimeni?/ Da. Poate tocmai
de aceea./ Dar voi, voi cum reactionati cind va intilniti cu cineva care
nu va seamana, pe care il simtiti diferit?/ Depinde!/ Depinde de ce?
Seminar 2: „Imaturitatea“. Anul I, Master, Litere. Deci: sa-l lasam
putin deoparte pe Gombrowicz, cu Ferdydurke. Voi de ce credeti ca tema
„neterminarii“, a formei care nu poate prinde contur definitiv, a
neincheiatului e atit de frecventa in literatura central-europeana din
secolul XX?/ Poate pentru ca se leaga de istoria tarilor respective./
Asa e. Are dreptate Czeslaw Milosz cind spune ca problema tuturor
esticilor este de a nu-si putea duce la capat proiectele?/ Da, are
foarta multa dreptate./ Personal, crezi ca e o sansa sau un dezastru sa
ramii imatur ca individ?/ Depinde./ Dar ca natiune?/ Depinde./ Depinde
de ce? As mai fi putut transcrie, ca sa obtin un efect persuasiv sporit,
fragmente din inca 10-20 de seminarii, de la Tristan si Isolda, de
pilda, pina la Metamorfoza lui Kafka sau la memoriile oricarui mare
scriitor central- sau est-european din secolul XX – texte pe care le
predau studentilor timisoreni de la Litere. Cu tot cu intrebarile puse,
an de an: ce inseamna sa fii lepros si nebun in Evul Mediu? Dar azi? E
absurd sa te trezesti intr-o buna dimineata transformat in gindac? Cum
poti supravietui prin memorie? Ce inseamna o memorie interzisa? De cele
mai multe ori, raspunsurile nu tisnesc ca din pusca. Incep cu
„depinde“, continua cu alte intrebari si se incheie, nu o data, cu o
tacere uimita. Uneori, cei care cad in final pe ganduri sunt studentii,
alteori, amutesc perplexa eu. Nu as exagera spunind ca, din aceste
discutii pe marginea literaturii, invatam si unii, si altii cite ceva.
De la un punct incolo, invatam unii de la altii. Daca, evident, pe cel
de la catedra nu il deranjeaza simplul fapt ca un tinar de 20 de ani ii
clatina, cu „depinde“, cu intrebarile si tacerile lui nedumerite,
destule certitudini. Cele mai multe privesc trecutul, felul in care, de
pilda, generatia mea se raporteaza la istoria de dupa 1945 a Rominiei.
Iar la intrebarea (pusa de obicei in pauza) „cum ati putut accepta un
asemenea sistem?“, nu raspund nici cu „depinde“, nici cu o tacere
grea, nu scuz, nu acuz, ci incerc, vorbindu-le, sa inteleg cum am putut,
intr-adevar, accepta ceea ce am trait. Probabil ca exista deja tratate,
manuale, indreptare nu doar despre for- matorii de opinie, ci si despre
formarea formatorilor de opinie, ba chiar volume despre opinia
formatorilor gata formati. Si mai probabil, un sociolog, un pedagog, un
socio-psiholog sau – de ce nu? – un filosof ar putea intoarce
chestiunea pe toate fetele. Intii, ce e opinia, apoi ce inseamna a
forma, si mai apoi cine pe cine formeaza. Formatorul e o persoana, o
institutie, un sistem? Iar cel format e doar o persoana (un grup de
persoane)? Ce rol joaca mass-media, cu liderii ei, in formarea opiniei?
Orice persoana publica, de anumita notorietate, se poate instala in
rolul de formator de opinie? Care sunt cei mai influenti formatori de
opinie intr-o societate aflata in tranzitie? Dar cei mai calificati? Din
asemenea intrebari nu fara rost s-au nascut tratatele, manualele,
indreptarele care fac ordine, dau solutii, elaboreaza tehnici.
Marturisesc ca nu le-am citit. Deci, teoretic, sunt un diletant. Ca
profesor de literatura, as spune, totusi, ca am o bruma de experienta
pedagogica. Este insa profesorul de literatura un formator de opinie?
Cred ca da. Mai mult, imi pare a fi unul dintre cei mai puternici,
tocmai pentru ca are sansa de a dialoga sistematic cu un numar relativ
mare de oameni tineri. Totul depinde de felul in care el preda si se
preda celor din clase, amfiteatre, sali de seminar. Orice ora de
literatura (romina sau straina), din clasa intii pina in anul doi al
masteratului, poate deveni nu doar prilej pentru acumularea de
informatii, ci si unul formativ. Cu singura conditie ca profesorul sa
fie un om foarte viu, niciodata obosit in fata curiozitatii sau,
dimpotriva, a indiferentei tinerilor, gata oricind sa intrebe sau sa se
lase intrebat. Si, de ce nu, sa taca uimit.
