Referat Definirea Conceptului De Personalitate

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Definirea Conceptului De Personalitate si de asemenea puteti face Download Referat Definirea conceptului de personalitate

Citeste fragmente din Referat Definirea Conceptului De Personalitate

Definirea conceptului de personalitate           Analiza funcţionalã a diferitelor elemente luate separat dã rezultate pozitive numai atunci când le considerãm ca verigi aflate în strânsã legãturã ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul -  Personalitatea. Problema personalitãţii ocupã azi un loc central atât în cercetãrile teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în afarã de „inteligenţã” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astãzi McClelland gãseşte peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciazã cã la ora actualã pot fi delimitate cu uşurinţã cel puţin 10 – 12 şcoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numãrã: teoria psihanaliticã (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorialã (G. Allport); teoria personalistã (C. Rogers); teoria organismicã; teoria socio-culturalã ş.a.          Fiecare dintre aceste teorii urmãreşte sã gãseascã un cadru specific de referinţã şi un început unic care sã deducã întreaga construcţie. Unii autori încearcã sã exprime în definiţie caracterul complex al structurii personalitãţii, accentuând asupra ordinii şi regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice şi socio-culturale. Astfel Sheldon defineşte personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianţã. R.B.Cattell considerã personalitatea o construcţie factorialã dinamicã, exprimatã în modalitatea rãspunsurilor la situaţii. G. Allport derivã sensul noţiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale, tipologice şi individuale.          În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analizã, majoritatea autorilor contemporani relevã, în calitate de radical comun al definirii personalitãţii, atributul unitãţii, integralitãţii, structuralitãţii. Chestiunea care continuã sã fie controversatã este aceea a raportului dintre ponderea determinãrilor interne (ereditare) şi cea a condiţionãrilor externe în structurarea întregului personalitãţii, dintre stabil şi dinamic.          Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanţã ştiinţificã şi nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetãrii, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevãzute iniţial de ipoteza de lucru şi care nici nu se subsumeazã ei.          O definiţie clasicã a personalitãţii, prin gen proxim, probabil cã nici nu este posibilã. Cel puţin la ora actualã nu putem avea pretenţie la aşa ceva; vom continua multã vreme sã operãm cu definiţii relative, parţiale, care delimiteazã diferite direcţii concrete de investigaţie, diferite laturi ale personalitãţii.          Întâlnim frecvent întrebãri ca acestea: Cât de multe date trebuie sã avem despre cineva pentru a-i cunoaşte personalitatea ? Pe ce aspecte trebuie sã ne bazãm pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduitã ale omului la explicarea cauzalitãţii lor. La nici una dintre ele rãspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.          Spre deosebire de fizicã, astronomie sau chimie, în psihologia personalitãţii trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nu este niciodatã rectilinie şi corespondenţa niciodatã perfectã. La nivelul personalitãţii condiţionãrile şi relaţiile se desfãşoarã sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalitãţi liniare.          Adoptând ideea cã personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sã admitem o serie de convenţii de ordin operaţional-logic şi anume: ·         delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare; ·         organizarea ierarhicã, plurinivelarã; ·         realizarea unei comunicaţii bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; ·         caracterul emergent şi independenţa relativã faţã de elementele componente; ·         îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istoricã; ·         analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionale complementare, şi nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale. Personalitatea este o dimensiune supraordonatã, cu funcţie integrativ-adaptativã a omului, care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologicã şi fiziologicã - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivã a conţinutului acestora.      În cadrul omului real putem delimita relativ douã blocuri funcţionale de bazã: individul şi personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificialã şi inutilã, mai ales cã, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind  anumite criterii cele douã noţiuni se raporteazã la entitãţi calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.          