Referat Psihologiile Umaniste

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Psihologiile Umaniste si de asemenea puteti face Download Referat Psihologiile umaniste

Citeste fragmente din Referat Psihologiile Umaniste

Psihologiile umaniste. Psihoterapiile bazate pe acestea şi activitatea de cunoaştere psihosociologică şi influenţare educativă a elevilor De la început atenţionăm că profesorul, cadrul didactic în general, nu este psiholog. Ideal ar fi ca fiecare şcoală să aibă psiholog şcolar care are definite o complexitate de activităţi şi sarcini de mare importanţă, începând de la colaborarea cu conducerea şcolii şi cu fiecare dintre cadrele didactice, precum şi activitatea sa în rândul elevilor. În marea diversitate a termenilor care ne dau progresiv o imagine despre marea diversitate şi complexitate a psihologiei şi a subramurilor sale, prezentăm conceptul de psihologie socială şi legat de acesta, cel de psihosociologie, ca domeniu interdisciplinar de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii comportamentelor şi proceselor psihice umane. În Dicţionarul de psihologie(Doron R., Parot F., 199 p. 632), la definirea termenului de psihologie socială este reprodusă o definiţie a lui R. Daval, în care psihologi socială este definită ca o “ştiinţă a acţiunii”, care după unghiul de “perspectivă” poate apărea ca o “ştiinţă a comportamentului” sau ca “ştiinţă pentru agentul în situaţie” şi ea este apoi comentată atât ca ştiinţă cât şi ca artă, prin aceea că vizează nu doar cunoaşterea, ci şi aplicarea celor cunoscute. Psihologia socială studiază cum se desfăşoară şi cu ce rezultate se finalizează interacţiunea comportamentelor individuale şi cum se finalizează: interacţiunea comportamentelor individule şi de grup; cum influenţează comportamentul unei persoane, conduita altei persoane sau acţiunea grupului; cum modifică prezenţa altora, propria activitate; care sunt mecanismele psihice ale relaţiilor interpersoanle şi intergrupale; ce rezultă în plan spiritual din traiul laolaltă al oamenilor, din acţiunea lor comună; ce efecte au asupra personalităţii comportamentele din trecut ale altora; cum influenţează interacţiunea comportamentală prezentă conduita viitoare a oamenilor şi a grupurilor umane; care sunt stările şi procesele psihice colective, situaţia de grup, personalitatea sub raportul condiţionării socio-culturale. Profesorul – în afara psihologului şcolar specializat sau a psihoterapeutului – nu este un psihoterapeut în sensul instituţional şi nici nu trebuie să depăşească limitele de competenţă. Dar, în acelaşi timp, în multe privinţe el trebuie să aibă capacităţile, virtuţile unui psihoterapeut (ca şi cadru didactic), tocmai prin marea sferă de influenţare, atât ca număr de persoane (elevii, instituţia, comunitatea) cât şi ca durată (mare parte a timpului său este ocupat de activitatea profesională). Aceasta, pentru că el urmăreşte formarea, împlinirea personalităţii elevului şi o bună integrare socială a acestuia. Psihoterapia constă în aplicarea metodică a unor tehnici psihologice determinate pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane. E cunoscut faptul că mai ales la elevi, la adolescenţi, acest echilibru afectiv este esenţial pentru că, într-un sens mai restrâns, anumite psihopatii, stări mentale patologice, se manifestă tocmai datorită deviaţiilor caracteriale (ţinând de afectivitate, voinţă), care determină conduitele antisociale, fără culpabilitate aparentă. Noţiunea de psihopatie a fost formulată şi teoretizată mai ales de K. Schneider (1923) şi în psihologia şi psihoterapiile din America, se înrudeşte cu aceea de „personalitate antisocială”. Însă toate metodele psihoterapeutice au o secvenţă de interacţiune cu cele de ordin educativ, deoarece: urmăresc susţinerea moralului, sugestia, reeducarea, chiar psihanaliza, respectiv cunoaşterea, analizarea psihicului într-un mod sau altul, nu neapărat la nivelul de specializare al metodelor şi analizei clasice sau actuale; se bazează pe comunicarea dintre psihoterapeut şi bolnav; urmăresc scopuri