Referat Dumnezeu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Dumnezeu si de asemenea puteti face Download Referat Dumnezeu

Citeste fragmente din Referat Dumnezeu

Referat la filosofie Dumnezeu ice cât şi în cele gnoseologice. Pornind de aici, filosofii au deprins următoarele sensuri ale conceptului de Dumnezeu: 1. Dumnezeu a fost înţeles drept cauza transcendentă a lumii, deci Dumnezeu intervine din afara lumii creând tot ceea ce există. 2. Dumnezeu a fost considerat ca substanţă imanentă a lucrurilor, punct susţinut de Spinosa în lucrarea sa „Etica”, care afirmă că tot ceea ce există se află în Dumnezeu şi nimic nu poate să existe, nici să fie conceput fără Dumnezeu. Spinosa identifică Natura cu Dumnezeu: „Deus sive Natura” şi îi găseşte lui Dumnezeu două atribute perceptibile: întinderea şi cugetarea. 3. Dumnezeu a fost conceput drept cauză primă a lucrurilor aflate în univers, concept pe care îl regăsim la Aristotel, care formulează teoria „mişcătorului nemişcat”, demonstrată prin faptul că lucrurile se mişcă în virtutea existenţei unei cauze primordiale, „prim-motorul”. Acest „prim-motor” este nemişcat şi are capacitatea de a pune în mişcare toate lucrurile din univers. Aristotel identifică pe acest „mişcător nemişcat” cu divinitatea, care este actul pur al creaţiei iniţiale. Rene Descartes ajunge la concluzia că Dumnezeu este sursa adevărului, deci cunoscând adevărul îl vom cunoaşte pe Dumnezeu; acest concept fiind de natură gnoseologică. Vorbim totuşi de conceptul de Dumnezeu, dar oare El există ? Unii filosofi au admis că este posibil să se aducă probe în sprijinul teoriei ca Dumnezeu există. Astfel, Toma din Aquino se referă la un număr de probe prin care se dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. Prima probă ar consta în aceea că Dumnezeu este cauza dintâi a lucrurilor (cum apare şi la Aristotel). Proba a doua se deduce din necesitatea primei. În lume, cauzele eficiente se înlănţuie unele cu altele, dar o cauză nu este propria sa cauză şi nu putem urca din cauză în cauză la infinit. Deci într-o serie progresivă de cauze subordonate, prima cauză produce pe cele intermediare şi invers. Dacă s-ar presupune un număr infinit de cauze eficiente, n-am avea cauze prime şi nici un efect ultim, prin urmare trebuie admisă o primă cauză eficientă şi pe care o numim Dumnezeu. Proba a treia se deduce din contingenţă(întâmplare) şi din necesitate. Argumentele s-ar deduce din faptul că în lume sunt lucruri contingente, dar este imposibil ca lucrurile contingente să existe din totdeauna, deci dacă toate lucrurile sunt contingente a existat un timp în care pe lume nu exista nimic. Dacă ar fi fost aşa, n-ar exista nimic astăzi, iar dacă nimic n-ar fi existat într-un timp dat, nimic n-ar fi putut vreodată să existe(ceea ce este absurd), deci totul nu poate fi contingent, prin urmare există o fiinţă necesară. O fiinţă necesară cauza necesităţii sale în ea însăşi sau în altul, dar nu putem admite la nesfârşit o progresie a existenţelor transmiţându-şi cauza necesităţii lor. Deci există o fiinţă necesară prin ea însăşi, care nu găseşte decât în ea cauza necesităţii sale, dar care este cauza necesităţii altora şi ea se numeşte Dumnezeu. Proba a patra se deduce din „gradaţia fiinţelor”. În lume există lucruri mai mult sau mai puţin perfecte, deci există ceva care este cel mai bun, „cel mai perfect”, cauza a tot ceea ce este perfect. Există o fiinţă, deci, care este cauza oricărei bunătăţi şi oricărei perfecţiuni şi acesta este Dumnezeu. Pascal este de părere că este mult mai important să cunoaştem care sunt avantajele pe care le-am avea dacă am accepta una sau alta din cele două alternative: Dumnezeu există sau Dumnezeu nu există. l ø ò È Să pariem că Dumnezeu