Referat Metode De Investigare A Personalitatii Umane

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Metode De Investigare A Personalitatii Umane si de asemenea puteti face Download Referat Metode de investigare a personalitatii umane

Citeste fragmente din Referat Metode De Investigare A Personalitatii Umane

Metode de investigare a personalitãtii umane Metodele psihologiei scolare 1. Cercetarea psihologicã stiintificã 2. Conceptul de metodã; specificul metodelor psihologiei scolare; 3. Clasificarea metodelor; 4. Principalele metode ale psihologiei scolare: Observatia Experimentul Convorbirea Ancheta psihologicã Metoda biograficã Metoda analizei produselor activitãtii Metodele psihometrice 1. Cercetarea psihologicã stiintificã Complexitatea cerintelor sociale fatã de scoalã impun cadrului didactic, ca profilul sãu, centrat pe transmiterea de informatii sã se completeze cu cel de investigator, cercetãtor al fenomenelor psiho-educationale, conditie a optimizãrii rezultatelor din învãtãmânt si a competentei profesionale. Fenomenele psiho-educationale au atât o determinare obiectivã (ideal, scop, obiective educationale) cât si una subiectivã prin fortele care actioneazã în cadrul lor (cadru didactic, elev, grup, clasã), motiv pentru care pãtrunderea în universul psihic al elevului trebuie realizatã stiintific. Cea mai mare dificultate întâmpinatã de profesorul-cercetãtor provine din necunoasterea metodologiei cercetãrii. Orice cercetare stiintificã în psihologie presupune parcurgerea urmãtoarelor etape: precizarea scopului cercetãrii în functie de care se alege tema; Principalele criterii în baza cãrora se alege tema sunt: dobândirea unei experiente personale care este consideratã de cãtre cel în cauzã cã prezintã larg interes; dinamica evolutiei unui fenomen, proces, însusire psihicã (ex. spiritul de observatie la scolarul mic), remedierea unor deficiente comportamentale (de ex. corectarea si dezvoltarea limbajului scris la elevii din învãtãmântul primar); informarea bibliograficã: tehnica documentãrii; Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie sã cuprindã lucrãri reprezentative pentru domeniul investigat. Dacã se realizeazã prin efort propriu, cercetãtorul poate fi ajutat de catalogul pe materii si catalogul alfabetic care pot fi consultate la bibliotecile universitare, municipale, judetene. Se recomandã ca pe lista bibliograficã sã fie incluse monografiile, articolele din revistele de specialitate. Apoi se studiazã bibliografia. Tehnica documentãrii este complexã, în cadrul acesteia douã operatii fiind indispensabile: citirea si consemnarea celor citite în fise, care sunt de mai multe tipuri: analitice (citate, comentariile noastre) si sintetice (contin câte o idee din lucrarea citita). formularea ipotezei (hypo-sub, thetis-asezare, pozitie: supozitie, presupunere)-este un enunt care cuprinde concomitent întrebarea si raspunsul probabil, cercetarea urmând sa se pronunte asupra corectitudinii lor si daca se valideaza sa fie transformate în idee generalizatoare. Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde de pregatirea teoretica si de o serie de factori psihologici ai personalitatii cercetatorului (creativitate, spontaneitate, tenacitate). De exemplu, una din preocuparile scolii contemporane priveste aptitudine profesionale în raport cu orgnizarea sistemului de învatamânt. Se stie ca unele aptitudini se manifesta la vârste mai timpurii, altele mult mai târziu. Una din ipoteze poate porni de la întrebarea care este , cât mai reprezentativ vârsta minima sau vârsta medie sau vârsta maxima a aparitiei aptitudinilor. Aceasta întrebare, care urmareste aflarea unei vârste specifice pentru o aptitudine sau pentru mai multe declanseaza initierea unei cercetari psihologice sau psihopedagogice. metodica cercetarii cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor, demersul logic ( inductiv, deductiv), esantionul (clasele, numarul de elevi, sexul, vârsta, mediul de provenienta) si în unele cazuri esantionul de control (martor). Tendinta utilizarii unilaterale a unei singure metode ca si convingerea ca unele sunt infailibile trebuie evitate. Cu toate ca observarea si experiementul sunt modalitati fundamentale de investigare a personalitatii, cercetarea ramâne incompleta daca nu se apeleaza si la convorbire, chestionar, studiul produselor activitatii, al documentlor scolare, anamneza, fiecare furnizând date specifice asupra unor aspecte ale evenimentului cercetat. prelucrarea, analiza si interpretarea datelor se poate face atât prin operatii de analiza, sinteza, comparatii, rationamente cât si prin metode statistice pentru calcularea valorilor centrale (media aritmetica, mediana), valori care aexprima abateri fata de tendinta centrala (abaterea centrala, abaterea standard). redactarea lucrarii-structura si dimendiunea sunt în functie de subiect. De regula se porneste de la motivarea alegerii temei, rezumarea cercetarilor precedente asupra problemei. Urmeaza partea experimentala în care se avanseaza ipoteze, se prezinta metodica cercetarii, interpretarea faptlor, formularea concluziilor. Se anexeaza materiale ilustrative, listele bibliografice utilizate; valorificarea cercetarii-în plan subiectiv cercetatorul este mult mai edificat, iar în plan socioprofesional, lucrarea poate întruni calitatile unei surse de referinta. 