Referat Filosofie Despre Problema Fericirii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Filosofie Despre Problema Fericirii si de asemenea puteti face Download Referat Filosofie despre problema fericirii

Citeste fragmente din Referat Filosofie Despre Problema Fericirii

R E F E R A T 1. Despre problema fericirii Este posibila fericirea ? Putem noi sa jungem la acea multumire a dorintelor si realizare a scopurilor noastre in viata ? Suntem cu adevarat fericiti ? Aceste intrebari au fost, sunt si vor fi atat timp cat va dainui oemnirea , iar raspunsurile vor fi variate, unele in contradictie cu celelalte, unele in completarea altora. Si totdeauna va mai fi ceva de spus, pentru ca sufletul omului doreste fericirea Nu cred ca exista o definitie unica a fericirii, sau un singur criteriu de determinare a fericirii, caci sufletul omenesc e complicat si variabil de la individ la individ. Asa cum spunea filosoful Petre Andrei “ Ceea ce provoaca fericirea unuia nu este uneori pentru altul nici macar un motiv de multumire trecatoare, ceea ce descreteste o frunte si inveseleste un chip poate produce altcuiva durere, caci un soare ce rasare intr-o parte, apune in partea cealalta “ . Toti oamenii tind catre fericire, dar nu toti o concep la fel, de unde rezulta multimea teoriilor filosofice asupra fericirii. Sub aspectul subiectiv, fericirea poate fi studiata si sub o forma mai generala, mai obiectiva. Caci fericirea adevarata presupune o constiinta de sine dezvoltata care sintetizeaza datoria morala sociala cu aspiratia catre fericire . A vorbi despre fericire inseamna a predica, a arata, unde si cum se poate gasi ea. Filosofii din antichitate au considerat fericirea ca un fenomen individual si dependent numai de individ, pe cand in timpurile mai noi s-a pus fericirea in legatura cu societatea. Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral. Platon credea ca fericirea e numai placerea purificata prin inteligenta. Feuerbach a sustinut ca fericirea este izvorul oricarei morale si legea absoluta a vointei noastre. Benedict de Spinoza spunea prin “amor intellectualis Dei” : aceasta iubire produce fericirea; ea e o parte din iubirea pe care o are Dumnezeu pentru om si rezulta din cunostinta lui Dumnezeu. Cunostinta aceasta da omului virtutea si fericirea . De aceea, dupa teoria lui Spinoza, fericirea poate fi atinsa daca omul este condus de idei clare, fara afecte si pasiuni. Izvorul fericirii este in om, in ratiune. Leibniz deduce fericirea din virtute, iar virtutea o identifica cu perfectiunea, iar perfectiunea cu dobandirea de cunostinte, de reprezentari cat mai clare . Faust a cautat fericirea in gandire, dar nu a gasit decat dorul nespus de fericire. Hutscheson leaga notiunea de fericire de sentimentele morale, dar sustine ca morala e victoria iubirii pure, neinteresate asupra celorlalte dorinte si sentimente. Kant a exclus total fericirea din viata morala, fericirea fiind o notiune formala, valabila pentru domeniul transcendentului. Fericirea adevarata nu e izvorata dintr-un singur fenomen psihic, ci din echilibrul sufletesc perfect, din abordarea tuturor celor 3 fenomene fundamentale psihice: afectivitate , intelect, voluntarism. Aceste 3 fenomene reprezinta directia subiectivista, care deduce fericirea numai din sufletul omenesc. Directia obiectivista considera ca origine a fericirii, lumea exterioara, mediul inconjurator, sufletul uman fiind pur receptiv. Omul nu-si poate gasi fericirea in el, ci este un fel de coarda ce vibreaza in mod placut sau dureros la imprejurarile exterioare. Filosoful Petre Andrei in lucrarea sa “Opere sociologice” considera 2 forme de obiectivism si anume: obiectivism teologic – predominant in antichitate si evul mediu – credinta in spirite bune si rele , in zei buni si rai, care ii puteau face fericiti sau nefericiti. Fericirea era considerata ca produsul extazului religios. Plotin sustinea ca in starea extazica omul vine