Adriana BabeTi
Sintagme date-n cautare
Formatorii de opinii (indreptatite, adevarate sau nu), in bestiarul
presei noastre, sunt o specie pe cat de des pomenita si intalnita, pe
atat de greu de prins in niscai determinatii logice. Asa ca, urmand cu
fireasca obisnuinta a vremurilor noastre prima si cea mai comoda sursa
de informare si documentare (la biblioteca tot cu un „search“ am fi
inceput), ne-am adresat prolificului – daca nu formator, macar
ilustrator de opinie – Google. Putea foarte bine sa fie oricare alt
respectabil motor de cautare web, insa materialul pe care ni l-a
furnizat este deja suficient de bogat pentru a ne atinge scopul. Nu
acela de a spune cine sunt formatorii de opinie, de unde vin, ce avere
invart, unde beau bere… s.a.m.d., ci… sa incercam sa-i cunoastem mai
bine (deci sa ne „formam o opinie“ sau... mai bine spus... sa v-o
(de)formez), din ce se spune despre „formatorii de opinie“. Telul
efortului de a scoate ceva demn de o revistaculturala@catavencu.ro, a
constat in prelevarea cat mai multor „contexte“ de utilizare ale
acestei sintagme. Cuvintele primei cautari au fost „formator de
opinie“. Ca in orice cautare pe net, primele rezultate sunt cele mai
importante. Si... evident, mai intai au fost franturi din articole de
ziare, prima fraza afisata „Nu este oare ziaristul un formator de
opinie, cel putin la modul ideal?“ provenind dintr-un comentariu al
filmului Dupa-amiaza unui tortionar... Urmatorul rezultat ne anunta ca
ziarul Bursa, ca „formator de opinie, trebuie sa...“. Deci...
formatorii de opinie au obligatii. Totusi... exista „oracoli falsi“,
cum ar fi Silviu Brucan, conform altui articol, si ca „la aceasta
imagine de «formator de opinie» au contribuit un complex de factori,
un «joc» spontan si/sau dirijat de imprejurari deloc intimplatoare“,
expresie care, alaturi de mentionarea pleonastica a domnului Brucan,
ne-a facut sa trecem mai departe: „Ca formator de opinie, presa poate
avea un important rol in mentinerea identitatii si solidaritatii
romanesti“ – un fragment din documentul rezolutiei Conferintei
Consiliului Mondial Roman Atlanta 2002. Apoi… „frustrat, Robert
David le oteleste, le stralumineaza fara a se deda frondismului sau
aporiri, fara a cersi sau a smulge cununa hilarului formator de
opinie...“. N-am avut rabdare sa aflam ce inseamna „aporiri“, cine
e David si mai ales cine e „hilarul formator de opinie“ ,
dumirindu-ne ca e vorba doar de un text SF... asa ca ne-am intors repede
la lista rezultatelor: „...Elie Wiesel nu este numai un reputat om de
studiu, este si ceea ce se cheama un om de actiune, formator de opinie,
in sensul pe care il dadea Malraux…“ Un articol semnat de Eugen
Simion. Interesant e aici tocmai „sensul pe care il dadea Malraux“,
adica importanta actiunilor personale, sau… la limita, biografia
„formatorului de opinie“. Urmand acest sens putem trece la urmatorul
articol ce privea (era din 1999) o pozitie a domnului Cornel Nistorescu
intr-un talk-show despre scoaterea in afara legii a partidelor
extremiste. Domnul Nistorescu, in cadrul emisiunii, reprezenta
formatorul de opinie. Autorul articolului, ca formator al altor opinii,
aparator al democratiei… a injurat zdravan biografia domnului
Nistorescu. Despre femei, intr-o lume atat de violenta, mai putin, pana
acum. Iata insa ca am detectat un tip sexualizat al formatorului de
opinie: femeia post-revolutionara: „Femeia din epoca
post-revolutionara a devenit, dintr-o robotitoare si o supusa femeie de
casa, un formator de opinie, un motor fie el si delicat al vietii
sociale... (Gabriela SAVITSKY – Ziua de vest) „Acum doua luni, cand
a aparut tiparita, a fost o stire importanta probabil.“ „Media este,
in esenta, un formator de opinie, in masa, si mergem pana acolo in a
crede ca a patra putere in stat trebuie sa fie partenerul numarul 1 in
viata publica a companiilor si organizatiilor de succes.“ Din
pacate… doar un text publicitar. Cam pana aici cu prima cautare, in a
doua am folosit pluralul: „formatori de opinie“ si… contextele
s-au amestecat aiurea: opinii ale unor formatori de opinie despre alti
formatori de opinie, injuraturi, bascalie, mica publicitate, interogatii
patetice, deziceri, indemnuri… ca un text de sine statator, document
pe cat de haios pe atat de limpede in derizoriul si absurdul sau,
desi… in definitiv… la ce sa ne asteptam, e vorba de o selectie
electronica… iar web-ul un spatiu deschis oricarui grafoman refuzat de
presa tiparita, presa care se regaseste si ea, din nefericire, in
rezultatele noastre:
...prin ziare tot felul de traznai, declaratii ale unor oameni politici
de prim rang, dar si ale unor domni care se doresc sau chiar sunt
formatori de opinie. ...Desigur ca exista, printre noi, cartezieni de
serviciu, exponenti ai indoielii incruntate, comentatori si formatori de
opinie „cu morga“, dispusi...
