Referat Repere Psihogenetice Ale Dezvoltarii

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Repere Psihogenetice Ale Dezvoltarii si de asemenea puteti face Download Referat Repere psihogenetice ale dezvoltarii

Citeste fragmente din Referat Repere Psihogenetice Ale Dezvoltarii

Repere psihogenetice ale dezvoltãrii Repere psihogenetice ale dezvoltãrii. Definire.Caracteristici Stadialitatea-modalitãti de operare a criteriilor în definirea stadiilor Aspecte ale dezvoltãrii psihice intrauterine Aspecte ale dezvoltãrii psihice în perioada 0-1 an Cresterea si dezvoltarea psihicã a copilului anteprescolar 1-3 ani 1. Repere psihogenetice ale dezvoltãrii. Definire.Caracteristici Reperele psihogenetice sunt instrumente psihologice de tip operational al cãror rol principal este de a localiza sau de a indica starea dezvoltãrii psihice la un anumit moment al evolutiei. Prin intermediul reperelor psihogenetice se controleazã ordinea, continutul, directia si totodatã normalitatea dezvoltãrii psihice a copilului. Reperele psihogenetice sau psihodinamice (deoarece se referã la toate ciclurile vietii) se manifestã prin conduite, caracteristici si atitudini psihice care permit sã se identifice în cazuri concrete diferentele sau distanta psihologicã fatã de caracteristicile considerate normale. Au urmãtoarele dimensiuni: latura instrumentalã ne ajutã la sesizarea momentelor de schimbare din ciclurile vietii; latura teoreticã permite descrierea si anticiparea dezvoltãrii, a reactiilor semnificative ale persoanei; latura generalã, nespecificã, universal umanã (ex. caracteristicile inteligentei); latura particularã, specificã legatã de identitatea de neam, de tarã, de grup cultural, social si profesional. Reperele psihogenetice se referã cu precãdere la latura nespecificã si mai putin la cea specificã, întrucât acestia se considerã cã au cea mai relevantã valabilitate. Principalele caracteristici ale reperelor psihogenetice si psihodinamice sunt: se exprimã în formatiuni foarte complexe ce pot evidentia normalitatea sau abaterea de la aceasta (întârzieri, precocitate); prin modul cum se ierarhizeazã, prin felul lor de a se exprima, reperele psihogenetice pot pune în evidentã caracteristicile de maxim activism, latura dinamicã cea mai pregnantã. Cunoscându-le se pot elabora strategii educative oportune. întârzierile prelungite de aparitie a caracteristicilor considerate reperele psihogenetice constituie indici de retard sau de debilitate psihicã mai ales pentru anii copilãriei; întârzierile care apar dupã ce caracteristicile reperelor psihogenetice au fost identificate evidentiazã conditii deficitare sau stresante de educatie si mediu de viatã . În baza optiunii psihologilor pentru o categorie sau alta de repere psihogenetice sau psihodinamice (ex. A. Gessel a structurat un sistem de repere ce retine 10 conduite reprezentative: caracteristici motorii, felul cum evolueazã igiena corporalã, modul cum se exprimã emotiile, etc., J.Piaget a considerat repere conduitele saturate în factori de inteligentã, A.N.Leontiev a luat în considerare activitatea predominantã) s-au promovat diferite teorii cu privire la dezvoltarea psihicã de tip stadial. 2.Stadialitatea- modalitãti de operare a criteriilor în definirea stadiilor Perioadele de vârstã în care tabloul psihocomportamental este relativ asemãnãtor la toti copiii au fost denumite stadii ale dezvoltãrii, ce se succed unele dupã altele. De aceea o caracteristicã majorã a dezvoltãrii psihice este stadialitatea ei. Stadialitatea este prezentã atât în abordarea geneticã (longitudinalã) a vietii psihice, deci la nivelul procesualitãtilor psihice (cognitive, afective, moral-sociale,etc)-STADII GENETICE cât si în perspectivele transversale ce urmãresc unitatea diverselor aspecte ale vietii psihice într-o etapã anume-STADII DE VÂRSTà sau psihodinamice. Stadiul de vârstã nu este identic si nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice. Un stadiu de vârstã poate cuprinde aspecte ce tin de douã stadii genetice diferite ale acelorasi procesualitãti psihice. (ex. gândirea scolarului opereazã atât cu elemente concrete, situative cât si cu cele logice). De asemenea pot exista decalaje între diverse stadii genetice ale proceselor psihice din cauza ritmurilor de dezvoltare