in contact direct cu Dumnezeu, care revarsa fericire asupra individului. Dumnezeu e forta, natura , iubire, fericire, durere. Deci, putem ajunge la fericire, la forta si iubire, numai prin cunostinta lui Dumnezeu, iar cunostinta cea mai perfecta e aceea pe care ne-o da Dumnezeu prin revelatii, ce au loc in extaz (atunci cand se distruge dualismul dintre eu si non-eu, se inlatura granitele spiritului individual). Fericirea produsa prin extaz insa vine de la Dumnezeu, e obiectiva fata de sufletul nostru, caci e introdusa in om in mod inconstient, fara ca el sa fi facut ceva pentru aceasta. Obiectivism social – fericirea este in dependenta absoluta de mediul social, neglijand personalitatea omeneasca. Fericirea e si in noi , caci imprejurarile exteriore le putem modifica noi – ele au valoarea pe care le-o dam noi. Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendintele morale, stabilirea unui echilibru intre subiectiv si obiectiv – aceasta produce fericirea. Izvorul fericirii este concordanta sufletului cu sine insusi si cu mediul moral-social. Deci, se impune un echilibru psihic si sufletesc, si o adaptare la mediul socio-moral,o prelucrare a materialului, a conceptelor morale izvorate din societate. Nu se poate vorbi despre fericire dacat atunci cand exista armonie intre facultatile psihice si echilibrul sufletesc. Inteligenta, prin cunoastere , ne face sa ne ridicam deasupra durerii, sa-i cautam cauzele, sa o intelegem si intelegerea durerii inseamna micsorarea, daca nu disparitia ei. Schopenhauer considera ca inteligenta exclude suferinta, caci “in lumea inteligentei nu stapaneste durerea, ci toate sunt supuse cunostintei”. Dar nici inteligenta singura nu poate produce fericirea. Ea insa pregateste terenul , inlaturand cauze si motive netemeinice de suferinta si micsorand intensitatea durerii. Sufletul luminat astfel prin cunostinta devine mai apt pentru multumire. Aspiratiile omului se mai rafineaza, tendintele devin mai morale, sentimentele mai inalte. De asemenea, nici sentimentul singur nu poate produce fericirea, pentru ca fericirea care ar rezulta ar fi ceva trecator. De-a lungul timpului, incepand de la filosofia socratica si pana azi, s-a definit fericirea in mod pozitiv si negativ. Definitiile pozitive au fost ale optimistilor ce au considerat fericirea ca un fenomen realizabil cautand sa arate caracterele ei precum si mijloacele prin care s-ar putea infaptui Definitiile negative au fost ale pesimistilor care au facut din fericire numai suspendarea durerii, tagaduindu-i existenta reala , pozitiva . Filosoful A.Ferdusi spunea ca “Lumea nu e decat un vis trecator si nici fericirea , nici nenorocirea nu dureaza” ; iar Voltaire considera fericirea numai ca o idee abstracta, care se bazeaza pe unele senzatii de placere. Conceptia optimismului asupra fericirii – in viziunea lui Petre Andrei in lucrarea “Opere sociologice” – ne spune ca prin optimism putem intelege 2 lucruri : O dispozitie sentimentala a omului de a vedea totul in bine, de a trece peste ceea ce e urat si dureros, de a pastra increderea in puterea binelui si frumosului. O convingere filosofica care recunoaste valoarea vietii si afirma triumful dreptatii si al fericirii. Optimismul teoretic se prezinta sub 2 aspecte : filosofic si teologic. a) Optimismul filosofic Dupa Platon exista doua tipuri : una empirica-sensibila si o a doua transcendenta-suprasensibila, lumea ideilor. Placerea trecatoare din lumea aceasta are o durata nelimitata in lumea ideilor. In aceasta lume a trait candva si sufletul nostru, care acum are amintirea acestor idei. Aristotel este si el un reprezentant al optimismului filosofic, dar fiind mai realist decat Platon. Omul tinde sa dobandeasca fericirea si poate ajunge la aceasta prin virtute , caci virtutea produce placerea cea mai perfecta. Prin urmare, fericirea e posibila prin morala . Perfectiunea ratiunii aduce fericirea. Fiecare treapta de evolutie catre