Prin „individ” se înţelege acea totalitate a elementelor şi însuşirilor, ereditare sau dobândite, care se integreazã într-un sistem pe baza mecanismului adaptãrii la mediu. Individul se asociazã cu unicitatea. Noţiunea de individ este în aceeaşi mãsurã aplicabilã tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstã şi nivel de dezvoltare. Mecanismul fundamental care asigurã formarea structurii personalitãţii este integrarea ierarhicã. Din procesul general al integrãrii sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legãturi: ·         legãturi primare, înnãscute, determinate de relaţiile din interiorul organismului; ·         pe baza acestora se sintetizeazã legãturi secundare dupã principiul condiţionãrii; ·         definitorii pentru sistemul personalitãţii sunt legãturile de ordinul III (terţiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formeazã pe baza sensului, a desemnãrii categoriale a situaţiilor, prin raportarea lor concomitentã la stãrile proprii de motivaţie şi la un ansamblu de norme şi etaloane valorice elaborate social. Legãtura terţiarã devine posibilã atunci când copilul începe sã facã deosebirea între lucrul aşa cum existã el în mod obiectiv şi lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinţe, trecerea de la orientarea egocentricã la orientarea autocriticã.  „ Prima naştere a personalitãţii ” se leagã de momentul cristalizãrii „conştiinţei de sine”, care presupune şi raportarea criticã la propriile acte de conduitã, la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplicã altuia. Întreaga evoluţie a personalitãţii se desfãşoarã pe fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectivã” şi „autoconştiinţã”. Acesta este un proces de desprindere, formulare şi integrare permanentã de semnificaţii, criterii, de simboluri şi modele acţionale care se desfãşoarã dupã cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.      În structura şi dinamica personalitãţii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificaţia lor valoricã, ce se cristalizeazã în cadrul relaţiilor interpersonale şi al aprecierilor sociale; nu percepţia sau gândirea în sine, ci conştiinţa valorii lor în realizare eului prin compararea cu alţii.      Problema ereditãţii ţiile dintre tendinţe, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumitã motivaţie, al unor relaţii cauzale, ca interioritate a unei organizãri, a unei formaţii. Organizarea în cauzã este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însã factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate cã primul act al personalizãrii nu se pune în scenã decât atunci când subiectul reuşeşte sã se detaşeze de obiect, personalitatea se realizeazã pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral. Dar fondul nervos, endocrin şi umoral individul îl primeşte, datoritã ereditãţii, de la pãrinţii şi strãmoşii sãi. Ereditatea poate fi studiatã din douã puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma germinativã, a genelor şi ca substrat transmis. În 1809 Lamarck în „Philosophie zoologique” a explicat diferenţele de viaţã prin variaţia condiţiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revoluţie în gândirea umanã şi mari frãmântãri în sânul Academiei Franceze. În 1859 Darwin a emis teoria selecţiei naturale şi a luptei pentru existenţã. În 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind experienţele fãcute pe mazãre. 1886 – Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutaţiilor. A urmat apoi Th. Morgan cu observaţiile sale întreprinse asupra musculiţei de oţet. În raport de doctrina lui Mendel şi a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice, fiziologice şi psihologice ale unui individ. Dar nu cumva şi mediul îl influenţeazã pe individ ? În acest caz, modificãrile dobândite se transmit sau nu ? În 1883 Weisman a întreprins o criticã distructivã a teoriei lui Lamarck, accentuând imposibilitatea transmiterii caracterelor câştigate. Cu mici excepţii oamenii de ştiinţã au împãrtãşit teza lui Weisman.     Cercetãri asupra ereditãţii întreprinse pe animale          Mc Dougall a încercat sã demonstreze contrariul. Întreprinzând unele experimente pe 38 generaţii de şobolani, el a arãtat cã deprinderile se moştenesc. În legãturã cu teza lamarckianã sunt interesante cercetãrile lui Pavlov. Bazându-se pe teoria sa asupra actelor reflexe, sub directa-i supraveghere, s-a înregistrat numãrul de repetiţii de care a avut nevoie prima generaţie de animale pentru câştigarea unui reflex, dupã aceea de care a avut a doua, a treia ş.a.m.d. Dupã constatãrile lui Pavlov, începând cu generaţia a doua, numãrul de repetiţii a descrescut. În spiritul aceloraşi cercetãri Tryon a selecţionat şoarecii cei mai lenţi în rezolvarea unor probleme, ca şi şoarecii cei mai rapizi şi a operat încrucişãri între şoarecii din aceeaşi categorie. La capãtul experienţelor el a obţinut douã grupe de şoareci complet diferiţi.     Investigaţii la nivel uman               Unii oameni de ştiinţã au apreciat cã singura manierã de a privi ştiinţific problema ereditate-mediu este la nivelul grupului social uman, cercetarea putându-se întreprinde, dupã pãrerea lor, prin studierea variabilitãţii performanţelor. Pornindu-se de la aceste consideraţii, atât în Europa cât şi în America, s-a declanşat o adevãratã campanie de investigare a factorilor ereditari şi de mediu în raport de similaritatea sau disimilaritatea indivizilor.          