Referat Identitatea Personala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Identitatea Personala si de asemenea puteti face Download Referat Identitatea personala

Citeste fragmente din Referat Identitatea Personala

Identitatea personală în viziunea lui Bernard Williams Sir Bernard Williams (1929 – 2003) a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi britanici ai secolului 20, cunoscut mai ales pentru lucrările sale despre filosofia morală, istoria filosofiei şi identitate personală. Operele sale se întind pe o perioadă de 5 decenii, fiind sincronizate cu o bogată activitate academică la Universităţile din Londra, Cambridge, Berkeley şi Oxford. Scrierile sale includ studii asupra eticii Greciei antice, utilitarianism şi etică Kantiană. Conceptul de identitate personală: Sintagma aceeaşi persoană e des folosită, dar e ambiguă. Există două moduri prin care putem vorbi despre o persoană ca fiind aceeaşi cu o altă persoană. Atunci când o persoană se converteşte la o anumită religie sau se rade în cap, nu mai rămâne similar cu cine era înainte. El nu rămâne din punct de vedere calitativ aceeaşi persoană. Aşa că, într-un anumit sens nu este aceeaşi persoană. Dar, din alt punct de vedere, el este aceeaşi persoană: nici o altă persoană nu i-a luat locul. Un al doilea tip de asemănare este cea numerică, fiind acel gen de asemănare exprimată în matematică de semnul egal, în afirmaţii precum 2+2=4: expresiile 2+2 şi 4 reprezintă unul şi acelaşi număr. Din punct de vedere numeric, eşti aceeaşi persoană ca şi când erai un bebeluş, deşi eşti din punct de vedere calitativ foarte diferit. Conceptul de identitate numerică e important în relaţiile interumane. El determină pe cine putem pedepsi, deoarece e incorect să pedepsim pe cineva numeric distinct de răufăcător. De asemenea, joacă un rol important în sentimente cum ar fi anticipaţia, regretul şi remuşcarea. Nu poţi simţi acelaşi tip de remuşcare sau regret pentru greşelile altora faţă de propriile greşeli. Nu poţi anticipa plăcerea experimentată de altcineva, indiferent cât de similari din punct de vedere calitativ aţi fi. Întrebarea referitoare la ce anume face două persoane numeric egale de-a lungul timpului este cunoscută ca întrebarea identităţii personale. De-a lungul timpului, numeroşi filosofi au încercat să-i găsească răspunsul, ajungând la concluzii diverse. Unii au propus identitatea materiei ca fiind identitatea personală. Asemănarea materiei nu e însă suficientă pentru identitate personală. Nici nu e necesară. Cel puţin, identitatea perfectă a materiei nu e necesară pentru identitate personală. Oamenii suferă modificări graduale ale materiei tot timpul. Ei ingeră şi excretă, îşi taie părul şi pierd bucăţi de piele, chiar îşi fac grefe sau implanturi. De fapt, procesele normale de ingerare şi excreţie reciclează toată materia corpului tău în doar câţiva ani. Totuşi tu rămâi tot tu. Identitatea personală nu e neapărat legată de similarităţi ale materiei. Unii recurg la suflet: acesta are o continuitate neatinsă pe parcursul tuturor schimbărilor fizice ale corpului, şi poate chiar supravieţui distrugerii totale a corpului. Totuşi, nu există dovezi suficiente care să ateste existenţa sufletului, iar neurologia modernă a dovedit că marea majoritate a funcţiilor presupuse a fi ale sufletului sunt, de fapt, îndeplinite de creier. De asemenea, adepţii teoriei sufletului nu pot dovedi cum funcţionează acesta, ce părţi componente are şi cum interacţionează pentru a îndeplini presupusele funcţii ale sufletului. Deşi sufletul ar oferi o soluţie problemei identităţii personale, existenţa sa nu poate fi dovedită practic. Astfel, răspunsul la întrebare poate fi găsit doar prin teorii ştiinţifice care bazează identitatea personală pe fenomene naturale. O asemenea teorie este conceptul de continuitate spaţio-temporală. Considerând identitatea de-a lungul timpului a unui obiect, cum ar fi o minge. Aceasta