asemănătoare şi anume formarea, dezvoltarea, împlinirea personalităţii şi o cât mai bună integrare socială a subiectului. Luând ca şi criteriu modurile lor de acţiune, distingem trei mari categorii de psihoterapii, din care putem dobândi repere asupra unor metode în activitatea instructiv-educativă: Psihoterapii bazate pe sugestie (persuasiune, direcţionare morală); Psihoterapii bazate pe catharsis (retrăirea sub efectul hipnozei sau sub al narcozei a sentimentelor refulate); Psihoterapii care-i permit pacientului să-şi modifice personalitatea prin analiza conflictelor sale profunde, care îi modifică mecanismele de apărare. Însă psihoterapiile au la bază unele cerinţe sau condiţii, fără de care activitatea educativă nu se poate desfăşura într-un mod corect: încredere, comprehensiune, descătuşare. Oriunde sunt şi acţionează oameni, apar inevitabil probleme psihologice; pentru anumite categorii de probleme se individualizează ramuri speciale de psihologie aplicată. Psihologia pedagogică (educaţională), educaţie, psihopedagogie Psihologia pedagogică, aşa cum este prezentată în Vocabularul psihologiei de Henri Piéron, este:„Pedagogie întemeiată în mod ştiinţific pe psihologia copilului”; termenul psiholog şcolar – se face trimitere la consilier (pg. 77):„Un consilier şcolar este un educator însărcinat, într-o instituţie de profil, să-i ghideze pe elevi în studiile lor. Sinonim: psiholog şcolar”. Sensuri ale termenului de educaţie şi interacţiunea psihologie – pedagogie După acelaşi dicţionar (pg. 110). Educaţie. Ansamblu de mijloace prin care este dirijată dezvoltarea copilului. Autoeducaţie. Ansamblu de mijloace prin care copilul, mai mult sau mai puţin ajutat de educatori, îşi dirijează el însuşi dezvoltarea 2. Educaţie nouă. Nume general dat diferitelor metode care permit autoeducaţia, substituind astfel învăţarea elevului în şcoală. Educaţie funcţională. Se spune despre un sistem educativ care pune în joc „funcţiile mentale ale copilului, pe măsură ce îşi fac apariţia(Claparéde)”. Educaţia nu vizează modificarea naturii celui de care se ocupă pedagogul, ci să-l ajute să se dezvolte armonios în mediul lui. Ea necesită cunoaşterea trebuinţelor sale, a legilor creşterii sale fizice şi mentale, depinzând de ideea pe care şi-o face despre om şi din punctul de vedere al conceptului socio-cultural, mai general. „Învăţământul individualizat” sau „pedagogie diferenţiată” Într-adevăr, învăţământul individualizat se bazează pe constatarea că elevii aceleiaşi clase nu sunt identici din punctul de vedere al nivelului de cunoştinţe, al ritmului de achiziţie sau personalităţii. În consecinţă, există puţine situaţii didactice care să convină tuturor în acelaşi moment şi este preferabil să fie modelate după nevoile fiecăruia. Se iniţiază un plan de lucru negociat între unul sau mai mulţi elevi şi profesor, acesta din urmă conduce fiecare elev spre un obiectiv dat după o progresie şi cu ajutorul instrumentelor pedagogice adecvate, alese în funcţie de nivelul de cunoştinţe care trebuie testat, ritmul de achiziţie sau alte dimensiuni de temperament şi caracter. Munca individualizată include momentele de predare simultană în clasă. Sistematizat în principiile sale şi sub numele de pedagogie diferenţiată, învăţământul individualizat are ca scop să facă posibilă, prin diversificarea metodelor şi a dezvoltării, achiziţia de programe comune în clase eterogene. Educaţia Ca orice alt sistem construit de şi pentru om, cel educaţional trebuie să ţină pasul cu evoluţia umană, cu nevoile şi cerinţele tinerilor ce îşi petrec timpul în sălile de clasă în zilele noastre. Ca urmare, vom defini educaţia (formală, informală, nonformală, permanentă), aşa cum este ea privită ca proces în secolul XX. Vom evidenţia raporturile dintre acestea şi modul în care abordarea sociologică a sistemului educaţional a condus l consacrarea unei discipline specializate, numită sociologia educaţiei. Astfel: - Educaţia (definită prin enumerarea speciilor de acţiune implicate în procesul de învăţare) este ansamblul