În aceste cercetãri s-au utilizat în primul rând posibilitãţile oferite de gemeni. Spre exemplificare pot fi consultate datele lui Newman, Freeman şi Holzinger, care atestã în mod frapant corelaţiile foarte ridicate dintre gemenii identici. Rezultatele cele mai spectaculoase referitoare la raportul dintre gemenii identici şi cei fraternali, sunt cele publicate în 1929 de cãtre Wingfield şi Sandiford. În ceea ce priveşte studiul ereditãţii întreprinse prin intermediul gemenilor identici, crescuţi aparte faţã de fraţii lor, nu pot fi neglijate datele oferite tot de cãtre Newman, Freeman şi Holzinger.          Datele rezultate atât de pe subiecţii normali, cât şi pe debilii mintali şi comportamentali, nu diferã esenţial de la autor la autor, dar nici nu confirmã o opinie unicã. Zazzo precizeazã cã formarea personalitãţii depinde în ultimã instanţã de sistemul de relaţii care „se stabilesc între mine şi ceilalţi”. Dupã el ereditatea transmite numai factorii genetici, nu şi formele de conduitã. Experienţele pe gemeni ale lui Luria şi cele ale lui Kovalev conduc spre ideea cã trãsãturile de caracter sunt determinate în primul rând de relaţiile specifice. Majoritatea cercetãrilor accentueazã totuşi ponderea factorului genetic.          Factorul ereditar în strânsã legãturã cu conduita umanã a constituit obiectul de studiu al unor specialişti, prin interesul pe care l-au provocat familiile unor oameni eminenţi şi familiile unor oameni certaţi cu morala publicã. În lucrarea sa, „Hereditary genius”, publicatã în 1869, Francisc Dalton ajunge la concluzia cã geniul se moşteneşte.           Se cunosc peste 30 cazuri de copii crescuţi de animale sãlbatice. Cazurile cele mai celebre sunt reprezentate de cãtre douã fetiţe, una de 1 an şi jumãtate, iar cealaltã de 8 ani, descoperite de un pastor în 1920 în India. Fetiţele au ieşit din vizuina unei lupoaice împreunã cu aceasta, alergând în patru labe. Pastorul a ucis lupoaica, a prins fetiţele şi le-a luat cu el. De la pastor fetiţele au ajuns într-un institut de educaţie. Cea micã a putut fi uşor umanizatã. Într-un an a învãţat 50 de cuvinte, dar a murit dupã puţin timp. Cea mare în şapte ani de abia a putut învãţa 48 cuvinte. A murit la 17 ani. Trãind printre animale şi-au însuşit un atare comportament. Pentru cã fetiţa de 8 ani trecuse de vârsta când se deprinde limbajul, explicã rezultatul imposibilitãţii ei de a învãţa cuvintele la fel de repede ca fetiţa de 1 an.          Domeniul propriu al psihologiei este conduita. Personalitatea reprezintã o unitate de comportament. Factorul ereditar genereazã un anumit tip de conduitã, acesta având o mare importanţã în procesul de structurare a personalitãţii, dar aceasta nu se poate explica independent de mediu.     Explicaţia geneticã a personalitãţii            Orice individ îşi începe viaţa la concepţie ca o singurã celulã. Aceasta se divide apoi în douã, iar dupã aceea fiecare parte rezultatã din nou în douã, operaţia de diviziune succedându-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitozã, proces care aratã cã toate celulele din corp au o ereditate identicã. Influenţa mediului celular ca: gravitaţia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca şi câmpurile electrice, produc variaţii în celule.          În discutarea clasicã a ereditãţii gena constituie factorul care transmite trãsãturile caracteriale. Astãzi se ştie cã gena este formatã din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezidã în molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentalã a ADN-ului constã în posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigurã menţinerea capitalului ereditar de la o celulã la alta.          Cu toate poziţiile diferite în privinţa ereditãţii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de geneticã umanã şi de geneticã experimentalã s-a remarcat cã ereditatea constituie un fundament al personalitãţii. Factorul ereditar se prezintã pentru personalitate sub formã de echipament primar. În formarea personalitãţii o importanţã deosebitã o are însã şi factorul social în întreaga sa complexitate şi diversitate.         Factorul social              Influenţa pe care o exercitã societatea asupra individului este colosalã. Personalitatea este consideratã de cãtre unii un individ socializat. Cercetãrile lui Malinowski şi ale Margaretei Mead au demonstrat cã cea mai mare parte a conduitei care era descrisã ca expresie categoricã a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii.          Literatura sociologicã şi antropologicã distinge, în formarea personalitãţii, douã garnituri de variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de culturã vizeazã obiecte care exprimã valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de societate se referã la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despãrţit cultura de societate, deoarece ele se subînţeleg una pe alta şi acţioneazã împreunã asupra individului.          