Referat Rene Descartes

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Rene Descartes si de asemenea puteti face Download Referat Rene Descartes

Citeste fragmente din Referat Rene Descartes

rené descartes (1596 – 1650) Ontologia Substanţa supremă sau Dumnezeu Din punct de vedere general-filosofic, Descartes afirmă un monism substanţialist de tip deist. el admite o substanţă supremă, Dumnezeu. Susţine că substanţa supremă este perfectă şi, ca atare, există prin sine însuşi, adică îşi este propria cauză. Depinzând numai de sine, Dumnezeu posedă o libertate absolută, fiind singura fiinţă pe deplin liberă. aşadar, în sensul ei cel mai general, libertatea înseamnă afirmarea a ceva prin sine, independent. În configuraţia ontologiei sale, Descartes trece de la monismul deist la dualism. el susţine că Dumnezeu a creat două substanţe secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul întins) şi res cogitans (lucrul cugetător). Res extensa şi lumea fizică Pin res extensa Descartes explică lumea fenomenelor fizice. El susţine că Dumnezeu a creat res extensa ca lume haotică, i-a stabilit legi şi i-a dat un prim impuls, fără să mai intervină ulterior în dezvoltarea ei. Substanţa întinsă sau natura corporală este identificată de Descartes cu întinderea. altfel spus întinderea este o substanţă materială, adică nu are nevoie de altceva ca să existe, decât de Dumnezeu. Rezultă că Descartes, spre deosebire de Locke, înţelege substanţa materială ca fiind totuna cu esenţa lucrurilor, . Identificând materia cu întinderea, Descartes o identifică cu corpul în genere şi o diferenţiază de corpurile individuale. Astfel materia, ca întindere în genere sau ca corp în genere, este unică şi indestructibilă, în timp ce corpurile individuale sunt multiple şi perisabile. Fiind unică, este şi unitară, adică este la fel în toate părţile ei. Este tot una cu plinul şi exclude vidul absolut. Descartes consideră că alături, dar nu independent de materie, o altă dimensiune fundamentală a lucrurilor este mişcarea. Potrivit lui Descartes, mişcarea este, ca şi materia, o substanţă secundă pentru că îşi are izvorul în Dumnezeu. Fiind o astfel de substanţă, mişcarea este invariabilă, astfel că, întreaga cantitate de mişcare se conservă. Descartes consideră că mişcarea se desfăşoară în cerc sau sub forma unui vârtej, în jurul anumitor centre, adică prin deplasarea concomitentă circulară a tuturor părţilor unui inel închis. Descartes înţelege mişcarea numai ca deplasare mecanică a corpurilor geometrice, nu şi ca energie potenţială. Reducând mişcarea la deplasare mecanică, iar materia la întindere, Descartes nu reuşeşte să explice nici proprietatea mişcării de a se propaga printr-o materie inelastică, dură,. De la analiza întinderii şi a mişcării în genere, Descartes va trece la lucrurile întinse şi supuse mişcării. Descartes defineşte lucrurile prin însuşiri pe care Locke le va numi „calităţi primare”: forma (figura), cantitatea, locul şi timpul (durata). Toate însuşirile primare sunt înţelese ca aspecte derivate sau moduri ale întinderii. Figura, e exemplu, presupune o anumită delimitare în cadrul întinderii. Locul este înţeles ca un înveliş exterior al unui corp, astfel încât acesta ocupă un spaţiu din care înlătură un alt corp. Aşadar locul este şi el un decupaj din cadrul întinderii. Mişcarea corpului local, adică mişcarea locală este înţeleasă ca deplasare mecanică în cadrul întinderii, ca transport al unui corp din vecinătatea unora socotite în repaus în vecinătatea altora. astfel mişcarea este considerată geometric, ca varietate de poziţie. Prin înţelegerea geometrică a mişcării, Descartes a pus bazele cinematicii. Deplasările mecanice locale apar ca nişte segmente ale unor vârtejuri care le înglobează. Dealtfel, Descartes a reuşit să susţină ipoteza heliocentristă a lui Copernic, tocmai prin faptul că a admis conjuncţia mişcării generale închise şi a celei locale deschise. Descartes a contribuit la explicarea mişcării locale şi prin faptul că a descoperit faptul că suma constantă a mişcării se repartizează între corpuri şi trece de la unul la altul: Legea inerţiei. Legea mişcării în linie dreaptă pe tangenta la curba descrisă de un mobil. Legea potrivit căruia cauzele particulare ale schimbărilor corpurilor sunt toate cuprinse în aceeaşi regulă. Descartes caracterizează lucrurile individuale prin caracteristici