...sa aiba virsta cuprinsa intre 18 si 35 de ani; – Vor avea
prioritate persoanele cu motivatie, abilitati manageriale si potential
de formatori de opinie.
...Vom incepe prin organizarea de simpozioane si seminarii pentru
ziaristi ca formatori de opinie si apoi separat cu o masa rotunda a
directorilor si redactorilor... ...Trebuie scos microfonul din mina
elementelor nesanatoase, si inainte de a deveni formatori, chiar lideri
de opinie, acesti oameni bolnavi trebuie izolati...
...De fapt tocmai lipsa unei prese independente, a unor formatori de
opinie inteligenti si responsabili, care sa nu sara dintr-o barca
politica in alta...
...De fapt acesti formatori de opinie se developeaza astfel ca niste
iresponsabili ignoranti, pe care ii intereseaza doar groapa de
lepadaturi a societatii romanesti... E suficient. Pentru incheiere
pastram unul din textele afisate chiar pe prima pagina a cautarii:
„...Il admir pe Moromete pentru memorabilul «Pe ce te bazezi?». In
ce grupa incadram asa-numitii «formatori de opinie»?...“. N-am mai
avut curiozitatea de a afla despre ce „grupe“ e vorba.
Daniel DIACONU
Narcis si Gurile-de-Aur
Adolescentului furios ii place cum gindeste Eminem – lui Gabriel
Liiceanu ii place cum gindeste Noica – lui Cioran, de Hitler – lui
Tutea, de Iisus. La intrarea in facultate, nu-ti pui problema ca
profesorii gindesc. Intre profesor si student se ridica impenetrabil
zidul materiei predate – abstract, lucios, pe meterezele caruia
defileaza arhanghelii premianti. Maestrii ramin cuminti la taclale
intr-o emisiune televizata. Pina cind – era inevitabil sa introduc o
temporala – apare Profesorul sau Profesoara. Pe cit de hotarit erai sa
nu te lasi manipulat, sa vezi cu ochii tai, sa-ti crezi urechilor, sa
fii tu insuti – pe-atit tinjeai in ascuns dupa o placenta ideologica
in sucul careia foetusul tau intelectual sa gesteze pina in clipa
violenta a paricidului. Astazi gindim intr-un ev ultrasensibil la
manipulari, de-o bolnava circumspectie – dar nu vrem mai putin sa-l
descoperim urgent pe acela care sa domine dincolo de orice banuiala. In
facultatea pe care am absolvit-o, profesorii adevarati nu abunda –
nici n-ar avea cum, caci exista o elita a lor asa cum exista elita
studenteasca. Desigur, fiecare profesor are cercul lui de admiratori in
fata si convoaiele de circotasi in spate. Formal, cu totii sint
magisteri. In cazuri extrem de rare, insa, magisteriatul acesta exprima
o optiune existentiala. Dincolo de lectiile de disciplina in cercetare,
de abnegatie, devotament – un model etic, important, dar inscris in
normalitatea exercitarii profesoratului – exista o relatie unica,
intre profesori si studenti privilegiati, care-i poate inscrie in ceea
ce Peter Sloterdijk numeste bula: spatiul desavirsit al Doiului suveran.
