Referat Jean Paul Sartre

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Jean Paul Sartre si de asemenea puteti face Download Referat Jean Paul Sartre

Citeste fragmente din Referat Jean Paul Sartre

Jean-Paul SARTRE (1905 - 1980) Romancier, eseist, dramaturg si fondator al unei noi scoli de idei care va fi cunoscuta ca Existentialism, Jean-Paul Sartre s-a nascut in Paris la data de 21 iunie 1905. Dupa ce a absolvit Scoala Normala Superioara in 1929 cu doctoratul in filozofie, a servit Armatei Franceze intre anii 1929-1931. Atunci a servit ca invatator pentru cativa ani la Le Havre, Lyon si Paris. A publicat primul volum “Nausea” (Greata), in 1938, si un an mai tarziu, un volum de scurte povesti intitulat “The Wall” (Zidul). Cariera lui literara s-a oprit in 1939 cand Armata Franceva a fost mobilizata. A fost luat prizonier in iunie 1940 si inchis in Staleg XIID langa Trier. Dupa 9 saptamani in inchisoarea Germana, Sartre a reusit sa scape si sa-si gaseasca singur drumul spre Paris. Cumva, in ciuda faptului ca erau sub ocupatie Germana, Sartre a reusit nu numai sa scrie inca o carte cat si sa produca doua piese de teatru in capitala ocupata. In 1943, Charles Dullin pune in scena prima piesa de teatru a lui Sartre “Les Mouches sau The Flies”. Un an mai tarziu a fost pusa in scena si a doua piesa, “No exit”. Alte piese: -The Respectful Prostitute (1946) -Dirty Hands (1948) -The Devil and the Good Lord (1951) -The Condemned of Altona (1959) Pe langa aceste piese, munca lui include si lucrari filozofice si nuvele. Printre premiile lui: Premiile New York Drama Critics Circle (1947) - Premiul Grand Novel (1950) - Premiul Omegna (1960) Premiul Nobel pentru literatura (1964) A murit in Paris la data de 15 aprile 1980 Autor: Jean-Paul SARTRE Opera: Cuvintele Editura: Editura pentru Literatura Universala Colectia: Meridiane An: 1965 Bucuresti Tradusa de: T. Dumitru “Mi-am inceput viata asa cum fara indoiala mi-o voi sfarsi in mijlocul cartilor” – Confesiune si profesiune de credinta deopotriva .“Cuvintele” sunt opera in care Sartre renuntand la deghizarea orcarui persoanj, recurge la marturisirea directa, autobiografica Opera literara a lui Jean–Paul Sartre se indreapta inevitabil, inca de la inceputurile ei, spre autobiografie. Experienta singulara a individului prin ceea ce produce ea irepetabil si unic, prin lumina particulara, pe care o revarsa asupra lumii, este elementul constitutiv al acestei opere, organizate dupa principiile unei filozofii cu dispozitii predominante pentru subiectivitate si pentru aventura individuala a existentei umane. In mod firesc evolutia unei asemenea opere tinde sa se implineasca printr-o depozitie proprie, scriitorul urmarind sa arunce in balanta, ca pe un argument hotarator, chiar viata lui, dar numai in momentul in care aceasta viata se va fi incarcat suficient de semnificatii pentru a furniza o marturie complexa si reprezentativa. Simone de Beauvior, incepandu-si ciclul de memorii, marturisea ca toata activitatea anterioara ii apare ca o lunga introducere, care ii da in sfarsit dreptul sa istoriseasca si povestea ei sa ofere intr-o interpretare proprie, melodia pe care fiecare dintre noi o canta altfel, a timpului. Cuplul literar cu o experienta de viata comuna, pettrecuta sub raza unei conceptii de viata asemanatoare si receptata totusi pe calea unei sensibilitati diferite, Jean–Paul Sartre si Simone de Beauvior au ajuns astfel, cu un decalaj neinsemnat, in faza rememorarilor. Preocuparea permanenta, izvorata din spiritul protestatar, dar insuficient diferentiat al filozofiei existentialiste de a surprinde granita dintre inautenticitate care greveaza comportarea individului - uneori intr-o