diferite (ex. decalajul între maturizarea cogntivã, afectivã si moralã în adolescentã). Vârsta cronologicã nu corespunde cu vârsta biologicã si nici cu cea psihicã, iar aceasta din urmã poate fi diferitã pentru aspecte psihice diferite chiar dacã momentul cronologic este acelasi. Definirea celor douã categorii de stadii: genetice si de vârstã se face în baza unor modalitãti diferite. Stadiul genetic vizeazã reunirea unui ansamblu de conditii, cel de vârstã de caracteristici generate de anumite dominante. Principalele conditii sunt: de ordine-se exprimã prin succesiunea dintre caracteristicile anterioare si cele ce urmeazã; de structurã specificã; de preparatie, saturatie si integrare a caracteristicilor psihice ale stadiului respectiv, ceea ce-i conferã un specific propriu. În precizarea reperelor psihogenetice ca posibilitãti de explicare a dezvoltãrii psihice, U. ªchiopu propune 3 criterii: tipul fundamental de activitate: joc, învãtare, muncã-exprimã directionarea si structurarea fortei energetice psihice pentru asimilarea de cunostinte, functionalitatea deprinderilor, abilitãtilor cu tendinta de a fi integrate în trãsãturi, însusiri de personalitate; tipul de relatii care pot fi obiectuale si sociale; exprimã structura evolutivã sub raportul adaptãrii si integrãrii sociale; caracteristici generate de contradictiile dintre cerintele externe si cerinte subiective (dorinte, idealuri, aspiratii) ca si contradictiile dintre fiecare categorie sI posibilitãtile societãtii de a le satisface. Alte categorii de contradictii sunt: opozitia dintre structurile psihice vechi si cele noi (deprinderi, sentimente, interese), dintre diferitele laturi si caracteristici ale personalitãtii (aspiratii-posibilitãti, afectivitate-inteligentã) ca si dintre constient si inconstient. Aceste trei criterii se raporteazã la vârsta cronologicã. Dezvoltarea psihicã este un proces ce tinde spre armonizare, coerentã, echilibru între mediul exogen (natural si social) si propriile dorinte, aspiratii. Modul de operare al criteriilor în definirea stadiilor STADIUL CRITERII Stadiul sugarului: 0-1 an activitatea fundamentalã a individului: satisfacerea trebuintelor organice; relatiile sunt reprezentate de reflexele neconditionate: de apãrare, alimentar, care-I permit copilului sã se adapteze la mediu; tipul de contradictii: dependentã totalã fatã de adult. Stadiul anteprescolar: 1-3 ani activitatea fundamentalã: manipularea obiectelor, dar lipseste scopul constient; tipul de relatii: începe elaborarea primelor reflexe conditionate (alimentar, igienic); tipul de contradictii: gradul de dependentã fatã de adult scade; se dezvoltã capacitatea de verbalizare. Stadiul prescolar: 3-6,7ani activitate fundamentalã: jocul-activitate specific umanã pentru cã este constientã; se desfãsoarã pe bazã de reguli unanim acceptate, în joc copilul interpreteazã anumite roluri în conformitate cu care îsi alege comportamentul adecvat; tipul de relatii: stabileste relatii sociale, devine o persoanã cu statut social, are obligatii si drepturi: sã se trezeascã la anumite ore, sã se îmbrace, are dreptul sã meargã la grãdinitã; tipul de contradictii: gradul de dependentã scade datoritã constituirii constiintei de sine. Stadiul scolarului mic 6,7-10,11 ani activitatea fundamentalã: învãtarea impusã, dirijatã din exterior; tipul de relatii: se extind relatiile sociale precum si obligatiile si drepturile; tipul de contradictii: gradul de dependentã este influentat de aparitia punctului de vedere propriu Stadiul preadolescent 10-14 ani activitate fundamentalã: învãtarea impusã si independentã (îsi permite sã nu-si facã toate temele, sã absenteze de la ore fãrã motive speciale; relatiile se diversificã depãsind pragul scolii (în grupul sportiv, artistic,etc.) tipul de contradictii: este vârsta marilor contradictii, se dezvoltã constiinta de sine, doreste sã-si impunã opiniile dar nu reuseste întotdeauna pentru cã nu sunt bine conturate; contradictia între generatii este necesarã dar nu trebuie transformatã în conflict. Stadiul adolescent 14-18,20 ani tipul de activitate: învãtare si muncã creatoare, are posibilitatea de a-si impune originalitatea; tipul de relatii: se integreazã ca o persoanã activã, cucerind o anumitã pozitie în actuala ierarhie socialã; tipul de contradictii: relatia este mai calmã; adolescentul si adultul opereazã în aprecierea celuilalt cu criterii valorice. În baza celor 3 criterii amintite, U.