de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective. - Educaţia formală (definită in punctul de vedere al gradului de organizare, este specia care desemnează specificul organizării educaţiei şi anume pe aceea pe care o avem în vedere în primul rând în şcoală), se realizează prin acţiuni de predare şi instruire proiectate şi realizate de personal specializat pentru conducerea învăţării pe baza unor obiective prestabilite în instituţii şcolare ierarhic structurate, după criterii de vârstă şi de performanţă, în cadrul unui sistem de învăţământ. - Educaţia informală (definită în funcţie de gradul de organizare corelat cu cea formală) este procesul permanent de asimilare voluntară şi involuntară de atitudini, valori, modele de comportare sau cunoştinţe vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul personal de viaţă, din familie, joc, muncă, bibliotecă, mas-media, stradă etc. Educaţia informală ca arie de extindere este în funcţie de: receptivitatea individuală; presiunea socială (respectiv nevoia de anumite calificări, priceperi, competenţe formate prin acest tip de educaţie); Ea include: socializarea, aculturaţia, propaganda şi alte acţiuni sociale cu efecte educative care au şi funcţii de modelare a conştiinţei. - Educaţia nonformală (definită tot în funcţie de gradul de organizare), se realizează prin acţiuni educative, filiere de instruire şi reţele de învăţare organizate în afara sistemului de învăţământ ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de permanentizare a învăţării. S-a dezvoltat îndeosebi în a doua jumătate a sec. XX, fiind acum în expansiune, incluzând instituţii educative destinate mai ales tinerilor şi adulţilor. Atât educaţia informală cât şi cea nonformală au caracter complementar faţă de instituţiile şcolare, oferind adesea soluţii alternative de formare profesională sau general-culturală. - Educaţia permanentă cuprinde formele complementare sau care uneori oferă soluţii alternative de formare profesională sau general-culturală, faţă de formele şcolare. Psihologia educaţiei şi activitatea instructiv educativă Psihologia şcolară s-a dezvoltat în ţara noastră în cursul sec. XX prin contribuţii semnificative ale cunoscutului psiholog român Constantin Rădulescu-Motru ş.a. Nestor Iacob-Marius (1901-1989) este un psiholog şi un psihopedagog român reprezentativ din pleiada de psihologi formaţi la Universitatea din Bucureşti sub influenţa lui Constantin Rădulescu. A pus bazele unei psihologii şcolare, preconizând tratarea în învăţământ a fiecărui şcolar, conform ”structurii sale totale”. A proiectat pregătirea psihologilor şcolari într-un centru special – Institutul de Bio-tipologie şi Eugenie şcolară. Între lucrările sale amintim cu referire la psihologia şcolară: Laboratorul psihologic şcolar (1939); Examenul evoluţiei psihologice a copilului de la o zi la şase ani (1940); Carnet bio-tipologic (1941); Probleme de psihologie şcolară, vol.I (1942) ş.a. În perioada de după cel de-al doilea Război Mondial s-au reluat preocupările în domeniul psihologiei şcolare şi ale psihologiei educaţiei. În anii ce vor urma, apar numeroase lucrări de referinţă în domeniul psihologiei pedagogice, menite să îndrume profesorii pe calea cea bună în ceea ce priveşte activitatea instructiv-educativă. Ne simţim datori să-i avizăm pe viitorii profesori că o carte de psihologie şcolară, fie ea şi un manual pentru debutanţi, nu oferă reţete. Oricât de securizante ar părea la prima vedere, ele ascund capcane. Se cere deci o pregătire avizată, capabil să discearnă şi să opteze. Interacţiunile psihologiei şcolare şi educaţionale cu pedagogia Vom prezenta în continuare interacţiunile cu pedagogia, cu diferitele forme ale pedagogiei pe care le vom defini cu intenţia unei mai bune distincţii, a unei stabilizări terminologice în raport cu marea fluctuaţie terminologică inclusiv în domeniul pedagogiei cu preocuparea de a oferi sugestii de ordin aplicativ cu fiecare prilej de definire. Vom porni de la premisa generală că psihologia în general, psihologia şcolară şi educaţională în special, au luminat progresele