Referat Libertatea2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Libertatea2 si de asemenea puteti face Download Referat Libertatea2

Citeste fragmente din Referat Libertatea2

       LIBERTATEA         Vom analiza sistemul de metareguli al recursului la politică din trei perspective: (1) cel al recursului la reguli; (2) cel al aplicării regulilor de către arbitru; (3) cel al raporturilor dintre cei cărora li se aplică regulile.         Din perspectivele menţionate mai sus, libertatea, dreptatea şi egalitatea sunt denumiri convenabile, dar ambigui. Libertatea, de pildă, poate să apară ca presupoziţie a recursului la reguli, dar şi ca o soluţie la o problemă prin apel la o metaregulă.         Repere ale dezbaterii despre libertate         Libertatea îi pune manifest în mare dificultate pe cei care încearcă să o gândească atent. Are ea oare vreun rost? HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot0#foot0" nota 1         Filosofia politică modernă a introdus ideea unei "stări naturale". În această stare există un soi de libertate sălbatică: fiecare este propriul ei/său stăpân. Există însă o ambiguitate care minează ideea aceasta ca atare.         Pe de o parte, putem interpreta "starea naturală" ca o cale de a ajunge la ideea că nu totul este reglementat. Este vorba despre ceea ce, mai jos, denumim libertatea ca presupoziţie. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot1#foot1" 2         Pe de altă parte, marea problemă este că tot restul demersului care pleacă de la "starea naturală" este o sofisticată întemeiere a restrângerii acestei libertăţi originare. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot2#foot2" nota 3 Or, străduinţa oamenilor moderni pare a fi mai degrabă să rezolve problema libertăţii (şi anume să extindă libertatea). Tehnica recursului la starea naturală nu este utilizată aici în forma ei originară. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot3#foot3" nota 4 Intuiţia de bază este că acţiunile oamenilor sunt întreprinse în condiţiile presupoziţiei libertăţii şi că, precum orice presupoziţie, ea poate fi "solidară" cu stări de lucruri de semn opus, respectiv un fond al cooperării umane reuşite şi altul (arbitrarul) în care se ivesc probleme, pe care, pentru a le rezolva, oamenii inventează reguli. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot4#foot4" nota 5         Cum te pot face regulile, care sunt asociate cu constrângeri, mai liber? Dacă lucrul acesta s-ar petrece pe fondul unei stări naturale, ai pierde evident din libertate. Ideea este însă că fondul cu pricina este arbitrarul, o stare în care capriciile cuiva pot împiedica pe altcineva să obţină avantajele scontate de pe urma acţiunii plănuite.         Tema creionată în alineatul anterior este aceea a supremaţiei dreptului (sau domniei legii). Legătura dintre supremaţia dreptului şi libertate este subliniată, de pildă, de către autori precum Rawls. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot5#foot5" nota 6 Pe această temă se duce o discuţie subtilă în problema garantării libertătii.         Pe de o parte, am putea socoti că statul este acela care garantează libertatea. Termenul de "stat de drept", dacă este folosit ca un sinonim pentru "supremaţia dreptului", pune accentul pe rolul statului.         Pe de altă parte, în viziunea unui autor ca A.V.Dicey, siguranţa libertăţii individuale nu provine dintr-o frază a unui document. Nu are, de asemenea, nici un sens să vorbeşti despre "garantarea" libertăţii. A vorbi despre "garantarea" libertăţii ar sugera că aceasta este un privilegiu acordat de o autoritate aflată deasupra legii obişnuite a ţării. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot6#foot6" nota 7 Din punctul acesta de vedere, există o prioritatea a principiului libertăţii în raport cu o Constituţie în sensul de sistem de reguli ce stabilesc structura organelor statului şi funcţionarea acestora.         În clasica analiză a lui A.V. Dicey, nucleul Constitu]iei britanice îl constituie supremaţia dreptului (Supremacy or Rule of Law), ale cărei componente de bază sunt: (1) egalitatea în faţa legii (pe care o putem compara cu antica isonomia); (2) principiul că nimeni nu poate fi pedepsit decât dacă a-ncălcat o lege (nulla poena, nullum crimen sine lege, "nici o pedeapsă, nici o acuzaţie fără lege", în dreptul roman); (3) prioritatea libertăţii individuale în raport cu Constituţia. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot7#foot7" nota 8         Dicey a subliniat semnificaţia absenţei dreptului administrativ, ca parte a sistemului de drept care se aplică în cazul acţiunii autorităţilor publice. Din perspectiva supremaţiei dreptului, nu există nici tribunale, nici o reguli speciale după care să se arbitreze în cazul conflictelor ce implică structuri ale statului.         Impresia multora, nu doar a celor care studiază profesional recursul la politică, este că libertatea individuală are proprietăţi dizolvante (destramă comunităţi, generează "capitalism sălbatic" ş.a.m.d.). Vanberg şi Buchanan au creionat însă un contrast interesant între solidaritate şi încredere. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot8#foot8" nota 9 Încrederea între oameni este proprie tocmai zonelor unde există libertate individuală.         La urmă, dar nu ca ultima chestiune în ordinea importanţei, trebuie menţionată chiar formularea condiţiilor în care se pune problema libertăţii. Condiţia asupra căreia ne concentrăm atenţia în continuare este lipsa unui scop comun. HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm" l "foot9#foot9" 10                 Libertatea ca presupoziţie         Ideea centrală a capitolului anterior este că recurgem la reguli pentru că s-a ivit o problemă, un conflict. Altfel nu facem apel la reguli.         Dacă regulile ar fi ordine pe care trebuie să le urmăm, marea dificultate ar consta în aceea că ori de câte ori întreprind o nouă acţiune ar trebui, explicit sau implicit, să îndeplinesc un ordin. Ies pe uşa casei. Ce ordin îndeplinesc? Să deschid uşa? Să mai fac un pas, apoi altul? Să nu mă întorc? ş.a.m.d. Ar fi o infinitate de ordine de îndeplinit de fapt. Nici chiar dacă aş face asta inconştient, nu aş putea să văd dacă le-am îndeplinit pe toate cum trebuie. Drept care mă mulţumesc să ies pe uşă.         Chiar dacă ordinele de mai sus nu ar fi concepute în sens pozitiv, ci negativ (ca interdicţii), dificultatea nu ar fi mai mică. Ce nu trebuie să fac atunci când ies pe uşa Universităţii. Să nu sparg geamul? Să nu desfac şuruburile de la mânerele uşii? Să nu iau mânerele cu mine? ş.a.m.d. Dezarmant de multe interdicţii!         Avantajul ideii "regulilor ca interdicţii" constă însă în punerea în evidenţă a prezumţiei de libertate: tot ce nu este interzis este permis. Opusul acestei prezumţii este prezumţia reglementării. "Legea" (regula), în lumina prezumţiei reglementării, ar trebui să furnizeze indicaţii explicite despre ce trebuie făcut.         Prezumţia reglementării paralizează acţiunea umană. Ar fi nenumărate exemple de oferit în acest sens, din România şi, în general, din Europa. Cutare manager dintr-un domeniu oarecare spune că nu poate acţiona pentru că nu există "o lege-cadru pentru domeniul său". "Legea" ar trebui să-i spună cum să facă el/ea contracte ş.a.m.d. Exemplele se pot diversifica la nesfârşit.         