Referat Zadig

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Zadig si de asemenea puteti face Download Referat Zadig

Citeste fragmente din Referat Zadig

CUVÂNTUL DAR AL LUI ZADIG “(E1)... Tot ce vezi în micul atom pe care te-ai născut trebuia să fie la locul lui şi la timpul lui anumit, după poruncile nestrămutate ale celui care cuprinde tot. (E2) Oamenii cred că copilul acela care a murit a căzut în apă din întâmplare şi că tot din întâmplare a ars casa aceea; (E3) dar nu există întâmplare; totul e încercare sau pedeapsă, sau răsplată, sau prevedere (...) (E4) Biet muritor ce eşti, nu mai cerceta ceea ce trebuie să adori. (E 5) Dar... spune Zadig. Însă în timp ce rostea acest dar, îngerul îşi lua zborul către al zecelea cer. Zadig, în genunchi, se închină Providenţei şi se supuse. Îngerul strigă către el di înaltul văzduhului: (E6) Ia-ţi calea către Babilon.” (Voltaire, „Zadig” în Candid sau optimismul, trad. de Al. Phillipide, Chişinău, Hiperion, 1993, p. 66.) Conversaţia se deschide brusc cu introducerea temei anticipând,m între emiţător şi receptor, un conflict asupra valorilor de bază:credinţa religioasă. Îngerul rezolvă conflictul într-un mod impersonal: foloseşte cuvinte precum: tot, oamenii, totul. Cuvântul tot este o presecvenţă pentru secvenţa de bază (E3). Cadrul în care se desfăşoară comunicarea este unul formal, relaţia fiind asimetrică: prin statutul de reprezentant al lui Dumnezeu, îngerul are puterea, are comportament dominator (dă ordine: nu cerceta, ia calea). Atitudinea lui este una de presiune, dovedind superioritatea şi responsabilitatea: (E4), (E6). Îngerul introduce tema, o corelează (E6), dar nu îi dă dreptul la cuvânt lui Zadig pentru că zboară. Alternanţa replicilor este minimă („-Dar...”), îngerul nu violează teritoriul temporal al lui Zadig. Prin acest refuz de a coopera, prin replica iniţială şi cea finală, îngerul întreprinde un act ameninţător faţă de faţa pozitivă a lui Zadig, prin ordin (E4, E6) îi atacă faţa negativă. Nu este ascultare dialogică, iar un răspuns trunchiat al lui Zadig („-Dar...”) încalcă maxima calităţii şi a modalităţii. Zadig vrea să coopereze, dar nu există sincronizare interacţională. Îngerul deschide dialogul printr-o asertare, îl menţine printr-un argument de tip asertare şi îl încheie printr-un ordin (E4) neoferind dreptul la cuvânt receptorului. (E1) şi (E2) sunt presecvenţe-argumente la secvenţa de bază: „nu există întâmplare, totul e încercare sau pedeapsă, sau prevedere.” (E2) este premisa, (E1) este argumentul, iar (E3) este concluzia. Prin subiectul dezbaterii, îngerul realizează o comunicare persuasivă, iar modalitatea folosită este ethosul: îngerul a perceput auditoriul şi modul în care va fi perceput, cu mult înainte ca să comunice. Organizarea discursului influenţează în mod indirect pathosul. Factorii care oferă credibilitate îngerului sunt: calificarea şi experienţa îngerului, dinamismul subiectului şi adevărul. Îngerul foloseşte un procedeu semantic al adevărului: arată ce e fals („oamenii cred... (E3)) şi şi prin conectorul dar arată ce e adevărat: (E3), (E1). Adevărul e perceput prin simţuri: „tot ce vezi...” . Pe lângă argumentele cu o singură faţetă (E1), cu dublă faţetă (E2+E3), îngerul aduce şi dovezi: copilul înecat, casa arsă. Folosindu-se de procedeul inducţiei, plecând de la elemente particulare (copilul, casa), îngerul vrea ca Zadig să ajungă la concluzia implicită: Totul este determinat de Dumnezeu. Această concluzie (E1) are forţă