pedagogiei, au modificat atitudini teoretice şi practice în pedagogie începând de la modul de a considera copilul şi de a adecva metodele faţă de acesta până la tratarea unor comportamente în lumina altor judecăţi de valoare cum ar fi spre exemplu cele care se emiteau asupra lenei ca atitudine a copilului, sau „reaua voinţă”, precum şi la modul de a corecta (adeseori cu nuiaua) aşa numitele „manifestări”, spre a da un exemplu din infinitatea de manifestări în procesele instructiv educative ale copilului (lenea) ca aversiune faţă de efort. Dacă fără datele psihologiei adeseori era considerată ca un viciu sau o absenţă de voinţă din partea unei tratări autoritare din pedagogie, ulterior, pe baza datelor ea s-a descoperit a fi fie un simptom al unei tulburări psihologice, fie al unei tulburări corporale , fiziologice sau neuro-fiziologice. Ea, „fuga de efort” poate fi într-adevăr cauzată: fie de subalimentare, fie de surmenaj, fie de un văz defectuos, fie de o primă infecţie tuberculoasă etc. ori de perturbaţii psiho-afective; în alte interpretări psihologice tot în sfera mai largă a „perturbaţiilor psiho-afective” ea poate fi o gelozie la adresa unui frăţior nou venit pe lume, o ostilitate faţă de părinţi, şi în sfârşit, de „condiţii educaţionale deficitare”; ca atare, şi corecţie ei nu se poate face prin simplu sistem carceral sau prin măsuri punitive cum ar fi pedepse corporale, ci se poate constata că foarte adesea interesul pentru muncă reapare atunci când condiţiile fizice sau morale s-au ameliorat. Păstrându-ne în aceste situaţii de excepţie care implică nevoia unei profunde atitudini umaniste, dar bazată pe ştiinţă, putem constata că azi copiii şi adolescenţii cu deficienţe care necesită atenţie specială, numiţi anterior „handicapaţi” dar care sunt definiţi azi „cu nevoi speciale”, cu o deficienţă determinată de – dislexie, arieraţia afectivă etc. .. pot beneficia de un învăţământ special şi cu mulţi se desfăşoară astăzi o direcţie foarte modernă a „educaţiei integrate”, a integrării lor în şcoli obişnuite, în „învăţământul de masă”. Faptul că psihologia a luminat căile pedagogiei se poate constata cel puţin din câteva mari descoperiri absolut revoluţionare în cunoaşterea copilului, care a avut loc în sec XX, ne referim în primul rând la J: Piaget. Dacă anterior pedagogia considera copilul ca pe un „adult în miniatură”, ulterior s-a descoperit, în urma progreselor în psihologia copilului şi în psihologia dezvoltării că copilul este o fiinţă cu propria sa individualitate, cu o structură particulară, supusă unor legi care sunt specifice pentru el atât sub aspectul evoluţiei intelectuale, conform lui J. Piaget, cât şi sub aspectul evoluţiei morale, după Erickson şi alţii; acest fapt a impus în consecinţă noi metode de educaţie şi instruire adaptate fiecărei vârste, întemeiată pe interesele copilului, în aşa fel încât educaţia să devină funcţională, aplicând la fiecare caz particular un învăţământ şi tehnici adecvate. Interesul este într-adevăr ceea ce prezintă importanţă la un moment dat, el luând naştere din trebuinţă. Într-adevăr, este evident de acum, pe baza unei atente şi orientate observaţii că unele sunt trebuinţele şi interesele copilului şi altele ale adultului. Pornind de la interese, spre exemplu, psihologii J.S. Brouner şi L: Postman au reuşit să demonstreze, să determine şi să măsoare modul în care interesul poate influenţa memoria, respectiv uşurinţa cu care participanţii la un experiment au reuşit să memoreze un set de cuvinte care erau aproape de inima lor, de preocupările lor, de interesele lor şi dificultăţile cu care comparativ nu au putut memora altele care nu-i interesau în aşa măsură. Sigur că alţi autori, cum au fost E: Spranger, au distins şi interese teoretice care au motivat şi impulsionat activităţi intelectuale şi ştiinţifice, economice, estetice, sociale, politice şi care apar la copii la vârsta de 11-12 ani; în plus, de aceasta s-a constatat că şi orientarea şcolară şi profesională, mai ales opţiunea adolescenţilor pentru o profesiune şi reuşita lor într-o