Dacă regulile sunt soluţii ale unor conflicte, atunci presupoziţia care dă sens acţiunii umane este libertatea. Cât timp nu există conflict, acţionez după cum cred de cuviinţă. Pur şi simplu acţiunea umană presupune libertatea. Fără libertate nu are sens să spun că eu am făcut cutare lucru sau că tu ai întreprins cutare acţiune.         Are o societate scopuri comune?         Libertatea ca presupoziţie dă sens şi întreprinderii unei acţiuni şi neîntreprinderii acţiunii respective de către individ. Ea nu poate constitui un ghid însă, tocmai din această pricină, când indivizii ajung să aibă probleme în relaţiile dintre ei. Atunci ei pot invoca reguli diferite şi s-ar părea că, în acest fel, nici o regulă comună nu mai există.         Societatea din modelele noastre bilaterale are doar doi membri. Dacă au un scop comun oarecare, atunci ei cooperează în vederea atingerii lui. Cum fac acest lucru nu este interesant din punct de vedere al libertăţii politice ca soluţie la o problemă. Cooperarea lor nu ridică nici o problemă.         Ce se întâmplă oare dacă membrii societăţii nu au nici un scop comun? În ce sens se mai poate vorbi despre cooperarea lor? Dar dacă scopurile, vederile lor sunt contrastante?         Cooperarea atunci când nu există un scop comun vizează, ca orice acţiune de cooperare, păstrarea ordinii (în sensul tehnic propus aici - acela de ordine ca avantaj reciproc). Acesta este tipul de situaţii care este interesant din punctul de vedere al libertăţii.         Când există un scop comun sau când membrii societăţii au scopuri necontrastante, nu are nici un rost să pui problema libertăţii. Pur şi simplu problema nu există. Ea există doar când scopurile comune lipsesc şi, potenţial cel puţin, scopurile membrilor societăţii sunt contrastante.         Aşadar, până la urmă este puţin important dacă societatea are sau nu scopuri comune. Pentru ca să putem pune problema libertăţii trebuie să introducem asumpţia că nu există un scop comun. Altfel spus, problema libertăţii este urmărirea de scopuri contrastante (incompatibile) în condiţii de ordine.         Neaşteptata metaregulă a libertăţii: supremaţia legilor.         Din condiţia inexistenţei scopurilor comune decurge imediat ideea că în societate există un teren minat, pe care pot apărea la tot pasul conflicte.         Să zicem că A adoră filmele pornografice, iar B nu poate suferi ideea existenţei filmelor pornografice. Conflictul dintre ei pe această temă este inevitabil.         Care ar fi regula în situaţia de mai sus? A ar putea să propună regula sa: toţi trebuie să vadă filme pornografice. Drept care instalează un ecran pe care poate şi B să-l vadă. B, la rândul său, propune regula sa: toate filmele pornografice vor fi distruse.         Nu există în situaţia de mai sus o regulă care să le convină amândurora. Tot ce ar putea face A ar fi să se mulţumeasă să vadă doar el filme pornografice şi să nu pună ecranul pe care l-ar putea vedea şi B. Iar B se poate mulţumi cu această regulă, pentru că personal se va putea feri de vizionarea filmelor nedorite. Regula de mai sus este un compromis. Într-un fel, recursul la politică este o artă de a ajunge la compromisuri. Dificultatea cea mare ar fi însă dacă am încerca să formulăm o "metaregulă a compromisului". Cât trebuie să cedeze fiecare? Există oare totdeauna un soi de punct de echilibru în care să se întâlnească A şi B în situaţii precum aceea de mai sus?         "Metaregula compromisului" nu ar fi operaţională. Ceea ce rămâne este pur şi simplu ideea unei reguli asupra căreia cad de acord atât A, cât şi B. Condiţia suplimentară degajată din experimentul gândit de mai sus este cea a existenţei unei (singure) reguli.         Metaregula la care conduce meditaţia pe tema libertăţii este cea a supremaţiei regulilor. Orice conflict trebuie soluţionat pe baza unei reguli. Metaregula nu specifică însă un anume conţinut al regulii despre care este vorba.         