ªchiopu si E.Verza propun urmãtoarele cicluri ale vietii cu substadiile implicate: CICLUL VIETII SUBSTADII 1. PRENATAL -perioada embrionarã -perioada fetalã precoce -perioada fetalã tardivã 2. COPILÃRIA PUBERTATEA ADOLESCENTA (0-20 ani) -nasterea -primul an de viatã -prima copilãrie-perioada anteprescolarã 1-3 ani -a doua copilãrie-perioada prescolarã 3-6,7 ani -a treia copilãrie-perioada scolarã micã 6-10 ani -pubertatea (10-14 ani) -adolescenta 14-20 ani -adolescenta prelungitã 20-24 ani 3. Vârstele adulte active (20-65 ani) -tineretea 25-35 ani -vârsta adultã precoce 35-44 ani -vîrsta adultã mijlocie 45-55 ani -vârsta adultã tardivã 55-65 ani 4. Vârstele de involutie (65-90,….ani) -perioada de trecere 66-70 ani -perioada primei bãtrâneti 70-80 ani -perioada celei de a doua bãtrâneti 80-90 ani -perioada marii bãtrâneti peste 90 ani 3. Aspecte ale dezvoltãrii psihice intrauterine Viata nu începe la nastere, ci cam cu 270-284 de zile mai înainte, adicã odatã cu debutul perioadei prenatale, perioadã în care asa cum consemneazã P.Osterrieth are loc o dezvoltare miraculoasã. Ordinea de aparitie si dezvoltare ca si ritmul nu sunt aceleasi pentru toate organele si sistemele functionale ale organismului. Primele care se dezvoltã sunt organele care au functii biologice (vegetative) fundamentale: inimã, plãmâni, tub digestiv. Treptat se dezvoltã diferite categorii de nervi cu functii de apãrare centripetã, de mentinere a echilibrului si spre sfârsitul perioadei nervii organelor senzoriale, ai expresiilor afective. Totodatã, coincidenta aparitiei si maturizãrii unor organe si functii reprezintã momente cruciale pentru dezvoltare: de exemplu numai coincidenta formãrii tesutului muscular cu începutul osificãrii si dezvoltãrii sistemului nervos face posibilã mobilitatea fãtului în mediul intrauterin. Desi dependent de mamã, în acestã perioadã copilul are o relativã independentã manifestatã prin numeroase tipuri de reactii. Acestea pun în evidentã existenta unui psihism prenatal, ex. miscãrile la stimulii interni, alternanta miscãrilor de repaos cu cele motorii, reactiile cu încãrcãturã afectivã care oscileazã între starea de plãcere si cea de neplãcere. Despre acest psihism s-a afirmat cã este vag, nebulos si cã reprezintã baza de nesters în care se insereazã toate impresiile ulterioare. Între evenimentele externe trãite de mamã si dezvoltarea fetusului este o strânsã legãturã. Situatiile tensionate, conflictuale, emotiile puternice produc modificãri ale chimismului sanguin care influenteazã viata copilului. Din punct de vedere psihopedagogic trebie sã se respecte urmãtoarea idee cu caracter de lege: cu cât intensitatea si frecventa factorilor nocivi sunt mai mari si cu cât acestia actioneazã în perioade mai timpurii ale vietii embrionare cu atât consecintele sunt mai grave. 4. Dezvoltarea psihicã a copilului în primul an de viatã: caracteristici Nasterea, desi este un proces fiziologic normal, reprezintã atât pentru mamã, dar mai ales pentru copil un adevãrat soc, o zdruncinare a echilibrului anterior. Pentru copil este de fapt o schimbare radicalã a conditiiilor de existentã. La nastere fetitele au +/- 3300 gr, lungime 49-52 cm, bãietii au +/-3500,3600 gr., lungime 52-55 cm. Corpul este disproportionat, scheletul este osificat desi rãmân si unele zone cartilaginoase mai ales ca sudurã cum este cazul celor 6 fontanele. În primele 6-8 sãptãmâni are loc o intensã mielinizare a scoartei, proces început înainte de nastere. Sporeste actiunea conducãtoare a scoartei asupra formatiunilor subcorticale, în special asupra mecanismelor motorii si reflexe. Totodatã, scoarta cerebralã este aptã sã primeascã înformatii si sã reactioneze corespunzãtor fatã de acestea. Senzatiile. Caracteristici Pentru a se produce senzatia este nevoie de actiunea unor excitanti asupra organelor de simt, a cãror intensitate trebuie sã fie mare la copilul mic. Dacã excitatiile sunt slabe nu produc reactii iar dacã sunt prea puternice declanseazã reactii de soc (tresãrire plinã de teamã, miscãri largi). Influxul nervos, transmiterea excitatiei de la receptor la centrul