concret-sensibile, pe care Locke le va numi „calităţi secundare”: lumină, culori, gusturi, mirosuri, însuşiri tactile. În general el consideră că varietatea ar rezulta din combinarea unor moduri ale întinderii, cum ar fi: divizibilitatea, figura, mărimea, mişcarea mecanică. Res cogitans şi lumea psihică Spre deosebire de res extensa, care este unică, res cogitans este multiplă. Astfel, Dumnezeu a creat o pluralitate de substanţe cugetătoare, care sunt sufletele umane individuale. În opoziţie cu corpul întins şi necugetător, sufletul este cugetător şi neîntins. Atât prin calitatea sa de substanţă, cât şi prin faptul că este neîntins, şi deci indivizibil, sufletul individual este şi nemuritor. Cele două entităţi există independent, de sine stătător. Totuşi, în cursul vieţii corpul şi sufletul uman întreţin o anumită conexiune. Descartes înţelege conţinutul sufletului ca lucru cugetător, cogito-ul, fie în sens larg, fie în sens restrâns. În sens larg, res cogitans este sufletul cu principalele sale facultăţi sau atribute şi anume: gândirea, voinţa, imaginaţia şi simţirea. Astfel Descartes arată că se poate îndoi cu privire la lucrurile pe care şi le imaginează sau pe care le simte, dar e cert faptul că îşi imaginează şi simte. În acest sens, al certitudinii raţionale, el admite că facultatea de a imagina „există într-adevăr, şi face parte din cugetarea mea”, la fel cum faptul de a simţi nu este altul decât al cugetării. În sens restrâns, Descartes susţine că sufletul cugetător nu cuprinde simţirea şi imaginaţia decât ca moduri. Astfel, el consideră că actele de a simţi sunt, în realitate, incerte. La fel, imaginaţia depinde de lucrurile materiale, căci se exercită în legătură cu ele. Aşadar, în sens restrâns, sufletul cugetător este prin excelenţă gândire şi voinţă. Cele două accepţii ale cogito-ului cartezian nu se exclud. Prima arată că sufletul cuprinde două facultăţi diferite. A doua reafirmă diferenţele dintre facultăţile sufleteşti şi le accentuează, mergând până la a conchide că simţirea şi imaginaţia sunt secundare şi eliminabile din sfera cugetării. Mai precis se susţine că unitatea sufletului este asigurată de primatul gândirii, căci acesta este întrucâtva prezentă şi în actele sensibile şi în cele imaginative. Prin concepţia sa despre lucrul cugetător, Descartes identifică esenţa sufletului cu gândirea şi voinţa raţională. Această concepţie este raţionalist-moderată. Raţionalistă prin teza primatului gândirii şi voinţei raţionale asupra celorlalte acte psihice. Moderată Întrucât susţine că înţelegerea şi dominarea raţional-voluntară a diferitelor acte psihice nu sacrifică specificitatea acestora. Descartes nu confundă însă sufletul, ca substanţă, cu gândirea. Gnoseologia Facultăţile cognitive Descartes susţine că principalele facultăţi cognitive sunt: simţurile, imaginaţia, memoria, intelectul şi voinţa. I. Simţurile au ca obiect fie corpurile externe cu calităţile lor primare (întinderi, figuri, mişcări) şi cele secundare (lumină, culori, gusturi), fie stările interne ale propriului corp foame, sete, dorinţe). În raportul dintre simţuri şi obiectele lor simţurile sunt pasive. Rezultatele cunoaşterii prin simţuri sunt ideile sensibile. Tot prin simţuri se şi impresii plăcute sau neplăcute. În ceea ce priveşte raportul dintre simţuri şi gândire, pe de o parte, Descartes consideră că facultatea de a simţi este un fapt cogitativ, deoarece implică prezenţa gândirii. Pe de altă parte, afirmă că facultatea de a simţi este pasivă şi, ca să primească şi să cunoască idei ale lucrurilor sensibile, trebuie să existe o altă facultate de a le produce. Putem conchide faptul că Descartes admite faptul că Descartes admite faptul că intelectul este prezent în actul simţirii, dar nu pentru a produce senzaţiile, ci pentru a le conştientiza, transformându-le în idei. Relativ la gradul de veridicitate a capacităţii de a simţi, Descartes admite uneori că simţurile şi rezultatele lor sunt înşelătoare. Totuşi Descartes nu ajunge la concluzia că ideile sensibile ar fi lipsite de orice adevăr. El conchide doar că simţurile nu sunt criterii sigure pentru a cunoaşte esenţa lucrurilor. Dar el susţine că, prin intermediul impresiilor plăcute sau neplăcute, simţurile au rolul de a ne înştiinţa, suficient de clar, despre faptul dacă esenţa lucrurilor ne foloseşte sau ne dăunează. II. Memoria este facultatea care conservă