meserie sau o activitate oarecare nu depinde numai de aptitudinile necesare exercitării acesteia ci şi de interesul manifestat pentru meserie. Definiţii ale pedagogiei şi diversitatea pedagogiilor Pedagogia, în definiţiile cele mai uzuale, este definită ca ştiinţă, artă a educaţie. Mai aplicat, ea este definită ca ansamblu al metodelor şi tehnicilor utilizate de educatori cu intenţia de a pune accent pe caracterul ei de „disciplină practică”. * N † ¤ Ú Xsuri definite de Hamelin, dintre care: Ansamblul de practici obişnuite, de atitudini previzibile şi de intenţii repetabile prin care se defineşte calitatea celui care învaţă, încât această calitate să fie considerată demnă sau nu de apreciere: „pedagogia d-lui Cutare”, respectiv completăm noi: calitatea „de a fi previzibile” a atitudinilor în procesul instructiv educativ ale pedagogului se justifică prin aceea că multe nu pot rezulta decât dintr-o personalitate formată ale cărui trăsături sunt stabilizate şi provenind uneori dintr-o extraordinară pregătire teoretică dar şi dintr-o experienţă şi vocaţie; rezultând că pedagogul nu se formează chiar dintr-o dată ci în timp, şi pe de altă parte mai rezultă că cel neformat este încă oscilant şi în multe privinţe încearcă prin tatonări până ajunge la a verifica ce este mai eficient şi ce nu. Calitatea de „intenţii repetabile” este corelată cu „previzibile” tocmai datorită faptului că acesta are deja o metodologie de îmbina teoreticul cu aplicativul, de a merge la acele „diferenţieri” până la nuanţă şi de a obţine rezultate măsurabile în urma unor metodologii ştiinţifice de evaluare şi comparabile. „Capacitatea demnă de apreciat a unui educator, şcolar sau nu, de a ajunge la înţelegerea interacţiunii sale cu persoanele educabile şi de a adapta, în consecinţă, mesajul său şi practica sa” evidenţiază acelaşi aspect al calităţii de „disciplină pragmatică”, dinamica având şi un coeficient praxiologic ridicat(anume, de lucru bine făcut, eficient) sugerând că nu atât prin simpla acumulare a unor noţiuni sau principii teoretice generale se validează calitatea de pedagog al celui care spre exemplu este lipsit de empatie dar şi exigenţă, şi de tenacitate de a depăşi atâtea dificultăţi în procesul de „interacţiune” a sa cu persoanele educabile; calitatea se vede în acea activitate în care toate cunoştinţe teoretice şi experienţa devin active şi împlinitoare în faptul educării şi instruirii; tot aici esenţială este şi „capacitatea comunicaţională” şi „capacitatea de relaţionare”. Desprinzând din definiţia „2”, trăsăturile definitorii constatăm că pentru „educatori” este esenţială „înţelegerea interacţiunii sale cu persoanele educabile”, deoarece numai astfel el poate „adapta” în consecinţă mesajul său şi practica sa; aceasta înseamnă că el trebuie să aibă acea mobilitate de adaptare pe care nu o poate dobândi decât dacă are o bună cunoaştere teoretică a complexităţii proceselor interacţionale. Interacţiunea este unul dintre termenii generali, dacă nu universali pe care-i folosim în cadrul chiar al categoriilor de ordin filosofic; dar, dacă o specie a interacţiunilor este aceea că în cunoaştere, orice cunoaştere trebuie analizată din perspectiva unei relaţii de interdependenţă dintre subiectul care cunoaşte şi obiectul de cunoscut, apoi o altă specie este aceea care desemnează şi interacţiunea dintre diferite niveluri funcţionale, cum ar fi o sinergie a acţiunilor, fie în interiorul psihicului, fie în interiorul unor grupuri; apoi în procesele de dezvoltare şi comportament avem o interacţiune – genotip – mediu înconjurător; în cazul proceselor educaţionale, unde intervine „capacitatea demnă de apreciat a educatorului” avem de a face cu „interacţiunea aptitudini – tratament (IAT)” şi anume este vorba de faptul că în pedagogie trebuie luat în seamă „ansamblul de relaţii” dintre aptitudine, în intervenţie experimentală sau ne-experimentală sau pur şi simplu de activitate în care noi nu doar experimentăm, ci „adaptăm”, respectiv, căutăm soluţia cea mai potrivită de transmitere a unui mesaj educaţional şi de a forma. 