perfectiune e alaturi de un sentiment de placere, de fericire. Alti reprezentanti ai optimismului teoretic-filosofic au fost si Fichte, Hegel, Nietzsche. b) Optimismul teologic – s-a dezvoltat mai ales in evul mediu, cand se admitea ca fericirea e o realitate, nu in viata terestra, ci dincolo , intr-o alta viata. Fericirea se poate realiza pe pamant prin unirea oamenilor laolalta intr-un stat crestin (Civitas Dei) in care se va infaptui bunatatea divina. Reprezentantul cel mai de seama al optimismului teologic este Leibnitz. Optimismul teologic admite fericirea in transcendent, in viata de dincolo, pentru ca fericirea durabila , adevarata si absoluta e numai in viata spirituala , desfacuta de corp. Optimismul social are si el 3 forme : biologic, moral si economic. Nietzesche vede cel mai mare bun, fericirea in viata. Fericirea depinde dupa conceptia biologica, in primul rand de sanatatea organismului. Optimismul moral este reprezentat de Fichte, Compte, in care idealul catre trebuie sa tinda orice fiinta este moralitatea universala. Astfel, binele, fericirea sunt in moralitate. Aug.Comte pune fericirea in dependenta de dezvoltarea moralitatii umane. Dupa Fiche, fericirea rezulta din contopirea omului cu ordinea morala universala, care se realizeaza prin progresul dezvoltarea constiintei morale . Astfel, s-au deosebit urmatoarele criterii prin care s-a incercat sa se defineasca fericirea : placerea, intelepciunea, virtutea, cunostinta, perfectiunea, iubirea. Placerea – este cel mai raspandit criteriu, caci cei mai multi filosofi au identificat fericirea cu placerea, confundand fericirea cu un singur element al ei. Optimismul care deduce fericirea din placere e cunoscut sub numele de eudemonism. Aceasta conceptie face din placere scopul vietii, imboldul oricarei activitati, considerand placerea drept cel mai mare bun, drept fericire desavarsita, catre care trebuie sa tindem. Inteligenta umana e un bun , dar ea nu da fericirea, ci arata numai calea pe care se poate ajunge la fericire, in unire cu alte fenomene psihico-sociale. In antichitate, ideea ca fericirea e placere, a fost sustinuta de cirenaici si epicurei. Dintre adeptii acestei idei, cei mai multi (ex: Aristip, Bentham) considerau placerile sensibile ca fiind cele mai intense, ca producatoare de fericire. Placerile pot fi sensibile si intelectuale; primele fiind placeri inferioare si trecatoare , iar celelalte superioare si fecunde, caci se inlantuiesc. Epicur a considerat placerea drept criteriul fericirii si impulsiunea oricarei actiuni, deoarece mai toate fiintele fug de durere, cautand multumirea , bucuria, placerea. El recomanda renuntarea la placerile vulgare, considerand ca ideal de fericire placerea calma, linistea absoluta, ceea ce numeste el ataraxia. Dintre toate dorintele sensibile care pot influenta vointa, fericirea este cea mai intensa, de aceea in ultima instanta toate actiunile izvorasc si tind catre fericire . Bentham a intemeiat o asa zisa aritmetica a placerilor. Placerile, pentru a putea duce la fericire, trebuie sa aiba urmatoarele insusiri : sa fie intense, durabile, sigure, inedite, pure si fecunde. Intelepciunea - Fericirea dobandita pe calea intelepciunii ar fi o liniste sufleteasca, o egalitate de suflet in toate imprejurarile schimbatoare ale vietii. Intelepciunea consta intr-o puternica constiinta de sine , prin care omul isi alcatuieste o viata interioara constanta. Intelepciunea consta in crearea unei lumi interne prin ratiune si vointa. Doctrina intelepciunii afirma ca sufletul este un izvor constant si absolut de fericire . Astfel ca ideile, credintele noastre, sentimentele si dorintele rationale, toate acestea produc fericirea. Virtutea – S-a crezut ca indeplinirea datoriei catre semenii nostri si catre societatea in care traim poate produce fericirea. Socrate considera ca virtutea coincide cu fericirea. Dar, virtutea, exercitarea datoriei prin constrangerea noastra , prin