ideile. III. Imaginaţia este o aplicare a facultăţii de cunoaştere la un corp prezent ei în chip intim şi, prin urmare, existent., deci se exercită prin lucrurile corporale. Imaginaţia are ca obiect atât aspectul cantitativ al lucrurilor, cât şi calităţile „secundare” (culori, sunete, gusturi) sau stările interne ale corpului. Calităţile primare sunt imaginate mai distinct decât însuşirile sensibile. Fantezia poate să schimbe ideile în mod diferit, alcătuind altele noi. Ea poate crea forme neobişnuite din elemente generale reale (sirene, satiri). Actul de a imagina este, ca şi cel de a simţi, un act cogitativ. Imaginaţia presupune inteligenţa sau gândirea, dar se deosebeşte de inteligenţa pură prin faptul că intuieşte, prin ascuţimea minţii, laturile acelei figuri ca şi cum ar fi prezente. De exemplu un kilogon poate fi gândit, dar nu poate fi imaginat. Relativ la valoarea de adevăr a puterii de a imagina, Descartes afirmă că nici imaginaţia, nici simţurile nu ne-ar putea oferi certitudini asupra unui lucru, dacă n-ar interveni intelectul Spre deosebire de simţuri, imaginaţia poate să ne ridice la o cunoaştere mai înaltă, întrucât examinează lucrurile sub aspectele lor cantitative. IV. Inteligenţa este numită şi raţiune, intelect, minte, gândire, fiind aceeaşi la toţi oamenii. Poate avea ca obiect latura corporală a unui obiect şi, aici are nevoie de aportul imaginaţiei şi, implicit de cel al simţurilor sau a memoriei (este numit „vedere” sau „atingere”. Dar intelectul poate analiza un obiect şi independent de latura sa corporală. În acest caz, spiritul priveşte una din ideile care se află în sine însuşi. Ca valoare de adevăr, intelectul oferă cea mai desăvârşită cunoaştere. Descartes exemplifică superioritatea minţii în raport cu simţurile şi imaginaţia prin felul în care cunoaştem o bucată de ceară scoasă din stup. Mai întâi, prin simţuri percepem diferitele ei însuşiri sensibile. În al doilea rând, prin imaginaţie, ne închipuim că bucata de ceară se caracterizează şi prin alte aspecte cum ar fi cele de corp întins, flexibil, schimbător. În al treilea rând percepţia ei devine o inspecţie a minţii singure. Această inspecţie, care era confuză şi obscură la început, când se folosea doar de simţuri, dar este calară şi limpede acum, când mintea singură urmăreşte din ce este alcătuit lucrul. Descartes susţine că, pentru spirit, cea mai evidentă cunoaştere este a spiritului însuşi. Descartes distinge două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia. A. Intuiţia În general un act intuitiv este spontan, imediat. Intuiţia intelectuală de tip cartezian diferă de intuiţia senzorială atât prin mijlocul cognitiv propus, cât şi prin obiectul său. Intuiţia intelectuală este un act prin care intelectul surprinde spontan specificul obiectului de cunoscut ca obiect al gândirii, aşadar ca obiect gândit. Ca viziune anterioară este mai profundă şi mai convingătoare decât percepţia senzorială. Este adevărat că, prin intuiţie intelectuală, Descartes înţelege atât actul intelectual spontan, cât şi rezultatul acestui act. Ca act, intuiţia este legată de subiectul intelectual, este un pol subiectiv, iar ca rezultat, ea este obiectul ca obiect gândit, intuit, este polul obiectiv pus sau constituit de polul subiectiv, de subiect. Obiectele intuiţiilor sau intuiţiile ca obiecte, ca rezultate, sunt naturi simple în sensul că sunt cunoştinţe indecompozabile. De aceea, cunoştinţele intuitive sunt principii, adică idei fundamentale din care derivă altele. Astfel sunt ideile privind existenţa propriului eu, existenţa lui Dumnezeu, ideea cauzalităţii etc. B. Deducţia carteziană Numită şi inducţie matematică este o modalitate dependentă de intuiţie. Ea completează intuiţia, întrucât din ideile fundamentale sunt intuitive, care au ca obiect naturile simple, derivă noi adevăruri. Ca modalitate de a descoperi ceva nou, deducţia carteziană este opusă deducţiei silogistice. Prin silogism nu se obţine un adevăr nou, ci doar se aplică un adevăr general la un caz particular. în schimb Descartes consideră că adevărurile intuitive de la care se pleacă sugerează noi adevăruri. Deducţia carteziană are un caracter înnoitor pentru că ea este, de fapt, una de tip intuitiv. Ea leagă de adevărurile prime noi adevăruri, care, deşi sugerate de primele, nu derivă din ele în mod silogistic ci necesită noi acte intuitive. Astfel, deducţia