Un corolar despre domnia legii şi o trimitere către regulile de proprietate Acest referat a fost făcut de Alinutu Razman         Ar putea fi soluţionate însă cazuri care ridică probleme analoage după reguli diferite? Acest lucru nu este posibil. Cazurile fiind analoage, soluţionarea lor diferită înseamnă că există un conflict între regului. Iar metaregula supremaţiei regulilor cere să existe o regulă şi numai una.         Prin urmare, metaregula supremaţiei regulilor are drept corolar şi supremaţia legii (în sensul că extinderea la noi cazuri a regulilor nu se face sub semnul arbitrarului).         La nivelul discuţiei despre metareguli nu are sens să investigăm ce formă exactă ar avea regulile la care se referă metaregula supremaţiei regulilor. Intuiţia ne spune ceva însă despre nucleul acestor reguli: sunt reguli referitoare la ceea ce pot şi nu pot face (cu un anume bun, între alte) în raport cu alţi oameni. Mai direct spus, este vorba despre ceea ce este al meu şi ce este al tău.         Regulile în sensul de mai sus sunt reguli ale proprietăţii. Analiza mai amănunţită a acestor reguli este însă amânată pentru un capitol ulterior.         Despre ce fel de libertate este vorba dacă nu pot face tot ce vreau?         Cititorul şi-a pus poate deja această întrebare. Nu este vorba oare despre limitarea libertăţii? Presupoziţia acestui mod de a pune problema este însă că libertatea este dată în prealabil (şi apoi limitată).         Presupoziţia de mai sus nu este însă cea subiacentă meditaţiei filosofice anterioare. Ideea este că limitarea produce libertatea.         Dacă există o regulă, părţile se străduiesc să obţină maximum de avantaje în condiţiile regulii date.         Mai mult decât atât, o regulă nu "acoperă" complet acţiunile unui individ. Reţeaua regulilor se ţese doar acolo unde sunt puncte de conflict.         Fără reguli, acţiunea articulată pe termen lung nu ar fi posibilă. Mai devreme sau mai târziu, individul se ciocneşte de acţiunile de sens opus ale altui individ. Rolul regulii este să-i permită să ştie la ce să se aştepte şi până unde poate să meargă.         Chiar în situaţiile în care regula nu există încă, există metaregula. Iar aceasta spune că orice conflict trebuie decis prin recurs la o regulă. Iar aceasta înseamnă o soluţie argumentată: o soluţie a unei dispute pe baza articulării înţelepte a avantajelor părţilor.         Un test de civilizaţie         Un caz imaginar simplu arată limpede ce se întâmplă când nu există reguli şi de ce nu are sens să vorbeşti despre libertate în asemenea situaţii.         Să ne imaginăm că A şi B stau faţă în faţă de o parte şi de alta a unei mese şi intenţionează să discute. Fiecare are însă pornirea de a vorbi mult. De asemenea, se întrerup frecvent unul pe altul.         Dacă nu adoptă nici o regulă, A şi B nu fac decât să genereze dezordine. Ar putea cel mult să constate că nu au ce discuta şi să se despartă. Dar aceasta ar fi o regulă! Presupunerea noastră era că nu se plasează sub semnul supremaţiei regulilor. Rezultatul este dezordinea, nu libertatea.         Libertatea ca lipsă a arbitrarului         Supremaţia regulilor ar putea ascunde, la prima vedere, domnia arbitrarului. Nu ar trebui oare să ascultăm şi de un dictator care face reguli după bunul său plac?         Ideea călăuzitoare conform căreia nu trebuie să ne ghidăm după cuvinte este de mare importanţă şi în construirea răspunsului la întrebarea de mai sus. Indiferent ce denumire ar folosi dictatorul sau altcineva, nu cuvântul "regulă", sau "lege", sau altul contează.         Regulile în sensul folosit aici sunt soluţii ale unor probleme. Ele nu se nasc pentru a satisface capriciile unui dictator. Mai departe, ele sunt rodul acordului membrilor societăţii.         