2. Conceptul de metoda; specificul metodelor psihologiei scolare Provenind din grecescul methodos (care înseamna cale, drum catre ceva), metoda este definita în psihologia româneasca de P.Golu ca reprezentând acea îmbinare si organizare de concepte, modele ipoteze, strategii, instrumente si tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceste trecerea, ridicarea treptata de la problema de cercetare, enuntata în plan teoretic la reconstructia ei -observationala, experimentala, actionala în vederea corectarii, optimizarii, potentarii, restructurarii unui sector sau altul al practicii sociale. Psihologia scolara utilizeaza un ansamblu de metode de cercetare si investigare comune si altor discipline psihopedagogice, dar, în cadrul acesteia distingându-se prin anumite particularitati specifice si modalitati de aplicare si utilizare a lor, în scopul cunoasterii personalitatii elevilor. Faptul ca subiectul cercetat îl reprezinta copilul, elevul si nu adultul, ca activitatile studiate sunt cele de învatare didactica sau sociala si nu activitati de munca productiva atrage dupa sine individualizarea metodelor. Astfel, observatia din psihologia generala devine observatie psihopedagogica în psihologia scolara. Alaturi de metodele împrumutate si adaptate necesitatilor specifice, psihologia scolara îsi elaboreaza însa si propriile ei metode cu o fizionomie distincta si aplicabile doar în investigarea si cunoasterea elevilor. 3. Clasificarea metodelor Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de interventie, informare, interpretare si actiune. Ele pot fi clasificate dupa mai multe criterii: dupa caracterul lor: obiective si subiective; dupa specificul relatiilor investigate: calitative si cantitative; dupa natura relatiei cercetator-subiect: directe si indirecte; dupa scopul lor: metode de recoltare a informatiilor, metode de prelucrare si interpretare a acestora, metode de investigatie intensiva si extensiva, metode de diagnoza si prognoza, metode de cercetare si metode aplicative (psihoeducationale, psihoterapeutice); dupa caracterul stiintific: metode intuitive, empirice si metode stiintifice. Metodele sunt ghidate de conceptia generala a cercetatorului, de principiile teoretico-stiintifice de la care acesta porneste, reunite sub denumirea de metodologia cercetarii. 4. Principalele metode ale psihologiei scolare sunt: Observatia Experimentul Convorbirea Ancheta psihologica Metoda biografica Metoda analizei produselor activitatii Metodele psihometrice Observatia Observatia ca metoda de cercetare psihologica, consta în urmarirea intentionata si înregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca si al contextului situational al comportamentului. Principalele probleme pe care le ridica observatia în fata psihologului sunt: 1. ce observam ? (continutul observatiei); 2. care sunt formele observatiei?; 3. de ce anume depinde calitatea observatiei?; care sunt conditiile unei bune observatii?; cum pot fi combatute unele obstacole ce apar în calea observatiei?; care sunt limitele si avantajele observatiei? 1. Continuturile observatiei sunt reprezentate de simptomatica stabila, adica trasaturile bio-constitutionale ale individului (înaltimea, greutatea, lungimea membrelor, circumferinta craniana) ca si trasaturile fizionomice precum si de simptomatica labila, adica multitudinea comportamentelor si conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi: conduita verbala, cea motorie, mnezica, inteligenta ca si varietatea expresiilor afectiv-atitudinale. Formele observatiei pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii: orientarea actului observational: observatia si autoobservatia; prezenta sau absenta intentiei de a observa: observatia ocazionala, observatia sistematica; prezenta sau absenta observatorului: observatia directa, observatia indirecta sau mediata, cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns; implicarea sau nonimplicarea observatorului: observatia pasiva, observatia participativa; durata observarii: continua sau discontinua; obiectivele urmarite: integrala sau selectiva. 3. Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale observatorului: capacitea de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul, de gradul sau de sugestionabilitate precum si de anumite caracteristici ale perceptiei umane: selectivitatea ei, categorizarea spontana si structuranta a câmpului de observatie sau pur si simplu factorii sociali ai perceptiei care o modeleaza si o deformeaza. Conditiile unei bune observatii sunt: stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului urmarit; selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a conditiilor si mijloacelor necesare; elaborarea unui plan riguros de observatie, consemnarea imediata a celor observate într-un protocol de observatie; efectuarea unui numar optim de observatii; utilizarea grilelor de observatie. 5. Combaterea obstacolelor aparute în calea observatiei vizeaza observarea unuia si aceluiasi fapt de catre mai multi observatori si apoi analiza comparativa a protocoalelor de observatie elaborate, realizarea cât mai multor observatii de catre unul si acelasi observator pe baza unor grile de observatie. 6. Unul dintre avantajele observatiei este ca permite surprinderea menifestarilor comportamentale ale individului în conditiile lui obisnuite de viata si activitate, oferind mai ales date de ordin calitativ. În schimb, un dezavantaj al ei îl constituie faptul ca observatorul trebuie sa astepte intrarea în functiune a fenomenului studiat. Experimentul Dupa Greenwood, 1945, experimentul consta în testarea ipotezelor cauzale prin integrarea unor situatii contrastante controlate. Leon Festinger arata ca experimentul consta în masurarea efectelor manipularii unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situatie în care actiunea altor factori este redusa la minimum. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observatiei, cele carora cercetatorul le va studia variatia în cursul experimentului. De exemplu numarul de cuvinte reamintite dupa citirea unei liste de cuvinte, timpul în care se parcurge un test, numarul de erori într-o proba reprezinta variabile dependente. Variabilele independente nu depind de nici o alta variabila, ele fiind legate de decizia experiemntatorului, care în mod deliberat le-a introdus în experiment. Cele mai raspândite tipuri de experimente sunt: Experimentul de laborator Experimentul natural Experimentul psiho-pedagogic a)Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obisnuita de viata si activitate si introducerea într-o ambianta artificiala anume creata (camere special amenajate, aparatura de laborator, conditii si programe de desfasurare a experiementelor bine determinate, deseori obligatorii. b) Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declansatoare într-un cadru obisnuit, familiar de existenta si activitate a individului. c) Experimentul psiho-pedagogic poate fi de doua feluri: constatativ (urmareste fotografierea, consemnarea situatiei existente la un anumit moment dat) si formativ (tinteste spre introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în vederea schimbarii comportamentului, schimbare constatata prin compararea situatiei initiale cu cea finala. Daca intentionam sa verficam superioritatea unui procedea didactic, predam la o clasa folosind noul procedea si la o alta modelul traditional. Comparând performantele elevilor înainte de introducerea noului procedeu cu cele obtinute dupa folosirea lui si mai ales cu cele de la o alta clasa la care s-a procedat dupa procedeele traditionale, vom sti daca noul procedeu este eficient sau nu. c) Convorbirea Convorbirea este o discutie angajata între cercetator si subiectul investigat care presupune: relatia directa de tipul fata în fata între cercetator si subiect (elev), sinceritatea partenerilor implicati, abilitatea cercetatorului pentru a obtine angajarea autentica a subiectilor în convorbire; empatia cercetatorului. Spre deosebire de observatie si experiment prin intermediul carora investigam conduitele, reactiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directa a vietii interioare a acestuia, a intentiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiratiilor, conflictelor, prejudecatilor si mentalitatilor, sentimentelor si valorilor subiectului. Formele convorbirii sunt: convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi întrebari, în aceeasi forma si ordine, tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile lor individuale); convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor întrebari suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor); convorbirea libera, spontana, asociata (în functie de particularitatile situatiei în care se desfasoara, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de particularitatile momentului când se face). Aceasta metoda se particularizeaza în psihologia copilului si psihologia scolara dupa cum urmeaza: la vârstele mici este recomandabila folosirea ei nu ca metoda de sine statatoare, ci integrata altor metode (îndeosebi observatiei) sau subordonata unei activitati pe care subiectul o are de îndeplinit (în timp ce el solutioneaza o problema, sau face, executa ceva i se pot pune tot felul de