extinde lumina adevărurilor prime asupra celor derivate şi o sporeşte. Această modalitate este deductivă pentru că presupune succesiune şi mişcare şi, totodată, este intuitiv-deductivă întrucât se prezintă ca o succesiune de intuiţii. V. Voinţa este o altă facultate care concură la procesul cognitiv. Ea este legată, pe de o parte, de simţuri şi, deci, de ideile sensibile, iar, pe de altă parte, de inteligenţă, deci de ideile intuitiv-deductive indubitabile. Faţă de simţuri, care sunt pasive, sau faţă de intelect, care este nu numai spontan ci şi pasiv, contemplativ, voinţa este un factor activ. Voinţa este indispensabilă adevărului, căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor cunoştinţe. Ca raţionalist, Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie gândirea, dar gândirea aprobată de voinţa fiecăruia. Voinţa este şi cauza erorii prin faptul că, fiind mai întinsă decât raţiunea, îl determină pe om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte. Natura şi criteriul adevărului Descartes a conchis că, pentru a găsi un adevăr absolut indubitabil, trebuie să presupună că şi intelectul (raţiunea) îl poate înşela (din cauza unui geniu rău). Plecând de la îndoiala generalizată, Descartes a descoperit că primul adevăr de neclintit este cel privind existenţa propriului eu: ”Gândesc, deci exist”. Formulată dintr-o frază cuprinzând conjuncţia deci, formula a lăsat impresia că ar fi concluzia unei entimeme, adică a unui raţionament prescurtat. În realitate este vorba de o intuiţie, nu de o entimemă. Plecând de la faptul că se îndoieşte, Descartes a conştientizat imediat faptul că gândeşte, iar gândul că gândeşte l-a implicat imediat în acela că există ca suflet gânditor. Din examinarea enunţului „Gândesc, deci exist”, sau „Eu sunt, eu exist”, Descartes desprinde caracteristicile propoziţiei adevărate. El afirmă că lucrurile pe care le percepem clare şi distincte sunt toate adevărate şi reţine ca însuşiri ale cunoştinţei veridice claritatea (limpezimea) şi distincţia. cele două caracteristici formează împreună evidenţa. Este calară cunoştinţa definită prin suficiente note pentru a ne putea permite recunoaşterea obiectului la care se referă şi distinctă atunci când conţine note specifice prin care se delimitează de alte cunoştinţe similare. regula evidenţei este un criteriu necesar, dar nu şi suficient. Necesar, deoarece pentru a fi adevărată ideea trebuie definită corect. Nu este suficient pentru că o idee poate fi bine delimitată de altele, dar nu şi adevărată. Spunem că evidenţa este un criteriu intralogic al adevărului întrucât presupune raportarea cunoştinţei testate nu numai la alte cunoştinţe înrudite. Criteriul intralogic trebuie completat cu unul extralogic care să permită ieşirea din sfera subiectivităţii pure şi raportarea cunoştinţei la obiectul desemnat. Descartes distinge între o falsitate propriu-zisă sau formală şi o falsitate materială. El consideră că falsitatea formală nu se poate găsi decât în judecăţi. Ideile, considerate în sine, neraportate le altceva nu sunt false formal, ele fiind moduri ale cugetării. În idei există o anumită falsitate materială când înfăţişează ceea ce nu este ca fiind. Rezultă că, aşa cum eroarea poate fi nu numai formală, ci şi materială, tot aşa există atât un adevăr formal (dat de evidenţă), cât şi unul material (dat de corespondenţă). În ceea ce priveşte criteriul adevărului, Descartes afirmă textual că „adevărul nu este sigur decât datorită faptului că Dumnezeu este sau nu există şi că el este o fiinţă perfectă iar tot ceea ce este în noi vine de la el. În gnoseologia sa Descartes nu are în vedere pe Dumnezeu în sens religios. Ideea de Dumnezeu este ideea înlănţuirii existenţei, în care tot ce trebuie să aibă realitate trebuie, în mod necesar, să îşi poată găsi loc. Argumente privind existenţa lui Dumnezeu În Discurs el aduce trei argumente privind existenţa lui Dumnezeu: Proba prin existenţa în noi a ideii de fiinţă perfectă. Proba prin existenţa noastră ca fiinţe imperfecte. Argumentul ontologic. În Meditaţii… Descartes pleacă în realizarea celor trei demonstraţii de la următoarele propoziţii explicite: ideile nu diferă între ele ca moduri ale cugetării ci pentru că înfăţişează lucruri deosebite; in cauza eficientă şi totală trebuie să se afle tot atâta desăvârşire cât există şi în efectul ei; un lucru nu poate izvorî din nimic; un