Referat Logica Mondiala

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Logica Mondiala si de asemenea puteti face Download Referat Logica mondiala

Citeste fragmente din Referat Logica Mondiala

LOGICA MODALà la Aristotel Aristotel este cel care dezvoltã într-un mod elaborat conceptul de logicã modalã, în special în lucrarea Despre Interpretare-singurul tratat din cele ºase ale Organon-ului, în care problematica logicã apare în ansamblul ei ºi pentru ea însãºi. El se ocupã în general de principiile logice (terþului exclus ºi al bivalenþei), clasificarea, opoziþia, conversiunea propoziþiilor modale ºi silogistica modalã. Propoziþiile modale le trateazã fãrã însã de a dispune de o ‘logicã deductivã generalã care sã-i permitã sã elaboreze ºi o logicã modalã generalã’. Înlocuieºte premisele din modurile silogisticii asertotice cu premise modale, pe care le va considera dupã propoziþiile de predicaþie ºi modalitatea va apãrea ca predicat ºi propoziþiile asertotice vor deveni subiect. Stagyritul legitimeazã propoziþiile modale pornind de la principiul terþului exclus. Exemplu de propoziþii care se sustrag terþului exclus sunt cele posibile, de genul “Mâine va fi o bãtãlie navalã”, în care ºi afirmaþia ºi negaþia propoziþiei sunt cel mult posibile “dacã orice afirmaþie sau negaþie sunt sau adevãrate sau false ºi dacã este necesar ca orice lucru sã existe sau sã nu existe, atunci, dacã cineva ar spune cã un lucru va fi, altul însã nu ar spune la fel, neapãrat unul dintre ei ar spune adevãrul, de vreme ce orice afirmaþie ºi negaþie sunt sau adevãrate sau false” pe când bãtãlia navalã ar putea “sã aibã loc” mâine, cât ºi “sã nu aibã loc”. În capitolul 12 al aceleiaºi lucrãri, se cerceteazã cum se comportã între ele negaþiile ºi afirmaþiile lui “sã aibã loc” ºi “sã nu aibã loc”. Arostotel demonstreazã necesitatea “îmbinãrilor” în felul urmãtor: “a fi om” negaþia propriuzisã este “a nu fi om”- o afirmaþie, pentru propoziþiile fãrã “a fi” se petrece alelaºi lucru, negaþia nu va fi pentru ”omul umblã”, “nonomul umblã” ci “omul nu umblã”. “Cãci nu este nici o deosebire sã spui: ‘omul umblã’ ºi ‘omul este umblând’ ” - compunerea predicatului se poate reduce la copula “este” ºi nume predicativ, dar chiar ºi în acest caz Aristotel þine sã arate când anume este posibilã compunerea, în speþã atunci când “a fi” nu are sens de a exista, predicate compuse care vor fi rostiri modale. Toate modalele vor avea deci drept predicat pe a fi într-un anumit fel: a fi posibil, contingent, imposibil, necesar - ceea ce am numi conceptele modale. ‘Este posibil sã aibã loc o bãtãlie navalã’, aici vom observa cã subiectul, dictum este: “sã aibã loc o bãtãlie navalã”. Despre acesta se spune ceva, astfel încât modalitatea de a fi reprezintã predicatul, iar copula “este”, din orice modalitate exprimã un sens de existenþã, depãºeºte condiþia de copulã ºi aproximeazã sau, cu necesarul, asigurã existenþa. Se deosebeºte o analizã aici a lui Aristotel, referitoare la termenii copulã, substitut de existenþã ºi existenþã, el aratã cã trebuie ca negaþia sã fie asupra lui a fi din predicat ºi nu din subiect. Modurile, vin acum, sã îmbine timpul logic cu cel real. Ceva este posibil: nu a fost, nu este, dar nimic nu-l opreºte sã fie în viitor. Este contingent: poate fi în prezent, dar nimic nu-l sileºte sã fie. Este imposibil: nu va fi niciodatã. Este necesar: dacã nu a fost ºi nu este, nu se poate sã nu fie în viitor. Astfel, modurile reprezintã ceea ce se poate predica din perspectiva timpului logic în substanþa celui real. Aristotel opereazã ºi definiþii ale conceptelor modale, dupã cum urmeazã: “ceea ce nu poate fi altfel decât este, îl numim