Indivizii se adapteazã la societatea şi cultura lor. Durkheim observã cã însuşi mediul fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spaţial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înţelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparţin unor anumite culturi. Fiecare societate şi culturã posedã un model social care uniformizeazã într-un fel conduita indivizilor.          Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiatã de cea de „naturã”, Kardiner atestã cã, în cadrul fiecãrui grup social, existã o structurã de conduitã comunã întregului tot social, pe care o numeşte personalitate de bazã. Prin personalitate de bazã el înţelege o configuraţie psihologicã specificã, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectiveazã într-un anumit stil de viaţã, pe care indivizii brodeazã apoi variante singulare. Kardiner precizeazã cã aceastã configuraţie psihologicã nu constituie pentru membrii unei populaţii exact o personalitate, ci baza personalitãţii, „matricea” pe care se dezvoltã ulterior trãsãturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezintã un sens dublu: pe de o parte existã raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altã parte de la individ la mediu. Aceastã distincţie vizeazã în interiorul unei culturi douã categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimenteazã din retroacţiunea asupra sa. Personalitatea de bazã este aşezatã la jumãtatea drumului dintre instituţiile primare şi cele secundare. În formarea personalitãţii de bazã, la modelarea ei concureazã instituţiile secundare, dar ponderea principalã o au cele primare. Kardiner susţine cã instituţiile de bazã creeazã problemele de temelie ale adaptãrii individului, acesta fiind obligat sã ţinã seama de regulile sociale în legãturã cu prohibiţia sexualã, de practicile referitoare la hranã, de disciplina grupului.          În demonstrarea afirmaţiilor sale, el accentueazã cu precãdere rolul pe care îl are familia prin educaţie, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot unitar. Problema statutului personalitãţii de bazã a fost repusã de cãtre Kluckhohn şi Murray în sensul cã: ·         fiecare om e ca toţi oamenii; ·         ca un grup restrâns de oameni; ·         ca nimeni altul. Cu alte cuvinte, orice om are o naturã umanã, o personalitate de bazã şi o personalitate individualã.          Personalitatea de bazã este legatã direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasã ca tradiţie, tradiţia fiind supravieţuire psihologicã. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi: aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bazã, au un caracter relativ. Numai condiţiile concrete determinã sfera şi conţinutul personalitãţii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnicã şi de o personalitate individualã unicã. În virtutea principiului universalitãţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasã, religie, naţiune, clasã socialã, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţã spre autorealizare. În acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumitã modelare psihologicã, seamãnã numai cu un grup restrâns de oameni.          Toate poziţiile de mai sus vizeazã raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intrã în acţiune finalitatea socialã, care serveşte în obiectivarea tendinţelor sale, spre a şi-l putea face pãrtaş pe individ, dupã cum s-a vãzut, la modele sociale.    Modelele sociale               În ce mãsurã personalitatea prezintã o evoluţie endogenã sau exogenã ?          Incontestabil, regulile, valorile şi simbolurile, ca şi cultura în genere, au un important rol în procesul de socializare a individului. Modelele sociale afecteazã personalitatea individului uman însã şi mai în profunzime.          Antropologul Margareta Med a studiat unele societãţi slab dezvoltate cu privire la aşa-numita „vârstã criticã” a adolescenţilor. Se ştie cã adolescenţa este explicatã ca un rezultat al dramaticelor schimbãri fiziologice, concomitente creşterii, în special la maturizãrii glandelor endocrine sexuale.  Modelul social nu influenţeazã numai trecerile de la o vârstã la alta, ci însãşi conduita masculinã şi femininã. Acesta acţioneazã mult mai profund în formarea personalitãţii decât se poate constata la prima vedere. Adesea educaţia formalã intrã în contradicţie cu constatãrile fãcute pe viu. Formal lui i se spune sã respecte anumite valori, dar prin modelele sociale el asimileazã conduita pãrinţilor sau a altor persoane care acţioneazã diametral opus de cum i s-a spus lui.          Indiferent dacã modelele opereazã la nivel interindividual sau la nivel sociologic, ele sunt valabile numai pentru o anumitã arie geograficã şi epocã şi rezultã din experienţa social-istoricã a unui grup social, experienţã întreprinsã în cadrul unui câmp psiho-social.     