lucru mai desăvârşit (care cuprinde în el mai multă realitate) nu poate ieşi din ceva mai puţin desăvârşit. V l ” ¬ Ö Ø ਀Ħ䘋f᠀nită de la un lucru conţine în sine o realitate gândită. El conchide că această realitate trebuie să fie conţinută în chip formal (actual) sau eminent în cauza acelei idei. În prima probă privind existenţa lui Dumnezeu Descartes pleacă de la faptul că în noi există ideea de fiinţă perfectă, în raport cu care noi o avem pe aceea despre propria noastră fiinţă imperfectă. El argumentează că diferitele note asupra ideii de Dumnezeu nu îşi au sursa în cugetarea specific umană. Astfel, un prim argument este acela că ideea de Dumnezeu cuprinde în sine ideea de substanţă infinită. Un alt argument este acela că ideea de Dumnezeu cuprinde în sine ideea de desăvârşire în act. În cea de a doua probă a existenţei lui Dumnezeu, în Discurs, se pleacă de la faptul că fiinţa noastră imperfectă cunoaşte unele desăvârşiri pe care nu le are. Se conchide că există o fiinţă desăvârşită de la care am dobândit tot ceea ce avem. În cea de a treia Meditaţie se argumentează nu numai că nu provenim din noi înşine, dar că nici nu am fost creaţi ca fiinţe cugetătoare de către părinţi, nici de către o fiinţă mai puţin desăvârşită decât Dumnezeu. A treia probă, argumentul ontologic, desprinde următoarea structură generală a argumentului ontologic de tip cartezian: eu am ideea (conceptul) de fiinţă perfectă; în conceptul de fiinţă perfectă este cuprinsă (gândită) proprietatea existenţei; în concluzie fiinţa perfectă (Dumnezeu) există. Premisele de la care pleacă cele trei demonstraţii carteziene comportă însă unele obiecţii: Supoziţia ontologică potrivit căreia superiorul nu poate proveni din inferior , este, cel puţin din perspectivă evoluţionistă, precară. Chiar dacă toate presupoziţiile carteziene ar fi veridice, ele nu pot fi aplicate nerestrictiv la analiza originii cunoştinţelor. În ceea ce priveşte argumentul ontologic, acesta conţine eroarea, sesizată de Kant, de a trece ilicit de la planul logic la cel extralogic, de la gândul că fiinţa perfectă există, la faptul real că ea chiar există cu adevărat, fără a aduce însă vreo probă în acest sens. Este de observat faptul că Descartes este adeptul unei teologii pozitive, care îşi elaborează ideile despre Dumnezeu plecând de la cunoştinţele despre diferitele calităţi umane, pe care le divinizează prin faptul că le concepe la modul superlativ, ca atribute desăvârşite. Am zice că o asemenea cunoaştere presupune un proces de idealizare, iar rezultatul la care se ajunge este un concept ideal. Metoda intuitiv-deductivă de tip matematic Necesitatea unei metode Considerând că raţiunea umană este, în fondul ei, universală, Descartes a conchis că diversitatea opiniilor în unele şi aceleaşi probleme provin doar de la faptul că „gândirea urmează căi diferite”. El observă că există două feluri de spirite: Unele care se cred mai capabile decât sunt şi se pripesc în judecăţile lor. Altele care au atâta raţiune şi modestie, încât urmăresc, mai curând, părerile altora. Ca şi Bacon el era nemulţumit de metoda scolastică, silogistică, întrucât ea pleca de la premise speculative şi nu reuşea să aducă ceva nou. Premisele metodei carteziene După cum s-a mai spus, Descartes a căutat adevărul în cărţi, în viaţă şi în sine. În elaborarea metodei sale de a căuta adevărul în sine, a fost influenţat de modalităţile practicate de logică şi, mai ales, de geometrie şi algebră. Dar cele trei discipline conţineau anumite dezavantaje, pe care Descartes a încercat să le înlăture. Logica, pe lângă faptul că opera cu silogisme şi reguli prin care nu se obţineau noi adevăruri, obişnuia să combine cunoştinţe făcând abstracţie de valoarea lor de adevăr. Geometria se limita doar la figuri şi, drept urmare, folosea mult imaginaţia, obosind intelectul. Algebra conţinea prea multe reguli şi cifre. Descartes conchide că, pentru a menţine avantajele celor trei discipline, metoda pe care o va urma nu trebuia să conţină prea multe reguli. Iniţial, în Regulae…, a enunţat 21 din care a tratat 18. În Discurs… le va reduce la 4 reguli fundamentale. Metoda sa este interpretată de obicei ca o metodă de inspiraţie matematică, extinsă asupra celorlalte ştiinţe. De fapt, metoda sa este inspirată de operaţiile fundamentale ale gândirii puse în evidenţă de logică. Regulile metodei carteziene şi caracterul lor