întrebari). J.Piaget care a folosit mult aceasta metoda în cercetarile sale, insista asupra necesitatii neutralitatii cercetatorului, acesta netribuind sa dirijeze sau sa corecteze în vreun fel mersul gândirii copilului, sa-l distreze sau sa-l amuze. Convorbirea trebuie sa se desfasoare în conditii absolut normale pentru ca numai asa vor putea fi surprinse mecanismele psihice în desfasurarea lor fireasca. La vârstele mai mari (pubertate, adolescenta) atât modalitatea de desfasurare a convorbirii cât si tematica ei se diversifica mult putând fi folosite toate formele enumerate anterior. Ancheta psihologica Ancheta, ca metoda de cercetare psihologica presupune recoltarea sistematica a unor informatii despre viata psihica a unui individ sau a unui grup social, ca si interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale. În cercetarea psihologica sunt utilizate doua forme ale acestei metode pe care le prezentam în continuare Ancheta pe baza de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei, folosirea ei stiintifica implicând parcurgerea mai multor etape: stabilirea obiectului anchetei; documentarea; formularea ipotezei, determinarea populatiei (a universului anchetei); esantionarea; alegerea tehnicilor si redactarea chestionarului; pretestul (pentru a vedea daca chestionarul a fost bine elaborat); redactarea definitiva a chestionarului; alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operatii sau prin autoadministrare); defalcarea (despuierea) rezultatelor; analiza rezultatelor obtinute în raport cu obiectivele formulate; redactarea raportului final de ancheta. Dintre toate acestea etapele 6 si 8 au o mare importanta. Cercetatorul trebuie sa stabileasca: -continutul întrebarilor -de regula acestea putând fi: -factuale sau de identificare-cer date obiective despre subiect cum ar fi vârsta, sexul, studiile; -de cunostinte; -de opinii si atitudini; -de motivatie; -tipul întrebarilor: cu raspunsuri dihotomice, închise, da-nu, cu raspunsuri libere, lasate la initiativa subiectului; cu raspunsuri în evantai-mai multe raspunsuri din care subiectul alege 1,2 care I se potrivesc modului de a fi sau de a gândi sau pe care le ierarhizeaza în functie de valoarea ce le-o acorda. De asemenea, cercetatorul trebuie sa evite o serie de greseli în formularea întrebarilor, ca de pilda întrebari prea generale, limbaj greoi, artificializat, tehnicist, stiintific, cuvinte ambigui, cu dublu înteles, cuvinte vagi (cam asa, de regula); întrebari tendentioase care sugereaza raspunsul, întrebari prezumtive care presupun cunosterea dinainte a ceva despre cel investigat, întrebari ipotetice care atrag dupa ele un anumit tip de raspuns, de obicei afirmativ. Ancheta pe baza de interviu presupune raporturi verbale între participantii aflati fata în fata, centrarea asupra temei cercetate, directia unilaterala de actiune, fiecare participant pastrându-si locul de emitator sau receptor (prin acesta se deosebeste de convorbire). Exista interviuri individuale si de grup, clinice, (centrate pe persoana) si focalizate (centrate pe tema investigata). În practica psihologica, la copiii mici se foloseste mai mult interviul, iar la elevi ancheta pe baza de chestionar, chiar prin autoadministrare. Prin intermediul ei sunt sondate de obicei opiniile, atitudinile, dorintele, aspiratiile, interesele vocationale ale elevilor în vederea realizarii orientarii lor scolare si profesionale. Important este ca paleta întrebarilor dintr-un chestionar sa fie cât mai diversificata pentru a da posibilitatea realizarii unor investigatii, atât extensive cât si intensive. Întrebarile trebuie sa surprinda mai multe modalitati de raportare la realitatea sondata: -perceptiv: “ce impresie si-a facut profesorul de limba româna?” -proiectiv-prezumtiv: “intentionezi sa-ti schimbi optiunea profesionala facuta?” -apreciativ-evaluativ: “consideri ca angajarea ta în activitatea scoalara este satisfacatoare?” -motivator-explicativ: “care crezi ca sunt motivele care uneori te fac sa nu înveti?” “De ce te pasioneaza electronica?” Pe baza datelor recoltate putem surprinde mai bine planul real si aspirational al unui elev, gradul de constientizare a unor probleme, capacitatea sa de întelegere. De asemenea creste posibilitatea realizarii unor cercetari de tip comparativ. Metoda biografica Aceasta metoda vizeaza strângerea cât mai multor informatii despre principalele evenimente parcurse de individ în existenta sa, despre relatiile prezente între ele ca si despre semnificatia lor în vederea cunoasterii istoriei personale a fiecarui individ, atât de necesara în stabilirea profilului personalitatii sale. Este prin excelenta evenimentiala, concentrându-se asupra succesiunii diferitelor evenimente din viata individului, a relatiilor dintre evenimentele cauza si evenimentele efect, dintre evenimentele scop si evenimentele mijloc. Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub denumirea de cauzometrie si cauzograma îsi propun tocmai surprinderea relatiilor dintre aceste tipuri de evenimente. Metoda biografica este mai putin folosita de psihologia scolara datorita faptului ca cei investigati-elevii nu au înca o biografie ampla care ar putea furniza cercetatorului date semnificative. Importanta ei creste în investigarea adolescentilor si tinerilor, deoarece ei au o biografie mai ampla. Justificarea teoretico-stiintifica a metodei este data de teza potrivit careia personalitatea copilului, constiinta si comportamentul sau se formeaza ca urmare a factorilor si evenimentelor care actioneaza asupra sa. Diferite evenimente neasteptate, încarcate emotional, frustrante sau stresante (divortul parintilor, moartea unuia dintre parinti, boli, accidente, schimbari de domiciliu, împrejurarea de a fi copil unic sau de a trai într-o familie cu mai multi copii, încadrarea într-o casa de copii, etc.), lasa urme asupra personalitatii copilului. Cel mai adeseori biografia ia fie forma jurnalelor de însemnari fie forma anamnezei-o discutie ampla purtata de psiholog cu copilul sau cu parintii acestuia focalizata pe depistarea unor situatii sau factori patogeni (somatici sau psihici). Metoda analizei produselor activitatii Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului si psihologia scolara. Orice produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigatie psihologica. Prin aplicarea acestei metode obtinem date cu privire la: capacitatile psihice de care dispun copiii (coerenta planului mental, forta imaginatiei, amploarea intereselor, calitatea cunostintelor, deprinderilor, priceperilor si aptitudinilor, etc), stilul realizarii (personal sau comun, obisnuit), nivelul dotarii (înalt, mediu, slab), progresele realizate în învatare (prin realizarea repetata a unor produse ale activitatii). Pentru cercetatori o mare importanta o are fixarea unor criterii dupa care sa evalueze produsele activitatii. Printre acestea mai semnificative sunt: corectitudinea-incorectitudinea, originalitatea-banalitatea, complexitatea-simplitatea, expresivitatea-nonexpresivitatea produselor realizate. Metodele psihometrice Aceasta grupa de metode vizeaza, cum reiese si din denumirea lor, masurarea capacitatilor psihice ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai cunoscuta si raspândita este metoda testelor psihologice. Testul psihologic este o proba relativ scurta care premite cercetatorului stângerea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora sa poata diagnostica nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si formula un prognostic asupra evolutiei lor ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa îndeplineasca anumite conditii: -validitatea (sa masoare exact ceea ce îsi propune); -fidelitatea (sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare); -standardizarea (sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-I favoriza pe unii si defavoriza pe altii). De regula, se standardizeaza: continutul probei (acelasi test cu acelasi continut distribuit tuturor subiectilor); modul de conduita a cercetatorului fata de subiect (se recomanda utilizarea aceluiasi instructaj verbal, a acelorasi conduite fata de toti subiectii, pentru ca daca un subiect este primit într-o maniera afectuoasa, iar altul într-una brutala vor fi induse stari afective diferite ce-si vor spune cuvântul asupra rezultatelor testului), timpul de aplicare al probei (care trebuie sa fie acelasi pentru toti subiectii-aceasta în cazul testelor cu timp determinat); -etalonarea (stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute pentru a se cunoaste valoarea lor). Testele psihologice se clasifica dupa mai multe criterii: dupa modul de aplicare (individuale, colective); dupa materialul folosit (verbale, neverbale); dupa durata lor (cu timp strict determinat, cu timp la alegerea subiectului); dupa continutul masurat; dupa scopul urmarit (teste de performanta, teste de personalitate, teste de comportament). Pentru a spori utilitatea si eficienta testelor este necesara respectarea urmatoarelor recomandari: -crearea unor teste în concordanta cu specificul sociocultural al populatiei pe care urmeaza a fi aplicate, sau cel putin, adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi; -utilizarea nu doar a unui singur test în masurarea unei însusiri psihice, ci a unor baterii de teste; -corelarea rezultelor obtinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obtinute prin aplicarea altor metode; -corelarea rezultelor de la teste cu rezultatele obtinute în activitatea practica. BIBLIOGRAFIE Vlasceanu, L., Metodologia cercetarii sociologice. Orientari si probleme, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1982; 2. Zlate, M., Introducere în psihologie, Bucuresti, Casa de editura si presa- Sansa, S.R.L., 1996. PAGE 1 Ü¥hà