comprimarea aspiratiilor sufletului, nu poate produce multumire . Cunostinta – Eticienii optimisti au crezut ca gasesc fericirea in cunostinta . Spinoza este cel mai reprezentativ filosof al acestei conceptii. Dar, cunostinta este insuficienta ea singura pentru producerea fericirii. Psihologia constata ca cunostinta, analiza rationala aplicata unui sentiment, ii scade din intensitate , ba chiar ii schimba acestuia calitatea. Perfectiunea – este cel mai nedeterminant criteriu deoarece perfectiunea este rezultatul evolutiei. Astfel fericirea s-ar dobandi treptat cu evolutia . Aristotel a sustinut , in antichitate, existenta procesului de perfectiune, ultima treapta de perfectiune fiind Dumnezeu. Spinoza intelege perfectiunea in sensul intelectual al conceptiei sale : fericirea deriva din perfectiunea inteligentei. A perfectiona insa inteligenta inseamna a ajunge la un asa mare grad de dezvoltare inat prin ea, sa dobandim cunostinta lui Dumnezeu . Leibniz a identificat si el fericirea cu virtutea si cu perfectiunea , perfectiunea fiind ascensiunea catre divinitate. Perfectiunea divina ne duce cu gandul la atributele lui Dumnezeu : atotstiitor, bunatate absoluta , iubire. Poate aspira omul sa dobandeasca acest grad de perfectiune ??? Iubirea – S-a incercat a se intemeia fericirea pe baza iubirii . Filosoful Maeterlinck a afirmat “Omenirea e facuta sa fie fericita si putem ajunge la fericire prin iubire” . Aceasta iubire poate sa fie umana , iubirea de oameni de gradul cel mai mare, asa cum a predicat-o Isus – si divina , iubirea si increderea in Dumnezeu unita cu credinta religioasa. Iubirea implica sacrificiul de sine, caci daca omul nu poate fi fericit pentru el insusi si numai pentru el, poate fi fericit prin altii. Idealul moral al crestinismului este confundarea individului cu umanitatea, prin uitare, prin iubire. Acest ideal este izvorat din trebuinta de fericire in infinit a omului. Acelasi ideal si conceptie asupra fericirii o gasim si la Lev Tolstoi, care afirma iubirea infinita de aproapele, fie el chiar vrajmas. Filosofia lui Tolstoi se bazeaza pe ideea de Dumnezeu, ce se manifesta in viata sub aspectul ratiunii si al iubirii. Viata omeneasca e dependenta de Dumnezeu, scopul ei este indeplinirea legilor ratiunii si iubirii. Prin ratiune omul va vedea ca scopul vietii e iubirea – dar nu iubirea egoista, producatoare de bunuri utile, personale, ci iubirea prin care omul renunta la sine, o iubire pura. Tolstoi afirma in lucrarea sa < Prin ce vietuiesc oamenii > ca “iubirea e singura activitate rationala a omului ; ea este starea cea mai rationala si mai luminoasa a sufletului… Ea e binele real, binele suprem, care rezolva contradictiile vietii ” . Deci, baza fericirii e iubirea larga, infinita si divina. Sensul vietii este ca sporim in noi acesata iubire, a carei crestere este sa sporim in noi acesata iubire, a carei crestere aduce marirea fericirii. Prin acest sentiment se vor remedia si relele sociale. Iubirea va inlatura concurenta nebuna dintre oameni. Prin iubire si libertate se va stabili fericirea pe pamant. Toate criteriile sunt unilaterale , nu se pot generaliza, caci nu au in vedere omul real cu trebuintele si impulsiunile sale sufletesti , - ci creeaza un ideal de om. Raspunsul adevarat la problema fericirii se va putea da numai pe baza unei conceptii realiste a vietii . Va trebui sa privim viata sub toate aspectele sale si in toate momentele, fara a o limita numai la eul nostru . Astfel, vom vedea ca viata este o succesiune de fenomene, unele placute , altele dureroase , iar sufletul nostru se zbuciuma necontenit in fuga de durere si in tendinta catre fericire . Oamenii urmaresc fericirea si aceasta reprezinta idealul natural al vietii. “Fericirea este o stare de spirit pe care o poti cultiva” - Descartes. “Bucuria si durerea, fericirea si datoria , totul e in dependenta de marele ideal moral – umanitatea” : Petre Andrei - Opere Sociologice . 쥁