intuitiv-deductiv. Metoda carteziană cuprinde două tipuri de reguli: capitale şi secundare (auxiliare). Regulile capitale sunt în număr de patru: A nu accepta niciodată un lucru ca adevărat, dacă nu apare astfel în mod evident. A împărţi fiecare problemă analizată în câte fragmente ar fi posibil şi necesar pentru a fi cât mai bine rezolvate. A conduce în ordine gândurile, începând cu cele mai simple şi mai uşor de recunoscut pentru a se ridica, treptat, la cele mai complexe. A face peste tot enumerări complete şi revizuiri generale pentru a exista siguranţa că nu s-a omis nimic. În literatura exegetică, regulile amintite sunt numite în ordine: evidenţa, analiza, sinteza, enumerarea. Evidenţa indică întotdeauna regula generală de recunoaştere a adevărului. Analiza este procedeul prin care vom reduce treptat propoziţiile complicate şi obscure la altele mai simple . Regula analizei nu reclamă, cum s-ar părea o trecere de la ideea generală, mai confuză, la idei mai particulare, ci înseamnă trecerea de la o idee complexă la ideile mai simple componente. De aceea, derivarea analitică a unei idei din alta este de tip intuitiv. Analiza presupune divizarea problemelor complexe: problema trebuie eliberată de orice complicaţie superfluă şi apoi poate fi divizată în probleme mai simple, care se pot considera separat. Prin analiză se pot afla cauzele plecând de la efecte, căci ea indică dependenţa efectelor de cauzele lor. Sinteza presupune drumul invers analizei: de la simplu la complex. Ea nu presupune un drum de la particular la general, deoarece ideile simple şi ideea complexă se situează în acelaşi plan de generalitate. Descartes numeşte absolute lucrurile de la care pleacă, în ordinea deducţiei, şi relative pe cele care urmează să fie deduse. Ca absolute, el exemplifică „orice este considerat independent, cauză, simplu, universal, unu, egal” iar ca relative „ceea ce se cheamă dependent, efect, complex, individual, multiplu, inegal”, depinzând de punctul de vedere din care sunt considerate lucrurile. Ordinea presupusă de regula sintezei necesită un aranjament al ideilor care să respecte ordinea firească a lucrurilor sub o anumită consideraţie. Enumerarea numită şi inducţie intervine atât în analiză cât şi în sinteză. În cazurile mai complexe, de succesiuni a unor multiple elemente, este nevoie de gruparea acestora printr-o enumerare completă, astfel încât să se poată cuprinde, prin intuiţii succesive, fiecare treaptă şi lucrurile situate pe fiecare nivel. Regulile secundare ale metodei carteziene sunt expuse în Regulae… de la VIII la XII. Ele se referă, în ordine, la obiectul care limitează aplicarea regulilor capitale, la intelect, care poate fi antrenat prin diferite exerciţii şi la alte facultăţi ajutătoare. Regula a VIII-a Dacă utilizarea procedeelor capitale nu dă rezultate, trebuie să ne oprim pentru că ne aflăm în faţa a ceva care depăşeşte orice limită a ingeniului uman. Regula a IX-a Perspicacitatea intelectului poate spori prin mici exerciţii prin care să fie cuprinse cu mintea deodată lucruri mai puţine şi mai uşoare. Regula a X-a Sagacitatea (puterea intelectului de a deduce unele lucruri din altele)poate fi cultivată prin formarea obişnuinţei de a urma artele mai uşoare şi mai simple şi care presupun mai multă ordine şi prin exerciţiile aritmetice. Regula a XI-a Să ne apropiem cât mai mult de enumerarea de intuiţie prin formarea obişnuinţei de a parcurge mai multe propoziţii derivate din altele mai simple prin mişcarea continuă a gândirii şi prin conceperea distinctă a mai multor lucruri deodată. Regula a XII-a Intelectul trebuie să se ajute de imaginaţie, simţuri şi memorie fie pentru a putea intui naturile simple, fie pentru a găsi ceva necunoscut prin compararea sa cu cava cunoscut. Îndoiala radicală şi justificarea sa metafizică. Descartes şi-a elaborat metoda şi chiar a aplicat-o în matematică fără să supună unei critici radicale orice cunoaştere. Pentru a fi sigur că metoda sa poate fi extinsă asupra oricărei ştiinţe, era necesar să realizeze o critică radicală oricărei cunoaşteri, spre a vedea dacă există un adevăr de nezdruncinat. Acesta va putea servi ca fundament al oricărui adevăr şi ca justificare a metodei sale. Acest adevăr va fi acela despre existenţa propriului eu cugetător. Îndoiala radicală va fi însă ce practicată de Descartes după elaborarea metodei. Îndoiala metodologică