argumentativă, chiar dacă Zadig pare a căuta un contrargument. (E3), ţinta argumentativă orientează argumentarea: „nu există întâmplare...”, indicând lui Zadig un principiu de viaţă, o atitudine cognitivă (cunoaşterea lui Dumnezeu), determinând modificarea stării psihologice a interlocutorului. Reuşita persuadării este determinată de calitatea argumentelor (tot, totul, dar) şi de prestigiul emiţătorului (înger). Dar (E3) este un conector argumentativ care indică orientarea argumentativă, (E3) fiind un argument în favoarea unei concluzii vizate de înger. Pentru a persuada, îngerul foloseşte „ancore” precum: tot ce vezi, copilul, casa, evaluarea negativă a două obiecte (copilul înecat, casa arsă) care vor fi evaluate pozitiv (dorinţa lui Dumnezeu), dezechilibrul creeat între plăcerea simţită (credinţa) şi informaţia declanşatoare de panică (casa arsă, copilul înecat). La nivel semantic, se remarcă câmpul lexical al dogmei lui Dumnezeu: tot, atom, locul, timpul, poruncile, celui care cuprinde tot, totul, încercare, răsplată, prevedere, muritor, să adori, îngerul, cer, în genunchi, se închină, se supune, văzduhului, Babilon. Prin cuvintele mai puţin folosite (atom, să adori), valoarea semantică e mai mare. În mesajul îngerului un singur cuvânt se repetă des: întâmplare (de 3 ori), dar acesta reprezintă tocmai elementul-surpriză care oferă valoare pragmatică textului. Locutorul A (îngerul) impune o lege morală (credinţa în Dumnezeu). Această lege exprimă principiul pertinenţei care arată incidenţa lui E3 asupra lui E2. Acel dar al lui Zadig rămas în suspans fie se opune ordinului instituit de înger, fie se opune tezei conform căreia Providenţa determină totul. El poate să conteste fie interdicţia îngerului, fie conţinutul tezei care arată că totul este impus de Providenţă. Poate că acest dar rămâne suspendat pentru că Zadig (B) nu are nici un argument pe care să-l ofere lui A, dar vrea să-şi arate refuzul. Astfel omul nu poate să se resemneze în faţa sorţii; chiar dacă motivul oferit de el nu este suficient pentru a argumenta, totuşi demnitatea îi impune să marcheze deschiderea către o argumentare în favoarea unei teze contrare. Se pune altă problemă: dacă îngerul pleacă pentru că şi-a terminat misiunea şi nu-l mai interesează Zadig sau dacă vrea să se eschiveze pentru a nu răspunde obiecţiilor aduse de Zadig. Îngerul a recurs la un argument de autoritate pentru a nu face ca discuţia să deturneze în dezavantajul Providenţei. Gestul de supunere al lui Zadig poate fi interpretat în două moduri: Zadig îl adoră pe Dumnezeu şi se supune; naratorul descrie doar gestul lui Zadig fără a-i marca şi sentimentele. În acest al doilea caz doar gesturile marchează supunerea (în genunchi pronunţă formule tip într-un cadru instituţional). Vom încerca să construim presupoziţiile enunţului lui Zadig. La interdicţia lui A, B poate răspunde manifestând o varietate de comportamente: „Da, sunt un biet muritor.” – reverberare de tip ecou. „Eu sunt un biet muritor.” – evaluare negativă. „Timpurile s-au schimbat.” – indicaţie „Da, şi iată rezultatul: oamenii nu sunt mai credincioşi.” – indicaţie „Oamenii duc acum o viaţă obscură.” – indicaţie „Nu voi cerceta prea mult” – diversiune „Toţi oamenii cercetează.” – indicaţie „E o ocazie unică de a cerceta” – diversiune informativă „Da, cu excepţia cazului în care nu te-aş fi prevenit.” – diversiune cooperantă „Preotul mă va ajuta în cercetare.” – susţinere „Preotul face şi el cercetarea aceasta.” – susţinere „Îmi pare rău, deja mi-am propus asta.” – diversiune de respingere „De acord.” – evaluare pozitivă „Voi cerceta totuşi. Dacă dau cu capul de pereţi, cu atât mai rău pentru mine.” – diversiune de respingere „Nu săptămâna asta.” – diversiune evazivă „E o cercetare prietenească.” – diversiune informativă „Nu există riscuri.” – diversiune informativă „Tocmai.” – revelare tip ecou „Maturitatea tocmai în asta constă.” – interpretare explicativă „Mereu faci din ţânţar armăsar.” – evaluare dubitativă „Fie, măcar de data asta.” – reverberare tip oglindă „E adevărat, ai dreptate.” – reverberare tip oglindă „Nu crezi că exagerezi?” – anchetă asupra relaţiei. În cazurile (1), (12), (21), B are o atitudine de contact, îl acceptă necondiţionat pe înger, pe locutor. Nu se îndoieşte de el, manifestă încredere în B. Argumentaţia îl convinge pe B. B este influenţat pentru a adopta o nouă atitudine. B acceptă interdicţia, dar nu ştim cu ce anume e de acord, cu interdicţia sau argumentaţia. La (12) B se supune fără a putea afirma dacă a fost convins de argumentaţie. Dar la presupoziţia (21) B ia în calcul argumentaţia. (21) nu ar putea fi un răspuns la o interdicţie neargumentată. La (2) B atacă „condiţiile preliminare” care ar fi dus la îndeplinirea interdicţiei (Searle) . În plan verbal, B îi reproşează lui A că a apreciat greşit circumstanţele. A preferă neîmplinirea lui E4 în defavoarea împlinirii interdicţiei. Interdicţia poate fi distrusă arătând că locutorul nu a apreciat corect valoarea lui (E4). Este ceea ce face B la (19) când distruge condiţia preparatorie: „Mereu faci din ţânţar armăsar.” O tactică analoagă foloesşte în cazurile (6), (11), (15), (16) pentru că în fiecare caz minimalizează importanţa lui (E4), în mod nedrept valorizată de A. Pe plan verbal, B nu respectă rolurile lingvistice distribuite de A: < > ô b f h Ð ú À ô b ¤ asta.” Enunţurile de forma „Îmi pare rău, deja...” sunt folosite drept scuză pentru un răspuns negativ la o cerere presantă a unui interlocutor în poziţie ierarhicăsuperioară (Anscombre). B intenţionează să violeze astfel legile discursului pentru a putea să respecte contextul schimbului presupus de interlocutor. B formulează un răspuns insultător, apoi inversează cadrul lingvistic implicitat de A. La (3) B respinge argumentaţia lui A. Pentru A, supunerea celorlalţi muritori nu este o certitudine, ceea ce nu înseamnă că B nu poate să conteste ceea ce este dat ca incontestabil: (4). „Da, cu excepţia cazului în care nu te-aş fi prevenit.” La (2), argumentul este distrus, ceea ce lasă interdicţia fără fundament. În cazurile (3) şi (7), B respectă legea pertinenţei: (3). „Timpurile s-au schimbat.” (7). „Toţi oamenii cercetează.” La (4), B respinge „garanţiile” şi şi contestă argumentaţia bazându-se pe contestarea însăşi a legii: nu este atât un principiu abstract absolut cât un principiu educativ. După Toulmin, legea nu are susţinere. B poate să respingă printr-un argument neavut în vedere de A: (7). „Toţi oamenii cercetează.” (10). „Preotul mă va ajuta în cercetare.” (11). „Preotul face şi el cercetarea aceasta.” (16). „E o cercetare prietenească.” (17). „Nu există riscuri.” B nu îi răspunde lui A: replica sa nu respectă cadrul argumentativ impus de A, iniţiatorul dialogului. B realizează argumentul lui A: (19) „Maturitatea tocmai în asta constă.” În cazul (3) B recurge la o expansiune bazată pe o strategie de tip aditiv prin care motivează respingerea. Folosindu-se de argumentare B poate negocia