In cazul nostru: profesorul primeste de la student realitatea ca materie
prima si i-o inapoiaza preambalata si marcata personal. Eu am
experimentat doua tipuri de bule. Prima, alaturi de profesorul constient
de vanitatea oratoriei, dar enciclopedist maniac. Sub imperiul
voluptatii detalillor, el iti ofera lumea in bucate, asemeni unui mag
renascentist in discursul eteroclit al caruia te pierzi fara sa ti se
impuna constringerea unei directii. Singura cenzura este aceea a
adevarului istoric relativizant. Pozitivist din vocatie, sceptic prin
experienta, el vrea sa stie tot pentru a separa iluzia de esenta, si
stie ca este o iluzie sa crezi ca vorbesti despre esenta. Fascinatia are
o incubatie lunga, nu se administreaza in exces si se converteste in
respect durabil si indiscutabil. Omul lui nu spera si nu ai teama iti
ofera mereu motive pentru cele doua indemnuri. De cealalta parte,
intelectualul secolului XX, ideolog dincolo de toate, fascineaza
instantaneu si dezamageste pas cu pas, niciodata pina la capat, pentru
ca, fara sa vrea, isi vadeste cu timpul slabiciunile prea-omenesti
concomitente cu abilitatea persuasiva neobisnuita. Fascineaza prin
retorica – aici nu adevarul conteaza, ci forta de a transforma
ideologic realitatea pentru a stirni ascultatorul si a-l obliga la
raspuns. Este omul care crede in cuvinte mai mult decit in experienta si
lupta pina la ultima picatura, impotriva evidentelor, pentru a nu-si
vedea cuvintele detronate. Este omul clipei, al trompe-l’oeil-ului, al
regiei. Dincolo de scena, cu timpul, se intrezaresc culisele. Revelatia
lor te indeamna sa-i privesti spectacolele mereu, pe masura ce originea
lor ti se dezvaluie – dar e limpede ca iluzia nu va putea fi
imblinzita niciodata pina la capat. Daca primul urca in tarii, iar al
doilea coboara cu timpul in bolgii (exagerind, desigur, cred ca-mi pierd
deja controlul, ma opresc imediat), e limpede, totusi, ca, la iesirea
din facultate nu-ti spui decit: profesorii – oameni si ei – gindesc
prea putin. N-am facut decit sa ilustrez exceptiile.
Alexandru Matei
Spiritul Europei
Pentru cei care se simt europeni, dar mai ales pentru constiinta
sceptica a celor pentru care Europa nu se arata decit ca o iluzie
aroganta in marginea unei geografii balcanice, editura Polirom aduce in
librarii (septembrie 2002) o lucrare tocmai buna pentru lectorul
patimas. „Spiritul Europei“ este o lucrare in trei volume aparuta in
1993 la editura Flammarion sub coordonarea lui Antoine Compagnon (Paris
IV, Columbia University NY) si Jacques Seebacher (Paris VII), dar scrisa
de vreo 22 de istorici ai ideilor si mentalitatilor, antropologi sau
istorici ai filosofiei. Cartea este, in fapt, o „tomografie“ care
incearca sa reconstruiasca meticulos sinapsele istoriei intelectuale a
constiintei europene. Dedicind volume distincte aspectelor evenimentiale
(vol. I, „Date si locuri“), istoriei ideilor (vol. II, „Cuvinte si
lucruri“) sau studiilor privind mentalitatile si viata privata (vol.
III, „Gusturi si maniere“), colectivul de autori reuseste sa creeze
o armonie perfecta intre ideea de dictionar semantic al Europei si
enciclopedie de idei, punind inaintea cititorului un concept editorial
cu totul inedit. Citind, esti transportat prin cele mai subtile
coridoare ale istoriei ideilor si mentalitatilor europene, de la
unificarea calendarului (Teofil, Chiril, Beda Venerabilul), trecind prin
criza husserliana a stiintelor la inceput de sec. XX si chiar prin
analiza optiunilor culinare privind carnea, vinul si berea.
Neindoielnic, dispusi catre completitudine onesta, autorii au capitole
distincte despre americanizarea societatii europene actuale si chiar
despre banda desenata a lui R. Goscinny si A. Uderzo, mai putin celebri
oricum decit Astérix si Obélix, copiii lor de suflet. Inainte de a va
trimite spre librarie, o ultima remarca: asteptati chenzina sau
renuntati la masa in oras! Aceasta lucrare merita efortul.
DECI
Biblioteca de zece carti
Citim intamplator si de cele mai multe ori nimerim cu intarziere marile
carti. Aceasta rubrica in care personalitati ale culturii romanesti isi
vor expune preferintele de lectura isi propune sa fie un indrumar
subiectiv in labirintul lecturilor noastre, un autoportret livresc prin
care fiecare dintre cei prezenti aici isi vor zugravi o viata de
lectura. Un drum care, daca nu va fi mai scurt, va fi cel putin parcurs
intr-o companie interesanta.