nervos se realizeazã cu vitezã micã si de aceea senzatiile sunt lente. Excitabilitatea muscularã seamãnã cu aceea a stãrii de obosealã la adult. Dezvoltarea senzatiilor este inegalã în perioadele timpurii ale vietii si este în strânsã legãturã cu actiunea de satisfacere a trebuintelor organice: de hranã, igienice, miscare, relaxare, somn, apã si mai târziu a celor predominant psihologice: apãrare, orientare, investigare de semnale informationale, vocalizare, comunicare, relationare, socializare. Primele trebuinte sunt predominant fiziologice, cu caracter ciclic, iar celelalte psihologice sunt cu caracter permanent. Senzatiile sunt procese cognitive senzoriale prin care se semnalizeazã separat însusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor în conditiile actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor. Clasificarea senzatiilor Dacã avem în vedere natura analizatorilor, care sunt organe structural-functionale, alcãtuite din receptor, calea aferentã, veriga centralã (reprezentatã de o zonã corticalã specializatã în transformarea impulsului nervos în proces psihic) si conexiunea inversã care transmite impulsul nervos de la centrii corticali spre periferia analizatorilor. Acestia se împart în: analizatorii externi: permit receptarea informatiilor din exterior si constituie suportul elaborãrii senzatiilor: vizuale, auditive, olfactive, gustative si tactile; analizatorii interni produc senzatiile de foame, de sete, sexuale, de asfixiere; analizatorii intermediari sunt rãspunzãtori pentru senzatiile chinestezice si pentru cele de echilibru. Senzatiile gustative Zona receptorie este mult mai extinsã si nediferentiatã decât la adult si cuprinde: întreaga suprafatã a limbii, mucoasa internã a obrajilor, vãlul palatin si o parte din esofag. Copilul este sensibil cel mai mult la dulce, apoi la acru si mai putin la amar si sãrat. Spre sfârsitul primului an poate exprima verbal si sesiza intensitatea lor. Senzatiile olfactive Zona receptorie se aflã în cavitatea nazalã, dar acesta pânã la vãrsta de 6,7 luni nu contine pigmenti. Copilul nu detecteazã decât mirosuri foarte puternice, legate în special de satisfacerea trebuintelor biologice. Modalitãtile de reactie ale copilului sunt mult mai încãrcate decât cele ale adultului, astfel alãturi de grimase apar modificãri ale ritmului respirator si chiar a pulsului fontanelelor. Senzatiile tactile Celulele senzoriale sunt rãspândite inegal în diferite zone ale corpului, de aici si reactii diferite. De exemplu în jurul ochilor apare la atingerea cu un obiect reflexul de apãrare oculo-motorie, în timp ce dacã acesta are loc la nivelul palmelor apare reflexul de prehensiune. Mai mult chiar, dezvoltarea sensibilitãtii este inegalã: mai accentuatã în zona ochilor si a cavitãtii bucale, mai lentã la nivelul palmelor, al tãlpilor si cel mai putin dezvoltatã în zona spatelui. Senzatiile vizuale Imediat dupã nastere, copilul are senzatii de luminã, întuneric sub forma unor pete de luminã si întunecate, deoarece muschii globului ocular nu sunt încã pe deplin exersati pentru a acvea o vedere biocularã; copilul nu vede forma obiectelor ci numai aceste pete si nici nu vede la distantã decât spre sfârsitul primului an de viatã când reuseste sã distingã obiectele care se aflã aproximativ la 5m distantã fatã de el. În jurul vârstei de 3,4 luni începe sã distingã într-o ordine determinatã de strãlucire, de intensitate, culorile: galben-oranj, rosu, albastru, verde. Senzatiile auditive Zona receptoare este urechea medie inundatã de lichidul amniotic, din care cauzã, la nastere se instaleazã o surditate usoarã, dar la 1-2 luni devine sensibil la vocea umanã, la 4 luni devine sensibil la muzicã, pentru ca la 6 luni sã aparã o oarecare intentionalitate în urmãrirea muzicii. Sensibilitatea auditivã este direct implicatã în dezvoltarea auzului fonematic. Senzatiile interne Mai ales în primele 3 luni de viatã sunt foarte intense, fiind legate de satisfacerea trebuintelor primare. Conduita senzorio-perceptivã Trebuintele sunt procese pulsionale, fundamentale ale vietii care semnalizeazã perturbãrile survenite în organism, de tipul scãderilor sau exceselor si satisfacerea acestora contribuie la formarea complexelor polisenzoriale care vor sta la baza aparitiei