3. „Ansamblul de metode, tehnici şi procedee care caracterizează fie predarea unei discipline: pedagogia lecturii, a calcului, a ştiinţelor naturale etc.” (aşa numitele „Metodici” sau „Didactici”); fie o activitate fundamentală care stimulează pe cel ce învaţă: pedagogia descoperirii; fie o iniţiere specifică în practica educaţională: pedagogia îndrumării; pedagogia prin obiective. 4. „Construcţie teoretică sau doctrinară, sistematică”, care este atribuită unui pedagog, cum ar fi pedagogia lui Pestalozzi, a lui Herbart, a lui Freinet, care construcţii teoretice pot şi ele să poarte o denumire după dominanta teoretică şi acţională, internă pe care o conţin, rezultând din prima şi anume: o pedagogie nondirectivă, o pedagogie instituţională şi altele. „Teoria practică a situaţiilor educative, în special şcolare, desemnând ... elaborarea raţională a deciziilor, a proiectelor şi acţiunilor specifice educaţiei”; şi în acest al cincilea sens al conceptului de pedagogie, evidenţiat de D: Hameline, prin care de fapt se evidenţiază calitatea de „ştiinţă practică” a pedagogiei, adică aceea care implică neapărat a face foarte bine ceea ce se cunoaşte teoretic. Diferitele specii sau variante, pedagogii alternative, rezultând din termenul generic de pedagogie, confirmă şi mai mult necesitatea psihologiei generale şi a psihologiei educaţionale ca „discipline suport”, tocmai prin faptul că aceste pedagogii s-au constituit pe baza luării în considerare a unor caracteristici ale elevilor, profesorilor şi interacţiunii dintre aceştia, în primul rând de ordin psihologic. Necesitatea psihologiei educaţionale în activitatea instructiv educativă Aşadar, necesitatea cunoaşterii psihologice şi a psihologiei şcolare şi educaţionale este o necesitate pentru tânărul care începe să-şi desfăşoare activitatea şcolară. Pentru a-l ajuta să perceapă conştient: lacunele existente în capacitatea de percepţie a copiiilor; dificultăţile înţelegerii de către aceştia a unui text ştiinţific; cauzele abaterilor disciplinare repetate; complexitatea problemelor adolescentului; precum şi a reacţiilor uneori neaşteptate ale grupului şcolar, pentru a desfăşura în cunoştinţă de cauză gestiunea şi managementul procesului formării şcolarilor. Psihologia şcolară este o disciplină resursă (cum a fost numită de Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob, în prefaţa la „Psihologia şcolară”), în sensul că este nu doar un potenţial rezervor de sugestii şi repere pentru cadrul didactic la începutul carierei, dar şi ulterior şi totodată, ea permite tocmai acea cristalizare profesională a cadrului didactic şi stabilizarea propriei identităţi vocaţionale (care este posibilă şi dacă el din start are anumite abilităţi şi competenţe pe care să le dobândească în mare măsură în perioada formării în universitate). Psihologia şcolară studiază procesele instructiv-educative desfăşurate în şcoală din punct de vedere psihologic, nu ca un scop în sine, ci de a spori eficienţa acestora; este nucleul psihologiei pedagogice care studiază şi educaţia copilului înainte de şcoală, la fel ca şi psihologia educaţională, dar totodată studiază şi educaţia la vârsta adulţilor, unde se preocupă de influenţarea sistematică şi a cetăţenilor adulţi; eminamente practică, psihologia şcolară studiază condiţiile învăţării în situaţia reală, complexă din clasă, într-o anumită ambianţă, influenţată de multipli factori şi nu doar în laborator; pedagogia ca ştiinţă formării conştiente, intenţionate a individului, nu poate înainte fără acest suport. Ea oferă doar constatări şi recomandări necesare pedagogului, ca om de ştiinţă, ori profesorului. Cadrul didactic lucrează în condiţii de relativă incertitudine, deoarece constată uneori că efectele, o anumită reacţie sau alta a clasei, nu au întotdeauna măsurarea în timp real, ce şi cât au înţeles elevii din mesajul didactic, nici ce i-a interesat în mod real în acel moment; dar, pe de altă parte, el este nevoit să adopte decizii în timp real, cu promptitudine, tocmai pe aceste aspecte vag definite ale situaţiilor în