trece de la un jucător la altul. Sunt ele aceleaşi mingi? Cum vom decide? Cel mai uşor e să ne menţinem privirea asupra mingii. O serie continuă – o serie de locaţii în spaţiu şi timp conţinând o minge, prima la jucătorul care dă pasa, unele intermediare, iar cea finală la jucătorul ce primeşte pasa – ne convinge că mingea e aceeaşi. Dacă nu am observa asemenea serii continue, am putea bănui că mingile ar fi diferite. Toată lumea e de acord că ideea continuităţii spaţio-temporale e un ghid practic foarte bun către identitatea personală. Dar filosofii vor mai mult. Vor să descopere esenţa identităţii personale; vor să ştie cum e să ai identitate personală, nu doar să poţi spune când aceasta e prezentă sau nu. Când vrei să ştii dacă un bărbat e burlac, verificarea apartamentului său pentru a vedea dacă e ordonat e o practică bună; dacă vrei să recunoşti aurul, inspecţia vizuală şi cântărirea vor da rezultate 9 din 10 ori. Dar un apartament dezordonat nu e esenţa burlăciei, deoarece unii burlaci sunt ordonaţi. O anumită greutate sau aspect nu reprezintă esenţa aurului, deoarece un anumit metal poate arăta ca aurul din punct de vedere superficial, fără a fi aur. Adevărata esenţă a burlăciei e a fi un bărbat necăsătorit; adevărata esenţă a aurului e numărul atomic 79. Deoarece nu există posibilitatea ca cineva să fie burlac fără a fi un bărbat necăsătorit, sau ca ceva să fie aur fără a avea numărul atomic 79. Tot ceea ce se cere de la practica pentru detectarea burlacilor sau a aurului e să funcţioneze în marea majoritate a cazurilor, dar esenţele filozofice trebuie să fie valabile în toate cazurile posibile. Teoria continuităţii spaţio-temporale susţine că aceasta e esenţa idenităţii personale, şi că nu ar fi doar o practică bună. Identitatea personală e pur şi simplu continuitate spaţio-temporală. e sau suflet. Deşi e exagerat, nu e total de neconceput. Ştiinţa ne spune că stările mentale depind de aranjamentul neuronilor din creier. Acel aranjament ar putea fi, în principiu, modificat pentru a deveni exact ca şi cel al unui alt creier. După schimb, persoana din corpul cerşetorului îşi va aminti că a fost un prinţ, şi îşi va aminti dorinţa de a încerca viaţa de cerşetor. Îşi va spune: “în sfârşit am ocazia” Se priveşte ca fiind prinţul, nu cerşetorul. Iar persoana din corpul prinţului se priveşte ca fiind cerşetorul, nu prinţul. Au dreptate? Teoria continuităţii spaţio-temporale afirmă că nu au dreptate. Calea abordată de aceasta are de-a face cu trupuri; ele duc de la prinţul original, la persoana din corpul prinţului, şi de la cerşetorul original la persoana din corpul acestuia. Aşa că, dacă această teorie e corectă, persoana din corpul cerşetorului e cerşetorul, iar cea din corpul prinţului e prinţul. Să presupunem că prinţul comisese anterior o crimă oribilă, ştia că schimbul va avea loc, şi sperase să îl folosească pentru a scăpa de acuzare. După schimb, crima e descoperită, iar autorităţile vor să aresteze vinovatul. Ei nu ştiu nimic despre schimb, aşa că iau persoana din corpul prinţului, ignorând protestele acestuia. Persoana din corpul cerşetorului (care se consideră a fi prinţul) îşi aminteşte că a comis crima şi se mândreşte cu modul prin care a scăpat. Aceasta e o greseală a justiţiei! Persoana lăudăroasă din corpul cerşetorului ar trebui pedepsită. Astfel, persoana din corpul cerşetorului e prinţul, nu cerşetorul, deoarece o persoană trebuie pedepsită doar pentru faptele comise de el însuşi, acest experiment dezminţind teoria continuităţii spaţio-temporale. Exemplul prinţului şi al cerşetorului arată că identitatea personală are o anumită continuitate, cea psihologică. Conform acesteia, o persoană din trecut e numeric identică cu cea din viitor dacă aceasta are amintirile, trăsăturile de caracter şi alte asemenea caracteristici, comune cu persoana din trecut, indiferent dacă aceste două persoane sunt continue spaţio-temporal. Proiectul lui Bernard