perceptiilor si reprezentãrilor. Complexele polisenzoriale se formeazã pe baza concomitentei si a repetãrii unor senzatii la intervale relativ identice (ex. trebuintele de hranã se asociazã cu cele de tact-luarea copilului în brate de cãtre mamã, cu cele auditive sau vizuale.) Cea mai importantã achizitie este desprinderea copilului de obiecte. Începând cu vârsta de 8 luni, copilul nu se multumeste doar sã vadã obiectul , ci dacã acesta este ascuns îl cautã, ceea ce demonstreazã cã obiectul începe sã aibã o existentã de sine stãtãtoare. Perceptiile se dezvoltã mai ales dupã vârsta de 6 luni, când copilul trece de la pozitia orizontalã la cea sezând. Conduitele motorii evolueazã de la miscãri necoordonate, haotice spre cele diferentiate, initial la nivelul gurii, ochilor, apoi al capului, gâtului, trunchiului, membrelor. Principalele achizitii ale vârstei sunt: prehensiunea- apucarea, manevrarea, palparea obiectelor, trecerea lor dintr-o mânã în alta; posibilitatea de a sta sezut si în picioare ceea ce extinde câmpul vizual si concomitent sfera cunoasterii; mersul îi va permite sã-si dezvolte autonomia si initiativa sa personalã si îi va sprijini coordonarea miscãrilor antrenate în echilibrul postural. Pânã la 6 luni se caracterizeazã prin reflexe neconditionate (întoarce capul la sursa de zgomot) pentru ca la 12 luni sã aparã primele miscãri învãtate ce se bazeazã pe reflexe conditionate. Conduita verbalã -este indicator de referintã pentru specificul uman; -reprezintã factorul fundamental în asigurarea echilibrului cu mediul, deci în adaptare; -are un pronuntat rol formativ; -în primele zile de viatã, copilul, chiar si cel eutrofic, care doarme si suge normal nu se manifestã prea mult, decât prin tipete si stãri de agitatie La 3,4 sãptãmâni apare zâmbetul ca expresie a comunicãrii nonverbale, care are adresare clarã si un continut întãrit de contactul vizual cu cei din jur. Comunicarea nonverbalã evoleazã spre reactii de vocalizare sau gângurit care apar cãtre sfârsitul luni a doua, iar dupã luna a patra se îmbogãteste cu: întinderea mâinilor si a corpului de cãtre copil pentru a fi luat în brate, cu forme de mimicã variate ce exprimã disconfort sau plãcere, conduite de exprimare a afectiunii sau conduitele de abandon (tãcere, îmbufnare), oftat, tipãt, geamãt, râs. Comunicarea nonverbalã se confundã cu cea verbalã, gânguritul reprezintã materia primã a vorbirii. Acesta începe în jurul vârstei de 3 luni, pentru ca apoi sã aparã o articulare de vocale cu consoane. O fazã superioarã a gânguritului este lalatiunea (repetarea de silabe) care debuteazã pe la vârsta de 5 luni. Spre sfârsitul lunii a 10 apar primele cuvinte, acestea pentru cã au functii gramaticale sunt de fapt cuvinte-propozitii sau holofraze (pisica este miau, câinele-ham, ham). Dacã în familie comunicarea verbalã este redusã se îmbogãteste comunicarea nonverbalã si scade competenta comunicãrii, adicã acea capacitate a copilului de decodificare a limbajului adultului. Aceste conduite îl ajutã sã-si exprime dorintele, simpatiile, antipatiile (gigea). Cu cât activitatea verbalã a copilului în aceastã perioadã este mai intensã, cu atât probabilitataea ca mai târziu sã ajungã la un nivel de inteligentã ridicat este mai mare. Apar si forme primare de inteligentã verbalã prin încercãrile de a ascunde, de a masca ceea ce este inerzis. La sfârsitul primului an vocabularul copilului contine 10-15 cuvinte simple. Conduitele afective exprimã atitudinea pozitivã sau negativã pe care individul o are fatã de obiectele si fenomenele cu care relationeazã. Are un caracter puternic polarizat, existã procese afective pozitive (bucurie, entuziasm) si negative (tristete). Trãirile negative, neplãcute, generate de foame, de nevoia de somn sunt cele mai numeroase în primele 3 luni în raport cu cele pozitive. Dupã 5 luni apar frica, furia, iar dintre trãirile pozitive râsul pe la 6 luni iar bucuria ceva mai târziu. Spre sfârsitul anului apare curiozitatea afectivã legatã de prezenta altor persoane de care copilul se simte atras. Conduita inteligentã În evolutia ei delimitãm urmãtoarele 3 momente: momentul repetãrii actelor si miscãrilor (plânge repetat pentru a fi luat în brate) în jurul vârstei de 4 luni; momentul utilizãrii unui mijloc în raport cu un