Nici arbitrul nu face reguli atunci când recurge la principii. Arbitrul descoperă regula printr-un experiment imaginar.         Elementul care lipseşte în "regulile" dictatorului este argumentarea. Ea nici nu ar avea cum să se constituie, dacă "regula" este fixată unilateral. Lipseşte examinarea argumentelor şi contraargumentelor părţilor.         Elementul de arbitrar apare nu doar în cazul în care "regulile" sunt rodul capriciilor dictatorilor. Regulile, în sensul folosit aici, sunt extinse caz cu caz. De aici diferenţele care apar chiar în raport cu legislaţia bazată pe ideea specificării unei "reguli" pentru un "tip" de situaţii.         Să zicem, de pildă, că legislaţia interzice horele pe drumurile publice. Ce se întâmplă dacă pe drum nu circulă însă nici o maşină vreme de câteva ore? Nu se poate dansa hora? Aplicarea ad litteram a legislaţiei nu ar fi în avantajul nimănui. Ea ar produce dezordine, nu ordine.         Marea problemă a legislaţiei, în situaţii precum cea din exemplul nostru, este că rezolvarea cazului rămâne la latitudinea celor care aplică dispoziţiile din legislaţie. Se creează un spaţiu pentru comportamentul arbitrar.         De asemenea, în cazul legislaţiei nu există o constrângere clară exercitată de metareguli. Este vorba despre un caz nou? Este vorba despre un conflict de reguli? Credinţa strictă în textul pozitiv al legii împiedică ascensiunea la un metanivel.         Libertatea ca liant al societăţii         Concluzia acestui capitol este simplă şi nu chiar atât de paradoxală pe cât ar părea la prima vedere, deoarece - din perspectiva problemei cooperării - dacă fiecare individ face "ce-i trăzneşte prin cap", rezultatul este dezavantajos pentru toţi.         Ceilalţi pun oricum obstacole în calea acţiunilor mele. Problema este ca ele să nu apară în mod arbitrar. Dacă ele sunt rodul unor reguli la a căror introducere am consimţit şi eu, caracterul arbitrar dispare. De aceea, recursul la reguli este primordial.         Întrebarea care se pune nu o dată este dacă, în aceste condiţii, legăturile sociale nu sunt cumva prea slabe sau chiar inexistente. Nu s-a susţinut mai sus că problema cu adevărat relevantă din punctul de vedere al libertăţii se pune atunci când nu există scopuri comune? Dacă există scopuri comune, oamenii sunt pur şi simplu solidari în acţiunea de atingere a ţelurilor lor. Solidaritatea lor este liantul societăţii. Ce îi uneşte când sunt liberi?         Obiecţia de mai sus pune accentul pe efectul forţelor centrifuge pe care le-ar stimula pluralismul. Dacă fiecare ar fi liber să-şi educe copiii în limba pe care o socoate ea sau el drept cea potrivită, nu s-ar ajunge rapid la blocarea proceselor simple de comunicare şi la destrămarea legăturilor ce ţin laolaltă o ţară? Desigur că s-ar putea oferi relativ uşor contraexemple empirice. Acestea sunt însă nepotrivite aici, în contextul discuţiei pe modele simple. Problema este aici ce i-ar uni pe A şi B din modelele noastre.         Răspunsul este că respectul pentru reguli generează încredere. Am încredere în celălalt pentru că ştiu că respectă o regulă şi celălalt are încredere în mine din acelaşi motiv.         Ceea ce-i uneşte pe indivizii liberi nu este un scop, ci încrederea că vor putea fiecare să-şi urmărească scopurile fără să fie împiedicaţi arbitrar de către altcineva.         Corolar: poate fi o lege retroactivă?         Înainte de a propune citoarei/cititorului un număr de întrebări, ar fi poate interesant să testăm, să punem la încercare pe loc construcţia de mai sus şi să vedem ce răspuns am putea produce la o întrebare clasică.         