există; dacă vom câştiga, vom câştiga tot, dacă vom pierde nu vom pierde nimic. Dacă Dumnezeu există vom câştiga „o infinitate de vieţi fericite”, iar dacă dumnezeu nu există, înseamnă că riscul de a pierde nu înseamnă a pierde, deoarece „ceea ce se joacă este atât de neînsemnat şi de scurtă durată” pentru o fiinţă umană supusă infinităţii timpului. Înainte de a ne întreba dacă fiinţa divină poate sau nu să fie cunoscută, trebuie să analizăm modul cum ne raportăm la natura conceptului de Dumnezeu. Pentru a cunoaşte natura lui Dumnezeu, atât cât poate s-o cunoască omul, Descartes spune că trebuie să examinăm dacă Dumnezeu are El însuşi capacitatea de a poseda perfecţiunea. Concluzia filosofului francez este că fiinţa divină conţine în ea însăşi ideea absolută de perfecţiune, în timp ce omul se caracterizează prin imperfecţiune. Pentru teoreticienii fenomenului religios, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibilă doar prin cunoaşterea atributelor Sale de către om. Atributele fiinţei supreme sunt absolute şi accesibile gândirii şi analizei raţionale (spirit, raţiune, voinţă, consubstanţialitate, etc.), dar sunt şi alte atribute (emoţia religioasă) care înseamnă mai mult decât credinţa în mântuire, pe care Rudolf Otto le numeşte „mysterium tremendum”, ce desemnează ceea ce este ascuns, ceea ce nu este conceput şi nici înţeles. Sunt o mulţime de modalităţi de abordare a conceptului de Dumnezeu: creator al lumii, substanţă unică, actul pur, sursa adevărului cert. Însă s-a mai abordat şi un alt concept, acela al relaţiilor lui cu mortalitatea. Potrivit lui Kant, Dumnezeu şi conştiinţa umană sunt doi termeni care asigură menţinerea moralităţii în societate. În acest sens, conştiinţa umană este acel principiu subiectiv care duce la îndeplinire, în faţa lui Dumnezeu (ca instanţă), răspunderea omului pentru faptele şi acţiunile sale. În epoca contemporană, filosofia existenţialistă interpretează într-o altă manieră problema raporturilor dintre morală şi religie. Există însă deosebiri evidente între existenţialismul ateu (Martin Heidegger, Sartre) şi cel creştin (Karl Jaspers, Martin Buber). Astfel, pentru existenţialismul creştin există un transcendent absolut (Dumnezeu) spre care tinde fiinţa umană. Pentru existenţialismul ateu omul însuşi este transcendent, ceea ce înseamnă ca prin însuşi faptul că există, omul este angajat în realizarea lumii, fără intervenţia divină. Dar dacă Dumnezeu nu există, omul nu găseşte în afara sa nici o valoare care să-i legitimeze comportamentul, deci fiinţa umană nu mai are scuze pentru actele sale. Sartre concluzionează că „omul este condamnat să fie liber”, aceasta însemnând că omul poate face orice cu propria sa libertate şi tot el îşi realizează sistemul de valori. Mircea Eliade face o distincţie între omul religios şi cel areligios în lucrarea sa „Sacrul şi profanul”. Pentru omul religios există o realitate absolută „sacrul”, care se manifestă în această lume, deci o santifică, o face reală. Spre deosebire de omul religios, omul areligios refuză să creadă într-o transcendenţă, acceptând să trăiască în relativitatea realităţii. Nu există o distincţie netă între omul religios şi cel areligios, pentru că nu trebuie să omitem faptul că acesta din urmă se trage din cel religios, chiar dacă nu recunoaşte originea comună. Nu există chiar nici un om religios în stare pură, nici în cele mai evoluate şi desacralizate societăţi contemporane. Anumite comportamente religioase camuflate întâlnim şi în unele mişcări laice (nudismul, libertatea sexuală absolută etc.), care ar semnifica, în concepţia lui Eliade, dorinţa şi nostalgia omului modern „Paradisul” pierdut, după acea stare edenică de dinaintea „căderii în păcat” a fiinţei umane. 쥁@