scop (ex. trage fata de masã pentru a ajunge la pahar, în jurul vârstei de 8 luni; momentul executãrii unei miscãri nu în mod repetitiv ci cu modificãri pentru a se cunoaste mai mult despre obiect, pe la sfârsitul primului an. Apar conduite specifice: conduita suportului: dacã cineva îi acoperã fata cu o batistã îl apuca de mânã; mâna reprezintã un suport pentru a înlãtura batista; conduita sforii: dacã de un fotoliu sunt atârnate mai multe sfori, la capatul lor se aflã jucãrii, prin încercare si eroare descoperã sfoara de care este legatã jucãria preferatã; conduita bastonului: se foloseste de baston pentru a-si apropia o jucãrie aflatã la mare distantã de el. Cerinte psihopedagogice O caracteristicã esentialã a acestei perioade este dependenta multidimensionalã, cu mare încãrcãturã psihicã a copilului de mama sa. Este personajul central în evolutia vietii copilului pentru a-I oferi un mediu favorabil, activ stimulãrii conduitelor specifice si pentru a-l feri de avitaminoza afectivã (lipsa afectiunii materne sau de despãrtirea temporarã care se soldeazã cu fragilizarea psihicã (insomnii, indispozitii) ce vor afecta dezvoltarea ulterioarã. Este necesar sã se implice copilul în actiuni directe cu obiectele (apucare, mânuire, etc.), întrucât astfel se vor forma schemele senzorio-motorii, un fel de reprezentãri a cãror secventã actionalã nu e prezentã. Schemele senzorio-motorii prin extinderea lor la alte situatii si probleme vor sta la baza formãrii actiunilor mentale. Încã din prima etapã a vietii este nevoie ca adultul sã propunã o învãtare bazatã pe imitatie si conditionare, de un dresaj care este mai degrabã un reglaj ce implicã participare afectivã si se adreseazã unei fiinte inteligibile, sensibile. Acest tip de reglaj este: -functional: controlul evacuãrilor, al mictiunilor, al alimentatiei ciclice, -socio-relational: al reactiilor, al cuvintelor. Reglajul nu trebuie sã fie în defavoarea stimulãrii primelor încerãri de autonomie. Promovarea unui echilibru afectiv reprezintã un suport pentru educarea caracterului. Educatia afectivã si cea a caracterului sunt strâns legate. 5. Cresterea si dezvoltarea psihicã a copilului anteprescolar (1an-3 ani) În perioada 1-3 ani cresterea fizicã înregistreazã un ritm intens atât în greutate cât si în talie. Dacã la un an greutatea copilului este în medie de 9,3 kg, la 3 ani ajunge la 14 kg, iar talia de la 74 de cm se apropie de 94 cm. La nivelul sistemului nervos, reactiile înnãscute încep sã se conditioneze (la 2ani si jumãtate apare controlul sfincterial), se intensificã activitatea de analizã si sintezã a scoartei, de elaborare a stereotipurilor dinamice, bazate pe elaborarea unor lanturi de reflexe conditionate. Predominã excitabilitatea asupra inhibitiei si din aceastã cauzã vor apare reactii de nervozitate si instabilitate, mai ales în momentele de eruptii dentare, de stãri maladive sau în absenta stimulatorie a mediului. Dezvoltarea motricitãtii este atât de spectaculoasã încât s-a vorbit chiar de dominarea ei asupra tuturor celorlalte tipuri de conduite ale copilului. Mersul se automatizeazã si se stabilizeazã. La 20 de luni este stãpân pe sine, trece de la mersul normal la alergat, cãtãrat, sãrit. Miscãrile prehensiunii si manipulãrii obiectelor se diferentiazã, se coordoneazã, capãtã precizie. La 2 ani începe sã ia parte la propria echipare, sã mãnânce singur, devine un nestãpânit în fata oricãrei situatii care care poate deveni un joc motric. Prin repetarea miscãrilor îsi fixeazã experienta perceptivã, are loc un început al învãtãrii senzorio-motorii, se descoperã pe sine ca agent al miscãrii, al reusitei ceea ce conduce la dezvoltarea încrederii în sine. Motricitatea devine o cale importantã de afimare, de exprimare a autonomiei. Dezvoltarea proceselor de cunoastere Perceptia tactilã este mult ajutatã de deplasarea independentã, de denumirea verbalã si se integreazã în experienta activã, de investigarea a realitãtii. Perceptiile tactile sunt intercorelate cu perceptiile vizuale si cu cele chinestezice si contribuie la constituirea unor criterii de diferentiere: mic-mare, cald-rece. Perceptiile auditive sunt antrenate intens în asimilarea sunetelor, a cuvintelor, a dialogurilor, în ascultarea muzicii, a textelor, în orientarea generalã. Spre