este un act logic, de negaţie, care presupune că orice cunoştinţă este falsă. Este îndoiala practică, voluntară, şi diferită de îndoiala pur teoretică. Ca atare, ea a fost pusă în legătură cu doctrina liberului arbitru. Îndoiala carteziană rămâne una metodică, provizorie. Descartes pleacă de la îndoială pentru a ajunge la un adevăr cert. de aceea, demersul său dubitativ începe asemenea unui raţionament prin absurd: pentru a descoperi că ceva este cert, presupune că nimic nu este cert. Deşi Descartes îşi începe îndoiala sa radicală printr-o reducere la absurd, totuşi el procedează mai departe intuitiv, nu deductiv. Conform unui raţionament prin absurd, desfăşurarea ideilor ar fi următoarea: – trebuie găsit ceva cert; – presupunem că nimic nu este cert (=totul este fals); – presupoziţia că totul este fals trebuie respinsă, întrucât cade în propria sa sferă, adică în sfera lui „totul este fals”. Pe Descartes îl interesează însă precizarea concretă a acestui cava cert. De aceea el renunţă la raţionamentul prin absurd şi trece la constatarea (intuiţia) că prin afirmarea că totul este fals a constituit deja o existenţă. Deci propoziţia „totul este fals” luată ca reflectare este negată de aceeaşi propoziţie luată ca obiect al reflectării. De aceea la Descartes trecerea de la propoziţia „nimic nu este cert” la propoziţia ”este ceva cert” nu este un act deductiv, ci unul de tip intuitiv. În continuare, întrucât îndoiala înseamnă cugetare, iar cugetarea presupune un subiect cogitativ, Descartes realizează şi intuiţia sum, ergo Deus est. Descartes trece intuitiv de la un concept la altul, conform conceptului că între ele există o legătură necesară în sensul că este un concept intim implicat în celălalt. În intuiţia existenţei eului cugetător şi în intuiţia existenţei lui Dumnezeu, Descartes comite două greşeli: Afirmă nu numai existenţa, ci şi natura acestuia, şi anume o natură spirituală. Afirmă nu numai existenţa infinitului, ci şi natura acestuia, şi anume aceea divină. În ce priveşte cele două greşeli cuprinse în cele două intuiţii carteziene de bază, acestea se explică prin faptul că, procedând intuitiv, Descartes scoate din ideea de eu şi din cea de fiinţă infinită ceea ce nu există în ele prin definiţia lor logic-formală, dar se află în conjuncţie cu ele potrivit mentalităţii timpului său. şi anume concepţia substanţială a eului şi, respectiv, ideea că fiinţa infinită este aceeaşi cu Fiinţa divină. Concepţia despre om Natura umană Descartes caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar îl defineşte ca lucru care cugetă. El consideră că eul cugetător include gândirea, voinţa, precum şi actul de a simţi şi cel de a imagina. Descartes defineşte eul cugetător prin gândire, considerând că acesta condiţionează ideile sensibile şi actele voluntare. Eul cugetător este independent în măsura în care a simţi şi a imagina aparţin eului ca virtualităţi sau posibilităţi care se raportează la corp şi la cea ce este corporal atunci când se exercită efectiv şi trec de la potenţă în act. La om, sufletul şi trupul există şi sunt strâns unite, ca şi cum ar forma un singur lucru. Potrivit lui Descartes legătura dintre sufletul raţional-volitiv şi corpul lipsit de raţiune şi voinţă este intermediată, în dublul sens, de aşa-zisul suflet animal (senzitiv). Potrivit concepţiei carteziene, trupul necugetător şi sufletul cugetător se pot condiţiona sau se pot cauza unul pe celălalt,dar nici unul dintre ele nu poate determina natura celuilalt. Libertatea umană A. Libertatea interioară Libertatea interioară priveşte raportul voinţei cu celelalte facultăţi subiective. Descartes consideră că voinţa poate fi şi „mişcată” de judecăţi şi pasiuni, dar poate fi şi autonomă şi imperativă în raport cu acestea. 1. În ceea ce priveşte judecăţile, cele adevărate sunt cele care influenţează voinţa să consimtă asupra veridicităţii lor. Dar voinţa rămâne liberă, căci puterea deciziei, adică, în acest caz, hotărârea de a-şi da sau nu asentimentul cunoştinţelor respective, îi aparţine. Aşa cum se exprima Descartes, eu cred ceea ce văd, dar văd numai ceea ce privesc şi privesc numai ceea ce vreau. În plan cogitativ, libertatea voinţei intervine numai în raport cu judecăţile, nu şi cu ideile. Judecăţile sunt acte voluntare, pentru că presupun acţiunea liber-consimţită de a lega o noţiune-predicat de o altă noţiune-subiect. De acea şi certitudinea asupra adevărului unui act judicativ presupune consimţirea liberă la raporturile pe care mintea le gândeşte în judecata respectivă. În cazul în care voinţa se extinde mai mult decât intelectul, ea conduce nu doar la greşeli, ci şi la o libertate neautentică. 