mai departe asupra obiectului, utilizând strategii argumentative bazate pe: procedee semantice de compoziţie: (3.1) „Mai întâi,timpurile s-au schimbat, pe urmă eu sunt un om modern.” După un morfem de debut (mai întâi) urmează un morfem de legătură prin care se organizează cronologia. procedee ale hedonicului: „Timpul s-a schimbat şi mie îmi place să fiu un om modern.” A poate recurge la retorica oblicităţii folosind strategii precum: a) înlocuirea unui ordin cu o întrebare: (3.3). „De ce nu cercetezi chiar tu?” b) înlocuirea unui ordin cu o promisiune: (3.4). „Dacă va fi ultima dată când vei cerceta, îţi promit că te las să o faci.” înlocuirea ordinului cu o rugăminte: (3.5). „Te rog, cercetează chiar tu.” La (4) B contraargumentează. B recunoaşte valoarea argumentaţiei prezentate de A, atâta vreme cât nu întreprinde nimic pentru a o distruge. Totuşi nu se dă bătut şi din contră, opune lui A propria sa argumentare. B recurge la un argument de forţă, acest demers respectând cadrul argumentativ presupus de A. (14). „Nu săptămâna asta.” Decizia este o consecinţă a interdicţiei, ceea ce permite lui B să arate că interdicţia nu este un lucru bun. E un fel de şantaj. B poate argumenta printr-o excepţie: (8). „E o ocazie unică.” Interlocutorul are astfel la dispoziţie un stock de replici oarecum convenţionale şi nu există pericolul de a creea un precedent. B poate să-i pună lui a o întrebare directă: (25). „Nu crezi că exagerezi?” Dar cele două acte ameninţătoare (critică la adresa lui A, refuz din partea lui B) lezează cele două feţe pozitive ale ambilor parteneri de conversaţie. B foloseşte metafora argumentativă subiective..... ((2), (11), (13)) sau o atitudine de contact ((1), (12), (21)). Ritualul interacţiunii cuprinde o pereche de adiacenţă de tipul cerere-acceptare ((1), (12), (17), (21)), şi de tipul cerere-respingere (în celelalte cazuri). La respingerea din (2), (11), (14) nu e respectată condiţia de conţinut propoziţional: replica lui B nu este în opoziţie cu replica lui A, iar în cazurile (2), (11) nu e respectată condiţia de argumentativitate: Cazul (13) respectă această condiţie pentru că respingerea oferă şi o motivaţie. Îngerul nu motivează respingerea argumentativă ci prin completudine inferenţială căci nu există secvenţă de închidere, A oferind un nou ordin: „Ia-ţi calea către Babilon.” La replica lui Zadig (E5), o replică enunţiativă e întreruptă de o replică enunţiativă/interogativă, de un enunţ incomplet constituit dintr-un element de relaţie (dar). Raportul dintre cele două replici (E4 şi E5) este de divergenţă. (E4) cu (E1), (E2), (E3) sunt complementare, intervenţia celui de-al doilea locutor (B) are funcţie reflexivă, de exteriorizare a unei reacţii psihice. Suita de intervenţii întrerupte ale îngerului formează o unitate sintactică, coerentă semantic , a cărei coeziune este degradată prin intercalarea lui dar şi a gestului de supunere („în genunchi se închină Providenţei şi se supuse.”) Discursul îngerului este centrat pe receptor şi aşteaptă o emoţie specifică: credinţa. Îngerul caută regularizarea comunicării nu verifică la Zadig posibilitatea de a-i acorda interes şi atenţie, nu se asigură că diferenţele de roluri să nu producă blocaje, nu adecvează mesajul în raport cu atitudinea celuilalt şi nu favorizează feed-back-ul. Prin (E6) verifică gradul de compatibilitate între codul verbal şi nonverbal al comunicării lui Zadig. (E6) atestă o istorie interacţională şi are efecte contextuale, întăreşte