Să efectuăm în cadrul modelului de mai sus un experiment imaginar: să zicem că A şi B au căzut de acord asupra unei reguli care indică spre cazuri din trecut. Poate un arbitru C să recunoască regula respectivă şi să o aplice efectiv? Cu alte cuvinte, problema este cea a unei legi (cuplul regulă plus extinderea ei) retroactive.         Ca şi în cazul autovânzării ca sclav, răspunsul negativ pare foarte implauzibil. La urma urmei, părţile au căzut de acord; de ce nu ar prima dorinţa lor?         Dacă ne amintim însă că regulile sunt încastrate în cazuri, perspectiva se schimbă. La prima vedere, A şi B au decis un caz (pentru că au adoptat o regulă). Dar lucrurile nu stau aşa. Ar putea la fel de bine să se reunească mâine şi să decidă alt caz printr-o regulă care ar trimite către primul caz. Nu există atunci, de fapt, nici o regulă.         Dacă ar recunoaşte "regula" care se află la originea legii retroactive, arbitrul C ar ruina metaregula supremaţiei regulilor. Presupoziţia că ar exista o regulă este falsă. Deci nici recunoaşterea regulii nu are sens.         Interogaţii pe tema libertăţii         1. (Întrebare retorică) Nu cumva cheia înţelegerii libertăţii stă în sesizarea raportului dintre libertate ca presupoziţie şi ideea că orice conflict din societate este soluţionat nu arbitrar, ci pe baza unei reguli? Lipsa scopurilor comune şi posibila dezvoltare de scopuri incompatibile nu este decât terenul pe care apar problemele.         2. În situaţiile reale este inexistenţa unui scop al societăţii ca întreg o chestiune empirică?         (Posibil punct de start pentru un răspuns: războaiele religioase din Europa, duse cu scopul de a consacra supremaţia în stat a unei confesiuni sau a alteia, nu au adus victoria decisivă a uneia dintre părţi; toleranţa religioasă s-a dovedit o soluţie.)         3. Ar putea "testul de civilizaţie" să fie aplicat dezbaterilor de la televiziune? Rezultatele obţinute ar genera oare o hartă interesantă politic?         4. Distincţia implicită aici între problema libertăţii politice şi probleme cum ar fi raportul dintre determinism şi libertatea voinţei este doar o asumpţie comodă la nivelul modelelor?         5. Poate fi libertatea separată pe "domenii": libertatea cuvântului, libertatea de asociere, libertatea economică etc.?         6. De ce oamenii care beneficiază de avantajele oferite de ordinea creeată de libertate nu au, adesea, o mare preţuire pentru libertate?         7. Tratarea cu prioritate a libertăţii, în această introducere în filosofia politică, în raport cu dreptatea şi egalitatea, are rosturi care pot face obiectul unei construcţii teoretice mai articulate? nota              V. Norman Barry, An Introduction to Modern Political Thought, p.191 (pentru o prezentare a dilemelor conceptului de libertate). Barry atrage atenţia asupra faptului că un autor ca Ronald Dworkin sugerează că, de îndată ce sunt precizaţi termenii în care pot fi evaluate legile şi instituţiile, libertatea este un concept dizolvat (cf. Ronald Dworkin, Taking Rights Seriously, Londra, Duckworth, 1977, cap.12). 2              În sensul acesta, cercetările lui Axelrod, care au pus în evidenţă existenţa cooperării fără ca să existe guvernământul, au o importanţă crucială (v.Robert Axelrod, "The Problem of Cooperation", p.237 ş.u.). De asemenea, este important clasicul contrast între societăţi şi sisteme de drept bazate pe prezumţia de libertate (libertatea ca presupoziţie) şi cele bazate pe prezumţia de reglementare (presupoziţia că orice acţiune trebuie să fie autorizată). Dershowitz creionează foarte viu acest contrast pornind de la un schimb de persoane acuzate de spionaj în S.U.A., respectiv în U.R.S.S.: legea sovietică privitoare la spionaj era largă (incluzând strângerea cam a orice fel de informaţii pe care guvernul nu vrea să le facă publice), în