2. În raport cu pasiunile, voinţa poate fin influenţată de ele, dar are şi datoria de a le stăpâni. pasiunile ţin de sufletul senzitiv, pentru că se formează în strânsă legătură cu percepţiile lucrurilor sensibile. Pasiunile sufletului sunt definite ca „percepţii sau emoţii ale sufletului care sunt raportate în mod special la suflet şi sunt cauzate, întreţinute şi întărite printr-o anumită mişcare a spiritelor”. Prin aceasta nu se înţelege ceva spiritual, ci nişte particule fine ale sângelui, cu rol de transport al senzaţiilor. Descartes susţine că voinţa poate domina total pasiunile prin intermediul gândirii. În concluzie, Descartes consideră că libertatea interioară constă în puterea voinţei de a decide adevărul şi de a stăpâni pasiunile. În ceea ce priveşte pasiunile, voinţa împărtăşeşte, de regulă, acele pasiuni pe care raţiunea i le prezintă ca dezirabile. Rezultă că voinţa atinge un grad mai ridicat de libertate interioară atunci când se aliază cu raţiunea sau cu pasiunea justificată raţional. B. Libertatea practică În general, libertatea exterioară este o răsfrângere a cele interioare. În fond, omul aderă voluntar la anumite idei şi pasiuni în vederea acţiunii sale, pentru a le traduce în fapt. Descartes consideră că adevărul eficient trebuie obţinut pe baza realităţii. Ca atare el este hotărât să caute adevărul în marea carte a lumii şi în sine. Urmând propria cale de a ajunge la adevăr, el a descoperit, pe lângă existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu, o seamă de legi pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură, şi, printre ele, multe adevăruri mai folositoare. În viziunea lui Descartes, filosofia practică ne sporeşte libertatea faţă de natură prin multiple utilităţi: a) prin filosofia practică putem folosi elementele naturii în scopuri proprii; b) ne ajută să inventăm obiecte artificiale; c) ne asigură sănătatea. Astfel, medicina, arătând că spiritul depinde de temperament şi de aşezarea organelor în corp, îi poate face pe oameni mai încrezători şi mai îndemânatici, iar prin faptul că descoperă cauze şi remedii, ne poate scuti de multe boli ale trupului sau ale spiritului şi chiar de slăbiciunile îmbătrânirii. În sinteză, libertatea practică rezidă în acţiunea prin care omul domină natura, ascultând de ea şi folosind-o în scopul sporirii propriei vieţi. Ea presupune, ca şi libertatea interioară, o conjuncţie a voinţei şi a raţiunii. C. Libertatea morală Descartes corelează libertatea morală atât cu libertatea interioară, cât şi cu aceea practică. Morala carteziană este o morală a raţiunii, pentru că afirmă că raţiunea poate trebuie să domine pasiunea şi că adevărul implică binele. Caracterul raţional conferit de Descartes libertăţii morale reiese din însăşi conţinutul raţional al moralei sale provizorii, ca şi din argumentele pe care le justifică. Prima regulă este aceea de a respecta legile şi obiceiurile din ţara în care trăieşti, precum şi opiniile „cele mai cumpănite şi mai înţelepte” aplicate de concetăţenii „cei mai cu judecată”. A doua regulă este „de a fi cât mai ferm şi mai hotărât cu putinţă” în acţiunile proprii, şi de a urma constant opiniile acceptate atât cât ele nu încetează să fie adevărate. A treia regulă este de a se schimba mai degrabă dorinţele proprii, decât ordinea lumii. A patra regulă este aceea de a folosi întreaga viaţă pentru desăvârşirea raţiunii proprii prin căutarea adevărului. Toate aceste reguli au un caracter raţional, deoarece presupun cultivarea raţiunii. Din normele moralei carteziene rezultă şi în ce constă binele şi, deci, conţinutul libertăţii morale. Binele înseamnă a te înţelege cu ceilalţi, a fi consecvent cu tine însuţi în măsura în care urmezi adevărul, a dori doar ceea ce este posibil şi, mai ales, da a fi de folos celorlalţi prin dobândirea de adevăruri aplicabile în practică. Departe de a fi conservatoare şi cvietistă, etica „bunului simţ” cartezian îi ermite omului să fie oricât de liber şi de activ, dar fără a ieşi din legalitate, din reperele sacre, din raţiunea existentă în lume, adică din uzul propriei sale raţiuni. PAGE PAGE 8 쥁@