o ipoteză: Dumnezeu influenţează tot. Argumentaţia îngerului este un act interacţional: punctele de vedere diferite pot duce la apariţia unui conflict, dar e şi act de limbaj: nu apare un diferent pentru că doar îngerul argumentează. Plecând de la observarea realităţii, de la luarea unei decizii, manifestând fermitate şi detaşare, îngerul este în starea de adult. Prin coerciţie (copilul, casa), prin interdicţie, trece în starea de părinte. Stimulul tranzacţional e orientat către o anumită stare a eului, iar replica porneşte dintr-o altă stare. Tranzacţia este una de tip încrucişat pentru că Zadig dovedeşte statutul de adult (când acceptă) şi cel de copil (când refuză) ordinul. Prin gestul de supunere, cooperarea este finalizată. Zadig, auditoriul văzut ca un „eu ideal” este figura unui partener ideal: „un locutor care aplică un demers argumentativ se pregăteşte să comunice imaginându-şi existenţa unui auditoriu care, pe lângă faptul că este capabil să-l urmărească şi să-i răspundă solicitărilor, poate să-l testeze şi să-l evalueze. Un auditoriu care are această competenţă este un partener ideal al unei întâlniri dialectice” (Golden). BIBLIOGRAFIE Cvasnîi, Maria, Un aspect al construcţiei dialogului- întreruperea replicii, în „Limba şi literatura română”, Bucureşti, 2/198, pp. 187-193. Goia, Vistian, Retorică şi argumentaţie, în „Limba şi literatura română”, Bucureşti, X X VII, 1/1998, pp. 7-10. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia-structuri şi strategii, sugestii pentru o pragmatică a limbii vorbite, Bucureşti, Editura All, 2000. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Elemente de pragmatică a textului literar, Bucureşti, Editura Academiei, 1991. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Principii de bază ale comunicării, în „Limba şi literatura română”, Bucureşti, XXIX, 4/2000, pp. 8-13. Mangueneau, Dominique, Pragmatique pour le discours litteraire, Paris, Bordas, 1990. Larthomas, Pierre, Le Langage dramatique. Sa nature , ses procedes, 6-e edition sans correction, Paris, Presse Universitaire de France, 1997. Marcus, Solomon, Moduri de gândire, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. Coordonator Marcus, Solomon, Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, Bucureşti, Editura Politică, 1985. Mihai, Gheorghe, Psihologica argumentării dialogale, Bucureşti, Editura Academiei, 1987. Milaş, Constantin, Introducere în stilistica oralităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. Năstăşel, Eugen şi Ursu, Ioana , Argumentul sau cuvântul bine gândit, prefaţă de Mircea maliţa, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. Oleron, Pierre, L’argumentation, deuxieme edition mise a jour, Paris, Presse Universitaire de France, 1987. Plantin, Cristian, Essai sur l’argumentation, Introduction a l’etude linguistique de la parole argumentative, Paris, Editions Kime, 1990. Sălăvăstru, Constantin, Antinomiile receptivităţii, încercare de pragmatică logică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997. Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii: încercare de retorică aplicată, Iaşi, Istitutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică,1999. Sălăvăstru, Constantin, Modele argumentative în discursul educaţional, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996. Slama-Cazacu, Tatiana, Dialogul la copii, Bucureşti, Editura Academiei, 1961. Vignaux, Georges, L’Argumentation, Geneve-Paris, Libraire Droz, 1976. PAGE PAGE 10 쥁`