Primii zece pasi ni-i recomanda Gabriel Liiceanu.
1. Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici (pe care il consider manualul de
existentialism al omenirii, cartea cu care ar trebui insotita intrarea
in viata a fiecarui om, un soi de „indicatii de utilizare“ pentru
produsul „individ uman“.
2. Heinrich Zimmer, Regele si cadavrul
3. Herman Hesse, Narzis si Gura de aur
4. F. M. Dostoievski, Fratii Karamazov
5. Walter Otto, Zeii Greciei
6. Marc Aureliu, Catre mine insumi
7. Lev Tolstoi, Razboi si pace
8. Johann Huizinga, Amurgul Evului Mediu
9. E. M. Cioran, Ispita de a exista
10. C.G. Jung, Amintiri, vise, reflectii
Si, bineinteles, Biblia
Gabriel Liiceanu
Vara teatrului de luni
Stagiunea de vara a teatrului „Luni“ din anul acesta s-a plasat in
continuarea neintreruptei stagiuni culturale, in luna august
organizindu-se cel putin doua spectacole pe saptamina. Astfel, un prim
spectacol intitulat „Cu cutitul la os“, in regia lui Dan Tudor,
interpretat de tineri actori, a fost urmat de „Eugen Ionescu“, cu
Roxana Bittmann, alaturi de Andrei Gheorghe care, astfel, isi face
debutul in teatru. Prin reunirea unor texte ale lui Nicolae Cazal scrise
in tinerete si ale lui Louis François Girot, s-a constituit acest
spectacol viu „Underline-Ionescu“ sau „Alogic 14“ – titlu
purtat de piesa din tinerete a lui Nicolae Cazal – semnat „Eugen
Ionescu“. Saptamina 12-18 august a fost plina pentru iubitorii de
spectacole in spatii mici. Manifestival ZILELE CULTURALE PORT.ro de la
GREEN HOURS – 1 an si 1 luna de la nasterea PORT.ro cu o agenda
provocatoare, unica in felul ei, cum numai acest loc stie sa ne ofere;
astfel, programul zilnic a cuprins doua evenimente, unul la granita
dintre teatru, muzica si opera, urmate de proiectii BEST OF MEDIA WAVE
SHORT FICTION FILMS participante la Festivalul de film si arta video
Mediawave 2002; de un succes deosebit s-a bucurat filmul „The complete
works of God“. A fost un prilej de a constata interesul, intilnit la
un public cit mai larg, pentru filmele de scurt metraj. Primul eveniment
teatral a fost „Deseuri“ dupa „Teatru Descompus“, adaptare dupa
Matei Visniec, cu Isabela Neamtu, Ciprian Nicolaiasa, Cosmin Selesi –
o punere in scena a tinerei absolvente Ana Margineanu. Urmatorul
spectacol, „No Mom’s Land“, semnat de Radu Afrim, a fost o extrem
de reusita adaptare music-hall dupa romanul „Prima iubire“ al lui S.
Beckett, in care protagonisti au fost Ada Milea si Nicu Mihoc, insotiti
la instrumente de suflat de Mihai Iordache – unul dintre initiatorii
grupului „Sarmalele Reci“ – si ocazional de Octavian Mardarie. O
alta productie interesanta – un spectacol alternativ, opera
neconventionala – „The Little Green Opera“, sub bagheta regizorala
a lui Pedro Negrescu, impreuna cu trei studenti talentati ai
Universitatii de Muzica, a contribuit la savoarea micului festival. Joi,
publicul s-a delectat ascultindu-i pe Rudy Teianu si Mircea Tiberian
Trio intr-un extraordinar concert de jazz; a urmat apoi un veritabil
Concert multimedia: Grupul AIEVEA: „Acid-Popp-Jazz & Chill Out“, cu
Marta Hristea – voce, Sorin Romanescu – chitara, Vlaicu Golcea –
contrabas, Raul Kusak – keyboards, Electric Brother (Cristi
Stefanescu) – chitara, Matze (Cristi Stanciu) – sampler si Tudor
Hacigheanu – video art, care in timpul concertului si ulterior a
insotit performanta muzicala cu proiectii live. Acest tip de proiect a
fost foarte bine primit de catre public. Simbata, 17 august, a fost un
concert special ADA MILEA – proaspat intoarsa din Canada