sfârsitul celui de-al doilea an de viatã se face trecerea spre reprezentarea actiunii înainte de executarea ei realã, deci dobândeste capacitatea de a opera în plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare:imagini care sunt simboluri ale obiectelor. Aceste imagini sunt utilizate în joc si propune numeroase solutii. Fãrã acestea nu ar avea loc jocul simbolic-bazat pe simulãrile diferitelor actiuni, formã fundamentalã de activitate în care reproduce realitatea si încearcã sã pãtrundã în intimitatea ei. Dezvoltarea memoriei între 1 an si 3 ani este pusã în valoare de marea disponibilitate a copilului pentru fixarea experientei de viatã, prin recunosterea persoanelor, obiectelor, imaginilor. Memoria este aceea care permite valorificarea experientei perceptive într-o modalitate specificã de interpretare, anume aninismul infantil, în baza cãruia pãpusile, animalele de plus sunt considerate ca având dorinte, sentimente, intentii. Gândirea anteprescolarului se dezvoltã prin actiunea cu obiectele si actiunea verbalã. La 2 ani începe interogatia ca formã de exprimare a gândirii, a inteligentei: ce este aceasta? Întrebãrile demonstreazã cã limbajul devine instrumentul gândirii. Este etapa numitã de Rose Vincent marea identificare. La 3 ani debuteazã o altã etapã care continuã în stadiul urmãtor anume etapa de ce?-urilor când copilul nu este obsedat de cauzalitate ci de întelegerea relatiilor dintre obiectele respective si locul lor. Cunoasterea perceptivã sprijinã întelegerea însusirilor permanente si esentiale ale obiectelor chiar dacã acestea sunt diferite (de ex. pentru mãr, parã, însusiri de formã culoare, mãrime). Întelegerea este avantajatã si de operatiile generale ale gândirii (analizã, sintezã, comparatie, concretizare) care are caracter implicit primar, elementar. Dupã J.Piaget este o gândire bazatã pe actiune, gesticã, imitatie de tip precauzal, care alãturi de jocul simbolic se înscrie în stadiul inteligentei preoperatorii care se prelungeste pânã la 7,8 ani. Incapacitatea copilului de a se detasa de sine, de propriile sale dorinte conferã gândirii sale alte caracteristici: este egocentricã, aninistã (considerã cã tot ceea ce îl înconjoarã este însufletit, magicã (plânsul, tipetele au pentru el o putere nelimitatã si astfel îsi va îndeplini toate dorintele). Gândirea este implicatã în identificarea de sine, a membrilor familiei, a domiciliului ceea ce este o deschidere spre învãtarea socialã. Aceste caracteristici sunt sustinute si marcate de achizitia limbajului. În însusirea limbajului este o perioadã marcatã de tatonãri continue din partea copilului în vederea stabilirii concomitentei, coincidentei dintre simbolurile personale de tip sonor si cuvintele ce contin aceleasi sunete utilizate de persoanele din mediul sãu. Principalii factori sunt: imitatia, dorinta de comunicare si de a stabili contacte sociale. Copilul este avid de afectiune, de a afla ce se petrece în jurul sãu si totodatã de a spune ce a vãzut, ce I s-a întâmplat. În anteprescolaritate evolutia limbajului traverseazã urmãtoarele faze: a cuvântului frazã care debuteazã odatã cu începutul celui de-al doilea an si dureazã cam încã 6 luni, deci acoperã prima jumãtate a celui de-al doilea an; ele exprimã o stare afectivã, o trãire marcatã mental: mama, apa!; prefrazei, de 2,3 cuvinte, ordonate în functie de încãrcãtura afectivã; indicã mai curând actiuni posibile decât obiecte; preconceptelor-între 2-4 ani, acestea se aflã la jumãtatea drumului între simbolul personal, individual si general; preconceptele sunt un fel de prototipuri care nu au încã valoarea generalã a unei clase dar nu sunt nici pe deplin individualizate ca elemente, printre alte elemente ale aceleiasi clase; gramaticalã, opusã ca sens cuvântului frazã, se exprimã o judecatã iar pe sine se exprimã la persoana a treia dupã modelul adultilor: Alina merge; structurii sintactice: la începutul celui de-al treilea an au unele deformãri care dau o notã de pitoresc limbajului; diferentierii formelor gramaticale; apare folosirea pronumelui personal de persoana întâi, o dovadã a începutului constiintei de sine. Modul în care pãrintii îsi ajusteazã limbajul pentru a corespunde nivelului de întelegere al copilului joacã un rol deosebit în asimilarea