Câmpul psiho-social            Câmpul psiho-social este un câmp al percepţiei şi conştiinţei, al experienţei. Dimensiunea timpului, atât de importantã în formarea persoanei, se muleazã în primul rând în raport de relaţiile intersubiective concrete şi a unei experienţe psiho-sociale. Copilul îşi primeşte alimentaţia la anumite ore fixate de tradiţia grupului social. În societãţile arhaice munca începe şi se sfârşeşte în raport de un orar stabilit de experienţa psiho-socialã.          Câmpul psiho-social implicã şi un spaţiu trãit, mediul fizic al experienţei noastre. Spaţiul trãit se impune conştiinţei noastre mult mai pregnant decât categoria filozoficã a spaţiul ca abstracţiune mintalã; reprezintã modalitatea concretã a interacţiunilor sociale. Implicit, în cadrul sãu, persoana nu rãmâne numai la reprezentãrile spaţiale sau temporale, ci le pune pe acestea în serviciul propriei sale acţiuni          Existã diferite tehnici sociale, dupã cum urmeazã: contactul corporal, poziţia şi apropierea fizicã, gestul, expresia facialã, mişcarea ochilor, diferite aspecte lingvistice ale limbajului. În raport de un grup social, de o arie geograficã, oamenii se manifestã prin diferite moduri de a strânge mâna; poziţia şi apropierea unei persoane faţã de alta variazã în funcţie de culturã, de tradiţie, de distanţa socialã cum, de asemenea variazã şi gestul înţeles ca replicã sau ca mesaj şi la fel toate celelalte tehnici amintite, fiindcã ele sunt învãţate şi aparţin conduitei noastre, servindu-ne la adaptare.          Interacţiunea nu poate fi altceva decât adaptare, un feed-back, adicã o variaţie a cauzelor care la rândul lor schimbã sensul variaţiei efectelor.       Rolul social               Indiferent de ipostaza sub care se manifestã, individul se exteriorizeazã esenţial prin acţiune, prin activitate, şi ca factor activ concureazã la finalitatea socialã, realizându-şi însã şi propria finalitate.          Noţiunea de acţiune şi de activitate sugereazã noţiunea de rol, ce constã într-un model de conduitã prescrisã pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalitãţii sociale, cât şi a tendinţei de a-şi  realiza propria sa finalitate, individul, ca persoanã, joacã diferite roluri pe scena vieţii sociale. În discuţia raportului dintre personalitate şi rol se cunosc, în mare trei atitudini: ·         Newcomb e de pãrere cã rolul constã într-un ansamblu de prescripţii şi cã nu posedã nimic comun cu personalitatea; ·         Newman, reluând concepţia dramaticã a lui Shakespeare, dupã care lumea e o scenã şi oamenii actori, considerã cã viaţa constã într-o suitã de roluri asumate în realitate şi pe plan imaginativ. Conduita în rol condiţioneazã conştiinţa şi conştiinţa de sine. Noi suntem rolurile noastre. H.Mowrer afirmã cã personalitatea se constituie în mod unic pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a personalitãţii. Toţi aceşti autori, în cele din urmã, reduc personalitatea la un ansamblu de roluri;   ·         Kluckhohn şi Mowrer explicã personalitatea ca produs a trei categorii de determinanţi: al factorilor idiosincratici, al determinanţilor de roluri şi al condiţiei universale. Dupã G.H.Mead, personalitatea rezultã în principal din conduita rolurilor. Totuşi, precizeazã el, alãturi de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, în procesul de personificare activeazã un element mult mai individual şi mai profund: subiectul care ia contact cu ambianţa, reprezentantul tendinţelor biologice şi psihologice ale individului.     O poziţie mai clarã o are Sarbin. Dupã el personalitatea se constituie prin interacţiunea dintre sine şi rol. Sinele se formeazã prin maturizarea organismului şi prin contribuţia factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil şi originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic şi se compune din acţiuni. Personalitatea rezultã din interacţiunea dintre nucleul personal şi profund, sinele, şi roluri.     Într-o sintezã a celor prezentate mai sus, cu excepţia pãrerilor lui Newcomb, se desprind douã lucruri: ·         rolul contribuie la formarea personalitãţii; ·         personalitatea se manifestã încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduitã în rol. ␃ጃ撤᐀撤嬀Ĥ⑜愁̤ ␃ᄃ쒄ጂ撤᐀撤嬀Ĥ⑜态쒄愂̤ lurile profesionale.   Naturã şi culturã              Personalitatea apare aşadar, ca o rezultantã a concurenţei dintre fondul ineitar şi mediul social.          Problema raportului dintre om şi mediul fizic şi dintre om şi mediul social are cu totul o altã valoare decât aceea dintre sistemele organice în general şi mediu. Natura umanã nu e o naturã deja fãcutã, pe care existenţa socialului s-o modifice cauzal, ci este un ansamblu de posibilitãţi care nu se actualizeazã decât în contact cu socialul, dând în acelaşi timp socialului fizionomia sa proprie. Biologicul la om este mai mult decât biologic. Dacã psihicul se explicã prin intermediul trebuinţelor, trebuie fãcutã precizarea cã la om intrã în acţiune şi trebuinţele spirituale. Kardiner are perfectã dreptate când afirmã cã omul se poate defini prin ceea ce face, pentru cã el se recunoaşte a aparţine lucrãrilor sale, şi cã o teorie a naturii umane trebuie sã ţinã seama şi de sistemele de acţiune prin care omul stãpâneşte universul şi intrã în acord cu lumea socialã.          