vreme ce legea americană permite strângerea de informaţii pe care guvernul le-ar vrea confidenţiale; legea sovietică permitea K.G.B. să închidă pe cineva vreme de nouă luni, fără a avea acces la un avocat, un lucru de-a dreptul de neînţeles pentru americani; deşi era aproape sigur spion, sovieticul avea multe căi de apărare în America, fiind perfect posibil ca juridic să fie nevinovat (cf.Alan M.Dershowitz, Taking Liberties, Chicago, Contemporary Books, 1988, pp.222-224). nota              Cea mai importantă scriere contemporană care porneşte de la teoria stării naturale este Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie (ed.orig.1974), Bucureşti, Humanitas, 1997, pp.43-67. Cred că o posibilă interpretare a lucrării lui Nozick ar fi că ea este o încercare de a scăpa din capcana restrângerii libertăţii originare (v. op.cit., pp.166-193, în special pentru acest tip de problemă şi efortul argumentativ pe care îl face Nozick). nota              În forma originară, indivizii din starea naturală sunt înzestraţi cu drepturi. Un alt sens al tehnicii recursului la starea naturală este acela de metodă de construire a unor modele în care nu există instituţii; acestea apar ca urmare a interacţiunilor dintre indivizi. Pentru o prezentare a tehnicii recursului la starea naturală în acest sens v. Andrew Schotter, The Economic Theory of Social Institutions, Cambridge University Press, 1981, pp.20-39. Această din urmă metodă este folosită şi aici, dar cred că termenul de "stare naturală" este derutant, din pricina conotaţiilor sale. nota              V., în prelungirea acestei observaţii, şi discuţia de începutul paragrafului despre imposibilitatea teoretică a cooperării, în capitolul despre piaţă ca instituţie. nota              John Rawls, A Theory of Justice, Oxford University Press, 1972, pp.235-243. nota              Dicey se referă explicit la Constituţia Belgiei, pe care o consideră, de altfel, o transpunere în scris a Constituţiei (nescrise) engleze (v. A.V.Dicey, Introduction to the Study of the Law of the Constitution, Indianapolis, LibertyClassics, 1982 (reprint după ed.a 8-a din 1915; prima ediţie - 1885), pp.38, 123-124). nota              Vezi A.V. Dicey, Law of the Constitution, pp.107-122; comentarii în: D. Kavanagh, British Politics, Oxford University Press, 1985, p. 298; Ph. Lauvaux, Les grandes d魯craties contemporaines, Presses Universitaires de France, 1990, pp. 333-335 (în special pentru ideea că libertăţile individuale sunt sursa, nu consecinţa, dreptului public, după Dicey); R. Michener, "Foreword" la Dicey, Law of the Constitution, p. xxii (în special pentru sublinierea inacceptabilităţii "raţiunii de stat"). nota              V. Vanberg şi Buchanan, "Rational Choice and Moral Order" (deja menţionată mai sus pentru ideea că încrederea este mai potrivită atunci când problema este cooperarea). 10              Pentru această idee a lipsei unui scop comun este interesant să fie examinată opera a doi autori. Pe de o parte, Hayek, care arată că scopurile individuale sunt necunoscute (şi deci neagregabile într-un tot) şi că ne lipseşte cunoaşterea unei ierarhii comune a importanţei scopurilor individuale (după care ar putea fi ordonate pe măsură ce sunt relevate - v.Hayek, Law, Legislation and Liberty, vol.II "The Mirage of Social Justice"(1976), pp.1-30, 39). Pe de altă parte, Berlin cu ideea sa că o lume armonioasă este o lume iluzorie (cf., de pildă, I.Berlin, Patru eseuri despre libertate, Bucureşti, Humanitas, 1996, p.253). Pluralitatea este, cu alte cuvinte, punctul de la care trebuie să plecăm. BIBLIOGRAFIE : Internet: HYPERLINK "http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm#foot0" http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm#foot0 쥁