acesteia. Din repetarea unor silabe (ma-ma, pa-pa) si asocierea lor cu persoane, obiecte, actiuni iau nastere primele cuvinte utilizate de copil. Se însusesc foarte usor cuvintele a cãror formã se asociazã cu o însusire caracteristicã puternicã a obiectelor: ham, ham pentru câine. Se apreciazã cã acestea într-o anume mãsurã avantajeazã rostirea cuvintelor-propozitii, care servesc nu numai la denumirea obiectelor, fiintelor, ci exprimã intentii, dorinte. Însusirea limbajului este conditionatã de: -componenta senzorio-motorie-în stadiul gânguritului deja se joacã cu vocea asa cum se joacã cu mâinile, iar dupã luna a opta de viatã, imitatia modelelor sonore este raportatã nu numai la actiunea materialã ci si la reprezentarea ei. Spre sfârsitul perioadei, actiunile verbale se detaseazã de cele materiale, se interiorizeazã si poartã amprenta mentalã; -componenta intelectualã-pe mãsura repetãrii, cuvintele se raporteazã la actiunile materiale si devin educative, reprezentative ca si gesturile. P. Osterrieth afirmã cã sunetele obisnuite devin reprezentative ca si gesturile, ele sunt chiar gesturi de o naturã specialã, întrucât de la 1-3 ani copilul are o întelegere globalã, sincreticã a realitãtii iar cuvintele rãmân global simbolice, putin diferentiate; -componenta afectiva-încãrcãtura afectivã a relatiilor cu mama, cu cei din jur, atmosfera cu care participã la jocurile vârstei, sprijinã pronuntia, întelegerea, fixarea cuvintelor. În procesul comunicãrii se exerseazã toate functiile limbajului, dar cea mai expresivã este cea ludicã. De la jocul vocal din perioada anterioarã ajunge la jocul verbal bazat pe repetitii de silabe, cuvinte, pe formarea unor cuvinte, pe efectuarea unor asociatii. Achizitia limbajului nu se limiteazã la cunosterea structurilor, a regulilor, la îmbogãtirea vocabularului care spre sfârsitul perioadei ajunge aprox. la 1000 de cuvinte, unde predominã substantivele, verbele, adjectivele, ci urmãreste si învãtarea functiilor sociale ale limbajului. Limbajul nu poate fi separat de contextul în care este utilizat. Brunner (1983) vede în limbaj un produs secundar si un vehicul al transmiterii culturii. Se întâlnesc urmãtoarele fenomene: -integrarea limbajului în rezonantele psihice ale situatiei (chiar dacã încearcã sã povesteascã o poveste stiutã introduce cuvinte din mediul lor, deci este situativ, -reducerea si înlocuirea articulãrilor complexe cu articulãri mai simple. Conduitele socio-afective se caracterizeazã prin: instabilitate, fragilitate, reactii capricioase, mare sensibilitate fatã de restrictii, refuzuri care determinã uneori aparitia reactiilor de opozitie. Copilul nu rãmâne indiferent la efectele reactiilor de opozitie, ci încearcã neliniste, agitatie ca modalitãti corective fatã de acestea. Totodatã, conduitele afective influentate de capacitatea de retinere în memorie a experientelor trãite, de puterea de întelegere evolueazã spre întelegerea unor interdictii, spre cooperarea cu adultul, un început de conventionalizare a expresiilor emotionale. Cerinte psihopedagogice: -îmbogãtirea mediului prin jucãrii pentru a satisface cerinta de explorare si de fixare a experientei în miscãri, actiuni ce presupun eforturi, antrenare; -crearea unui univers situational cât mai favorabil pentru implicarea directã si independentã a copilului în actiune, în formarea deprinderilor de autoservire; -denumit stadiul înmuguririi verbale, al fiintei ce tropãie, educatia trebuie sã aibã în vedere cã mersul, vorbirea si simbolismul sunt conduitele ce cunosc o dezvoltare impetuoasã, iar celelalte se formeazã în cadrul lor; -la nivelul conduitelor socio-afective, adultul trebuie sã stimuleze încrederea, evitând retragerea iubirii în formule amenintãtoare (dacã nu esti ascultãtor, mama nu te mai iubeste), ca si toleranta excesivã; -pentru cã anteprescolaritatea este perioada unei receptivitãti puternice fatã de situatii si atitudini sociale, modul de comportare al adultilor, relatiile dintre ei, atmosfera cooperantã, sistemicã, reprezintã cele mai favorabile modele în vederea unei educatii si dezvoltãri psihice echilibrate a copilului. BIBLIOGRAFIE Birch Ann, Psihologia dezvoltãrii, Editura Tehnicã, Bucuresti, 2ooo Osterrieth, P., Introducere în psihologia copilului, EDP, 1976; PAGE PAGE 1 Ü¥hà