Umanul este principiu de istorie, istoria fiind mijlocul prin care se dã un sens vieţii. De altfel, omul prezintã atât de puţinã naturã, încât întotdeauna e disponibil pentru culturã. De aceea, încã de la naştere, el este „predat” de cãtre propria sa naturã culturii. Astfel, cultura acţioneazã de la început asupra fiecãrui individ, oferindu-i acestuia reguli de viaţã, valori spirituale, stabilindu-i un statut social, oferindu-i diferite roluri.          Referindu-ne la natura umanã putem preciza cã acţiunea culturii nu se exercitã asupra individului decât cu acordul acestuia.          În rezumat, raportul dintre naturã şi culturã se prezintã astfel: prin ineitate îi sunt date individului direcţiile generale ale dezvoltãrii sale psihofiziologice, îi este asigurat un plan de evoluţie, dar acesta se realizeazã numai prin concursul forţelor exterioare ale mediului. Unii autori (Jordan) atribuie factorului înnãscut în formarea personalitãţii un procentaj de 60%-70%, iar mediului doar 30%-40%. Factorul înnãscut şi mediul sunt în realitate strâns legaţi şi imposibil de despãrţit (J.Stoetzel).          Dacã personalitatea nu se poate explica fãcându-se abstracţie de factorul ineitate, nu se poate, de asemenea, explica fãrã implicaţia factorului socio-cultural, în afara modelelor sociale.   Structura personalitãţii           Din întreaga analizã reiese cã prin concurenţa factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltãrii depline şi unitare a însuşirilor persoanei”, la o construcţie proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic şi unic”, deci ca personalitate.          Personalitatea se caracterizeazã prin douã trãsãturi fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnã o modalitate de exteriorizare şi de trãire interioarã relativ neschimbatã în timp, şi prin integrare, adicã prin formarea unei unitãţi şi totalitãţi psihice. Stabilitatea prezintã anumite limite, purtând numele de plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalitãţii, pentru ca persoana sã poatã face faţã unor schimbãri capitale ale condiţiilor de viaţã şi sã se adapteze la ele. Privitã ca formã de organizare cu o anumitã funcţionalitate, ca sursã a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structurã.          În descrierea ştiinţificã a personalitãţii, psihologia apeleazã la conceptele de structurã şi de proces. Structurile sunt aranjamente, organizãri mai mult sau puţin stabile ale unor pãrţi în cadrul sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiazã prin intermediul pãrţilor. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de relaţii. Schimbãrile care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcãtuiesc procesele sau dinamica actualã a personalitãţii. Multe dintre structurile care alcãtuiesc sistemul general al personalitãţii, nu sunt direct observabile sau mãsurabile, ci se relevã prin eforturi teoretice, de abstractizare convenţionalã, apãrând astfel ca modele ipotetice.          Se emite principiul evidenţei comportamentale a structurilor şi proceselor personalitãţii. Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conţinutului intern al personalitãţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de naturã reflex-necondiţionatã, care intrã în categoria expresiilor emoţionale, manifestãri empatice, relatãri verbale, produsele activitãţii, etc. fiecare dintre aceşti indicatori externi dobândeşte o anumitã valoare informaţionalã în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalitãţii, dar nici unul nu le exprimã integral. De aceea, se impune colaborarea lor şi aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare şi ierarhizare.          În cadrul sistemului personalitãţii, delimitãm douã grupe de componente: calitãţile şi structurile. Primele se referã la modul specific de închegare şi manifestare a personalitãţii, iar structurile ne indicã determinarea substanţialã, de conţinut a personalitãţii.          Printre calitãţii se numãrã: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea şi integrarea. Consistenţa se referã la stabilitatea liniilor generale de conduitã ale subiectului în decursul timpului, la pregnanţa şi unitatea tabloului sãu dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trãsãturi stabile, prin care sã poatã fi recunoscutã în ciuda variaţiilor circumstanţiale. Stabilitatea priveşte atât configuraţia fizicã, cât şi pe cea psihicã. Calitatea consistenţei trebuie cãutatã în structurile care condiţioneazã comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevã în actele mãrunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: conţinutul activitãţii, motivele, atitudinile. Ea desemneazã stilul activitãţii.          