necesar”, “posibilul, contrariul imposibilului, se iveºte atunci când contrariul sãu nu este în chip necesar fals”, “imposibilul este lucrul al cãrui contradictoriu este în mod necesar adevãrat”, “expresia a fi contingent (posibil) se spune în douã moduri. Într-un prim sens este ceea ce se întâmplã cel mai des ºi este lipsit de necesitate. În alt sens posibilul (contingentul) este nedeterminatul, ceea ce poate fi în acelaºi timp astfel ºi altfel, de exemplu: a merge pentru un animal, sau încã, ca un cutremur sã se producã în timpul mersului sãu, sau, într-un chip mai general, ceea ce se întâmplã prin hazard”- Aristotel identificând posibilul cu contingentul (ca opus necesarului ºi ca opus atât necesarului cât ºi imposibilului). În capitolul 13 apare echivalenþa propoziþiilor modale, unde se stabilesc urmãtoarele tipuri de echivalenþe: poate sã fie nu poate sã fie se întâmplã sã fie nu se întâmplã sã fie nu e imposibil sa fie e imposibil sa fie nu e necesar sã fie e necesar sa fie poate sã nu fie nu se poate sã nu fie se întâmplã sã nu fie nu se întâmplã sã nu fie nu e imposibil sã nu fie e imposibil sã nu fie nu e necesar sã nu fie e necesar sã nu fie Vom vedea în acest caz cã apare aceeaºi inconsistenþã discutatã mai sus ºi anume posibilul este indentificat cu contingentul. Pe de altã parte observãm aici o tezã foarte interesantã ºi anume ‘o afirmaþie nu-ºi poate avea contrariul într-o altã afirmaþie, ci doar într-o negaþie’. Rostirile puse în joc, ca cele în care a fi este spus de douã ori ºi la mod ºi la dictum. Pe de altã parte observãm cã a fi necesar va deveni principiul de exsistenþã, iar reflexia logicã va deveni reflexie ontologicã. Tot ce este necesar este ºi actual, existenþele fiind: sau acte pure, sau acte îmbinate cu puteri, sau simplã virtualitate. Aristotel va defini domeniul logicului ca fiind logosurile, expresiile enunþiative, care singure poartã asupra adevãrului ºi falsului, singure sunt în prezentul logic ºi singure vor putea duce la înlãnþuiri demonstrative. Modurile logice aduc în tabloul gramatical al verbului alte moduri decât indicativul. Propoziþiile fãrã determinaþie suplimentarã echivaleazã cu cele particulare. Aºa încât, dupã cum s-a spus, dacã articolul nu indicã o relaþie, el introduce întru totul determinaþia suplimentarã universalã, în cazul cã aceasta nu este adoptatã fie în vederea ritmului, fie într-a mãsurii. În argumentare, se spun aceleaºi lucruri cu privire la judecatã ºi la vorbele rostite. Într-adevãr, vorbirea rostitã este simbol al stãrilor sufleteºti, ºi aºa cum se petrec lucrurile în ce priveºte judecata (din cuget), la fel se petrec ºi în ce priveºte vorbele rostite. Apoi, de vreme ce se susþine, cã niciodatã nu sunt laolaltã adevãrate contrariile, ca “non-binele este rãu” ºi “non-binele este bun” - ca ºi cum ar obiecta cineva “de unde este evident cã nu sunt adevãrate laolaltã contrariile?” - , se stabileºte în chip silogistic despre contrarii cã sunt opuse, iar cele opuse nu pot fi simultan; deci nu pot exista nici contrariile. Aceastã concluzie este adoptatã drept premisã: “Dacã le este cu putinþã sã existe simultan, dar se întâmplã în legãturã cu cele care de care vorbim - non-binele ºi rãul - cele spuse, atunci este cu neputinþã ca ele sã fie contrarii.” Cu acestea punem capãt chestiunii în discuþie. La fel se comportã (judecata) cã binele este bun cu cea cã non-binele nu este bun. Trebuie ºtiut cã ºi aici, aºa cum menþionam, afirmaþia este cu precãdere cea care posedã subiectul nedeterminat, pe bazã de metatezã. El însuºi a luat-o pe aceasta în locul negaþiei. De aceea pe drept se spune cã aceste propoziþii nu diferã defel între ele prin semnificaþie. Ü¥hà