complicitate intima atat de perfecta incat inconstient practicata - si reactiile unei miscari sufletesti autentice; neidentificabile in modele sociale, voluntar sau involuntar imitate, scriitorul si-o aplica de asta data sie insusi. Copilul de odinioara este supus unui rece examen critic asa cum au fost mai inainte eroii sartrieni, cu care de altminteri seamana. Raceala analizei ca si asemanarea baietasului Jean–Paul cu eroii trecuti prin furcile caudine ale filozofiei existentialiste au trezit o oarecare suspiciune. Cativa critici francezi, invinuindu-l de literaturizare, deci de inautenticitatea in reconstruirea copilariei sale i-au reprosat lui Sartre asprimea aratata acestui baietas care a fost el insusi, intrigati fiind mai ales de absenta duiosiei, a ironiei simpatetice, a privirilor pline de regret care se intorc de obicei spre aceasta perioada a vietii ca spre un paradis pierdut. In prefata traducerii sovietice scriitorul raspundea acestei obiectii: “Oamenilor le place cand amintirile sunt patrunse de indulgenta fata de sine insusi cand autorul induiosindu-se, il induioseaza si pe cititor. Nu sunt nici aspru nici duios, nu invinuiesc copilul, ci epoca si conditiile care l-au format. Esential este faptul ca urasc mitul copilariei elaborat de cei varstnici. As dori ca aceasta carte sa fie socotita ceea ce este si in ultima instanta: o incercare de spulberare a mitului.” Micul Jean–Paul este de timpuriu impins spre lumea inautenticitatii, spre o existenta trucata care are in vedere scopuri exterioare, se situeaza in dependenta unor prejudecati burgheze bine inradacinate cu privire la ordinea perfecta a lumii, la ipocrizia conventionala a unei vieti de familie onorabile si unitare, la exceptionala lui faptura de copil minune. Prima reactie a copilului este o reactie de imitare, de reconstituire a lumii adultilor in interiorul universului infantil, ceea ce produce un efect comic si, uneori, o inselatoare precocitate, care face incantarea familiei. Sensibil la succesul obtinut, copilul adopta poncife care ii asigura atentia plina de mirare a obisnuitului sau public, devine un mic cabotin care-si regizeaza efectele cu atat mai zelos cu cat simte in jur o incurajatoare simpatie, o atmosfera favorabila unei comedii generale de familie. El joaca in mod constient jocul de a fi cuminte, jocul de a fi generos cu cei saraci sau inferiori. In relatiile cu inferiorii, a invatat sa adopte generozitatea ipocrita a egalitatii. Cand paraseste epoca in care se petrece actiunea – ceea ce se intampla destul de des, aceasta autobiografie fiind un autoportret in constituire – scriitorul o face mai ales pentru a sugera istoria sensibilitatii sale. “Am inteles mai tarziu – spunea el - ca putem cunoaste totul in legatura cu sentimentele noastre, in afara de forta adica de sinceritatea lor. Actele, ele insele, nu vor sluji drept etalon decat in cazul cand s-a dovedit ca nu sunt simple gesturi, ceea ce nu este intodeauna usor.” Aceasta observatie spune multe despre precautia cu care scriitorul a intampinat la maturitate efuziunile oamenilor si chiar faptele care nu s-au dovedit inca a nu fi simple gesturi. In mod cu totul firesc, cartea imbina povestea unei copilarii cu reflectiile scriitorului asupra neintreruptei calatorii care este istoria lui insusi si ale carei inceputuri le descrie si le inscrie pe orbita personalitatii sale. Aici in “Les Motes” aflam sursa principalelor coordonate din viata si opera scriitorului, evolutia unui proces de mistificare a constiintei si eroismului autodemistificarii, confuzia tipica pe care o comite intelectul contopind viata si universul livresc, realitatea si arta, faptele si cuvintele, intr-o halucinanta