În fiecare categorie de sarcini şi tipuri de comportamente se poate vorbi de existenţa unui stil specific: stilul activitãţii motorii, concretizat într-o anumitã configuraţie valoricã a amplitudinii, ritmului mişcãrilor, stilul cognitiv, evidenţiat în cãile sau modalitãţile de organizare şi desfãşurare a proceselor de percepţie şi gândire, indiferent de conţinutul lor informaţional. Stilul constituie filtrul prin care subiectul moduleazã în felul sãu specific diferite situaţii obiective cu care vine în contact, care-l solicitã sau pe care le solicitã.          Limita consistenţei este datã de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimã posibilitatea reorganizãrii unor structuri particulare sau generale sub influenţa schimbãrii conţinutului relaţiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcţie de vârstã: valoarea ei scade pe mãsura înaintãrii în vârstã. La copii şi la tineri, structurile se caracterizeazã printr-o plasticitate ridicatã, corespunzãtor, consistenţa personalitãţii lor este mai puţin pregnantã, iar la bãtrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ,  este la fel de importantã atât formarea unei consistenţe de valoare ridicatã, cât şi dezvoltarea „potenţialitãţii pentru schimbare”. C. Rogers susţine cã ideea reorganizãrii şi modelãrii structurii personalitãţii nu trebuie abandonatã nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la subiecţii aparent rigizi.          Structurile de bazã ale personalitãţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Motivaţia dã orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru definirea profilului personalitãţii, esenţiale sunt motivele derivate şi condiţionate social-istoric. Ele plaseazã personalitatea pe o traiectorie de mişcare semnificativã şi-i determinã aşa numitele piscuri de integrare.          Structura personalitãţii este o organizare plurimotivatã, adicã integratã pe un câmp mai larg de semnificaţii. Se disting însã niveluri diferite de stabilitate şi pregnanţã pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul cãreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalitãţii decât altele.          Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalitãţii, plasând subiectul la scarã obiectivã a competenţelor şi valorilor. Asociate cu structurile motivaţionale şi afective, ele alcãtuiesc construcţiile complexe ale aptitudinilor sau capacitãţilor. Aptitudinea reprezintã o organizare selectivã a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi executive, care permite omului desfãşurarea cu succes a unei acţiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnã a rezolva la indici de performanţã optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferenţial, referindu-se nu numai la simplul fapt al reuşitei într-o activitate oarecare, ci şi la gradul acestei reuşite: cât de mult în raport cu alţii. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanţa, structura ei nu poate fi redusã la o sumã de predispoziţii şi calitãţi înnãscute, de ordin fiziologic, ci trebuie conceputã ca un ansamblu integrat de operaţii care susţin un comportament specific.          Metoda analizei factoriale a demonstrat cã şi aşa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaţionale şi afective. Cu cât o aptitudine are o sferã mai largã de cuprindere în planul activitãţii, cu atât organizarea sa devine mai complexã, angajând  tot mai multe dimensiuni ale personalitãţii. În sistemul general al personalitãţii, un loc important îl ocupã construcţia specialã a mecanismelor de comandã şi control asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc urmãtoarele funcţii: ·         simplã inhibiţie prin impulsuri frenatorii dirijate; ·         transformarea sferei de acţiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui; ·         amânare-reportarea realizãrii unui motiv în funcţie de circumstanţe ·         selecţie şi programare, în cadrul unor motive concurente.   Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalitãţii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împãrţiţi în trei grupe: ·         normal controlaţi; se caracterizeazã printr-un relativ echilibru între tendinţa reflexivã, analiticã, criticã şi tendinţa spre acţiune, îmbinând într-o formulã optimã principiul libertãţii cu cel al necesitãţii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv; ·         subcontrolaţi; se caracterizeazã prin supraestimarea impulsului spre acţiune şi subestimarea condiţiilor obiective ale realizabilitãţii lor, ca urmare ei se comportã impulsiv, dupã glasul primei dorinţe; pentru ei este mai important sã acţioneze decât sã gândeascã asupra oportunitãţii acţiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate; ·         supracontrolaţi (cenzuraţi); aceştia se caracterizeazã printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condiţiilor pro şi contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci şi a consecinţelor derivate lui. De aici pot genera o serie de trãsãturi specifice, precum prudenţa, conservatorismul, tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaboreazã în timpul evoluţiei individuale, ca rezultat al acţiunilor dinamice dintre succes şi insucces.      În cercetãrile cu caracter diagnostic individual, aproximarea trãsãturilor şi aproximarea tipului sunt douã operaţii complementare.   