Williams referitor la identitate personală este pur epistemologic. El pune în discuţie judecăţi despre – şi justificări ale judecăţilor despre – identitatea personală. Williams îşi expune lucrarea în Identitate personală şi individuaţie, primul articol din colecţia sa, Probleme ale sinelui: … Identitatea corpului este cel puţin nu o condiţie suficientă a identităţii personale, iar alte consideraţii, ale caracteristicilor personale, şi mai presus de toate, memoria, trebuie invocate… …Voi încerca să dovedesc că identitatea corporală e întotdeauna o condiţie necesară a identităţii personale…(Williams, Identitate personală şi individuaţie, pg 1). Williams afirmă că lucrarea sa va dovedi ca fiind greşite următoarele două teze: (1)…cel puţin un caz poate fi construit în care identitatea corporală nu funcţionează, dar în care celelalte condiţii vor fi suficiente pentru o aserţiune a identităţii personale… (2)…nu se poate concepe vreo situaţie în care identitatea corporală să fie necesară, alte condiţii fiind întotdeauna atât necesare cât şi suficiente…(Williams, Identitate personală şi individuaţie, pg. 1) Teoria lui Bernard Williams referitoare la identitatea personală se bazează pe infirmarea principiului continuităţii psihologice, susţinut de Locke, punându-l la grea încercare. Folosind un exemplu similar, Williams a demonstrat că identitatea psihologică se confruntă cu problema duplicării, drept pentru care o respinge. Procesul ce poate reprograma neuronii creierului cuiva, are loc din nou. El îl determină pe Charles, o persoană din zilele noastre, să aibă psihologia lui Guy Fawkes, un om spânzurat în 1606 pentru tentativa de a arunca în aer Parlamentul britanic. Desigur, ar fi greu de spus dacă Charles se preface, dar dacă într-adevăr are psihologia lui Fawkes, conform teoriei continuităţii psihologice, Charles este Guy Fawkes. Dar, această transformare are loc şi în cazul altei persoane, Robert. Dobândirea psihologiei lui Fawkes e doar o modificare la nivelul creierului, astfel încât, dacă se poate întâmpla cu Charles, se poate întâmpla şi cu Robert. Teoria începe să aibă probleme. Atât Robert cât şi Charles sunt continui din punct de vedere psihologic cu Fawkes. Dacă identitatea personală e continuitate psihologică, atunci atât Charles cât şi Robert sunt identici cu Fawkes. Dar, se ajunge la un nonsens, deoarece ar presupune că Charles şi Robert sunt identici unul cu celălalt! Deoarece ştim că dacă x = 4 şi y = 4 atunci x = y. Dar e absurd să susţii că Charles = Robert. Deşi ei sunt acum calitativ aceeaşi (fiecare are amintirile şi caracterul lui Fawkes), ei sunt numeric două persoane distincte. Aceasta e problema duplicării pentru teoria continuităţii psihologice: ce se întâmplă atunci când ea e duplicată (sau multiplicată)? Forma de bază a argumetului reduplicării afirmă că în absenţa corpului lui Fawkes, putem afirma doar că Charles are amintiri similare cu ale lui Fawkes, nu că ar fi identic cu acesta. Williams conclude cu sobrietate că argumentul reduplicării demonstrează absurditatea afirmaţiei că se pot face judecăţi despre identitate fără referire la corpul persoanei, că “omiterea corpului goleşte de conţinut ideea identităţii personale” (Williams, Identitate personală şi individuaţie, pg. 10) Sir Bernard Williams a lăsat o moştenire constând în revitalizarea filosofiei morale, care devenise muribundă, şi a reprezentat un pionier al dezbaterilor referitoare la identitate personală şi sine. Lucrarea ce conţine teoria referitoare la identitate personală şi individuaţie, Probleme ale sinelui, a apărut în 1973, reprezentând o colecţie de articole, marea majoritate fiind scrise în jurul vârstei de 20 de ani. Întreaga operă degajă atitudinea entuziastă a unui tânăr ce gândeşte fără constrângerile prejudecăţilor, putând să pună la îndoială unele teorii consacrate în acest domeniu, reuşind astfel să-şi impună propriile viziuni. Bibliografie: Internet 쥁@