si superba imagine in care adevarul se imbratiseaza cu iluzia; aici aflam sursa atitudinii intelectualiste a lui Sartre fata de lume si societate, tentatia pe care gandirea sa teoretica o suporta necontenit, de a acorda constiintei rolul activ si transformator al vietii, aici in contactul special pe care acest copil il ia cu realitatea descoperim cum s-a nascut in opera sa ceea ce Marx numea “critica filozofica” a lumii, spre deosebire de critica revolutionara. Contactul initial cu lumea, care a fost un contact livresc, s-a constituit intr-un impuls primordial greu de contracarat, desi permanent resimtit de Sartre insusi ca nesatifacator. Foamea de concret a eroilor sai, nostalgia dupa fapta, dorinta de a umple “vidul inimii mele”, “absenta superba” a sufletului s-a nascut ca o reactie impotriva presiunii universurilor imaginare, care au impins pe un plan secundar in inchipuirea exaltata a copilului, lumea reala si mirosul tare de sudoare al actiunii. Eroii lui Sartre sufera fascinatia actului tocmai pentru ca au fost, ca si acest copil al cartilor, indepartati de la fapte. Am putea spune ca in final povestirea autobiografica “Cuvintele” capata un caracter si mai accentuat decat in rest, de autoportret punand in valore trasaturile dobandite in copilarie si dezvoltate mai tarziu sau, dimpotriva infirmate, contrariate, incriminate in cursul unei vieti care ne apare ca o perpetua opera de construire si reconstruire a personalitatii proprii. Scriitorul isi inchie volumul de fata cu constatarea unei dezolari: chemarea destinului a fost o iluzie, “o lunga, amara si dulce nebunie”, din care in preajma varstei de 50 de ani detinatorul unui mandat inexistent a inceput sa se trezeasca. Din visul lung, din amagitoarea chemare n-a mai ramas decat o “obisnuinta” si o “meserie”. Obisnuinta si meseria l-au dus pe Sartre in fata laurilor neacceptati ai Premiului Nobel. Succesul social, reusita nu pot face in sinea lui, ideea unui inevitabil esec, care este insa existenta noastra. “Salvarea” omului prin creatia artistica i se parea, dupa o indelungata activitate, iluzorie. Abia aici autobiograful s-a conformat unor teze prestabilite, evocand un esec metafizic al conditiei noastre umane. Existenta conform doctrinei sale filozofice, este gratuita, salvarea din gratuitatea ei primara, imposibila. Acesta teza pesimista si derutanta a filozofiei existentialiste tulbura limpezimea melancolica a omului sartre care iubeste prea mult viata ca sa nu regrete pe drept cuvant tineretea, elanurile si vitalitatea ei. De indata ce “imposibila salvare” a fost expediata la “depozitul de vechituri” conform acestei teze – din fericirea contrazisa de atitudinea de scriitor angajat a lui Sartre ca si de atitudinea sa politica militanta, inchinata cauzelor drepte- ce mai ramane? Scriitorul rezuma intr-o formula modesta in aparenta orgolioasa in continutul ei, acest “rest” : “Tout un homme, fait de tous les hommes et qui, les vaut tous et que vaut n’importe qui”. Adica intr-o precara versiune romanesca: “Un om alcatuit din oamenii toti, care face cat ei toti, precum oricine face cat el”. Este o formula tipica a existentialismului, care aspira la identificarea individului cu OMUL si a esentei umane cu individualitatea, neglijand natura sociala a acestei esente si relationarea omului ca fiinta eminamente sociala. Filozoful si-a pus astfel amprenta, scriitorul si omul au luat din ea modestia si generozitatea, convingerea ca nu exista o elita a destinului omenesc si ca omul “cu mainile si cu buzunarele goale” este chemat sa-si faureasca intr-o lupta permanenta cu fortele adverse si uneori, cu el insusi viata, justificarea, meseria, bucuria si propria lui constiinta. 쥁@