Dinamica personalitãţii           În ciuda faptului cã personalitatea se defineşte prin existenţa unei organizãri stabile, prin consistenţã şi nivel ridicat de integrare, ea nu-şi pierde atributul dinamicului.          Ea ne oferã permanent, alãturi de un tablou al stãrilor şi un tablou al transformãrilor, al proceselor care se desfãşoarã în forme şi ritmuri diferite. Acestea sunt condiţionate, pe de o parte de interrelaţiile şi variaţiile componentelor interne, iar pe de alta, de variabiliatea relaţiilor omului cu ambianţa şi cu grupul şi societatea. Corespunzãtor putem vorbi de douã planuri ale dinamicii personalitãţii: unul individual şi altul social.   Dinamica în plan individual            Prin poziţia sa de structurã integrativã supraordonatã, personalitatea reflectã toate modificãrile energetico-funcţionale semnificative care au loc în cadrul organismului. Ca orice formã de energie din univers, energia încorporatã în organismul nostru este supusã unui proces de transformare, care influenţeazã direct sau indirect starea structurilor psihice. În plan psihologic, aceste mutaţii energetice interne sunt concretizate în forma impulsiunilor, tendinţelor şi motivelor. Activarea acestora orienteazã pe individ cãtre efectuarea unui anumit act comportamental, de naturã sã reducã tensiunile şi sã restabileascã echilibrul. Exemplu: curiozitatea şi pasiunea pentru o problemã de cunoaştere atenueazã sau reprimã tendinţele cãtre distracţie, angajând personalitatea într-o susţinutã activitate de investigaţie şi studiu.          Datoritã organizãrii pe niveluri a structurii personalitãţii şi a relativei autonomii a substructurilor aferente fiecãrui nivel, caracterul dinamic în planul intern se amplificã. Ca urmare a faptului cã tendinţa spre realizare liberã a motivelor primare integrate la nivel inconştient intrã în contradicţie cu structurile de control ale conştiinţei, se produc o serie de fenomene dinamice specifice precum: amânarea, refularea, reprimarea, comutarea, sublimarea, etc. Pentru reliefarea caracterului dinamic al personalitãţii, K. Lewin introduce conceptul de „spaţiu  vital”, acesta desemnând trebuinţele individului la un moment dat şi potenţialitãţile acţiunii adecvate, aşa cum au fost asimilate de el. A înţelege comportamentul la un moment dat, înseamnã a reconstrui şi descrie „spaţiul vital”, adicã forţele psihice aflate în acţiune în momentul respectiv. La un moment dat, asupra persoanei pot acţiona mai multe forţe iar comportamentul ei va fi o rezultantã a conjugãrii, integrãrii sau transformãrii lor. Schimbarea componenţei „spaţiului vital” , atrage dupã sine schimbarea tipului de comportament. Astfel, personalitatea este definibilã într-o succesiune de comportamente, subsumate unei scheme dinamice arborescente, trecerea de la o stare la alta fiind efectul intersectãrii mai multor variabile aleatoare.   Dinamica personalitãţii în plan social            Grupul, societatea, reprezintã mediul specific de existenţã a personalitãţii, cadrul natural de manifestare şi realizare a ei.          Nu se poate vorbi de om ca personalitate, decât în mãsura în care îl considerãm ca membru al unei grupãri sociale, ca subiect al influenţelor sociale şi de subiect al activitãţilor sociale.          Omul se defineşte pe sine ca personalitate în relaţiile cu ceilalţi semeni, cu societatea în ansamblul ei. Existenţa omului în lume nu este numai cea a sa individualã ci şi a familiei sale, a clasei sale, a naţiunii sale. El trãieşte şi acţioneazã având conştiinţa apartenenţei la un grup. De la dinamica personalitãţii în plan individual trebuie sã se treacã şi la dinamica ei  în plan social. Se observã în urma mãsurãtorilor diferenţe între datele mãsurãtorilor asupra proceselor psihice şi actelor comportamentale la indivizi luaţi izolat şi datele mãsurãtorilor aceloraşi variabile în cadrul social.          Diversitatea situaţiilor şi solicitãrilor sociale condiţioneazã aspectele dinamice de grade şi valoare diferite în comportamentul de ansamblu al sistemului personalitãţii: ·         modificãri în performanţa la sarcini – de învãţare, de percepţie, de execuţie motorie, de creativitate; ·         modificãri în atitudini şi aprecieri – în cadrul relaţiilor interpersonale; ·         modificãri ale sensului şi direcţiei acţiunii. În raport cu primul tip de modificãri, în psihologie s-au introdus termenii de facilitare socialã, întãrire socialã, înfrânare socialã. Încã din 1900, Meumann semnaleazã faptul cã, într-o serie de sarcini motorii, controlul optimizeazã performanţele. În 1930, Dashiel constata cã prezenţa unui observator pasiv sporeşte valoarea performanţei. Pessin determinã cã prezenţa observatorului sau includerea subiectului într-un context social scade performanţa în sarcinile de memorie, fiind necesar un numãr mai mare de repetiţii. Astãzi se susţine ideea cã prezenţa unui public acţioneazã frenator asupra procesului de achiziţie a unor rãspunsuri noi şi faciliteazã producerea rãspunsurilor deja elaborate. Rezultatele contradictorii privin