care lucrează, motiv pentru care, numai cu o bună cunoaştere psihologică poate adecva metodele pedagogice şi metodice situaţiilor în schimbare, cunoaştere psihologică însuşită sistematic care să depăşească „psihologia cotidiană” însuşită de către fiecare dintre noi prin experienţă socială sau introspecţie. Pedagogia studiază ce anume să se predea şi care sunt scopurile educaţiei sau aspectele metodice, respectiv şi cum să se predea, să fie transmise cunoştinţele, să fie însuşite diferitele discipline, inclusiv sub aspectul metodelor; psihologia educaţiei însă, explică suportul, condiţiile de elaborare ale acestor metode. Pe scurt, mereu continua adaptare la situaţiile unice şi irepetabile care se pot afla în activitatea educaţională sau instructiv-educativă este marea problemă a depăşirii dificultăţilor din activitatea educaţională cu ajutorul psihologiei, dificultăţi dintre care evidenţiem: comunicarea dintre adulţi şi copii, chiar adolescenţi fiind; particularităţile de vârstă ale şcolarilor la diferitele trepte ale şcolarităţii; particularităţile individuale; cunoaşterea cauzelor unor greşeli, a unor abateri; cunoaşterea efectelor reale ale unui demers educativ; Direcţii de intervenţie ale psihologiei educaţiei în interacţiunile procesului instructiv-educativ Pornind de la această relaţie sau inter-relaţie între profesor şi elev, profesor şi clasa de elevi, psihologia educaţiei intervine în mai multe direcţii pentru a construi şi a reface continuu aceste inter-relaţii: o direcţie constructivă, experimentală prin care psihologul şcolar, dar mai ales, în colaborare cu acesta acolo unde există psiholog şcolar, fiecare cadru didactic la specialitatea proprie, pe baza unei pregătiri psihologice şi psiho-educative, însuşită de timpuriu şi completată mereu, trebuie să aibă un control al metodelor de învăţământ, al creării situaţiilor optime de învăţare, a climatului comunicaţional, al raporturilor atente cu grupul de elevi şi cu fiecare elev în parte, a măsurării şi a valorizării rezultatelor în învăţare, a stabilirii întăririlor, a optimizării proceselor de înţelegere, de memorare, de atenţie, de voinţă, a educării complexe a personalităţii. Educaţia şi instruirea au în primul rând o latură subiectivă ce izvorăşte din intenţionalitatea, selectivitatea şi constructivismul actului educaţional, respectiv din faptul că profesorul îşi propune să atingă nu numai efecte informative, ci altele de ordin formativ, cu efecte psihice de ordin intelectual, atitudinal şi comportamental; aceasta presupune în primul rând foarte buna cunoaştere şi înţelegere de către profesor a ceea ce vrea să spună şi să transmită, dar şi o migăloasă operaţie de selectare şi prelucrare a elementelor de mediu (deoarece el se află constant în faţa elevilor într-un cadru natural de învăţare şi nu unul de laborator). o direcţie corectivă, care evident că porneşte de la cercetarea a ceea ce nu se împlineşte şi a cauzelor neîmplinirilor spre a le corecta; ea cercetează diferitele carenţe şi deficite pedagogice, concretizate în decalaje ce se pot ivi, la un moment dat între modelul de conduită proiectat prin învăţare şi ceea ce a rezultat efectiv în urma desfăşurării actului educaţional; s-a spus şi se repetă, în educaţie există întotdeauna un raport între ofertă şi cerere, fiind necesar să nu cerem mult peste posibilităţile elevului, dar nici sub aceste posibilităţi, să oferim o cunoaştere banală, respectiv, noi trebuie să urmărim astfel un dozaj şi o manifestare a ritmurilor şi regularităţilor comportamentelor şcolare, exigenţa şi atitudinea generală constantă, încât să nu dezechilibrăm sau să nu alterăm grav nişte comportamente şi deprinderi stabilizate pozitive. Trebuie să avem în vedere factorii care intervin şi generează neregularităţi şi dezechilibre: cei care ţin direct de personalitatea copilului a cărui dezvoltare psihică se poate afla în netă întârziere faţă de media de vârstă; care ţin de carenţele socio-comunicaţionale şi socio-afective ale contextelor (mediilor, grupurilor intra-familiale, chiar din clasa de elevi, chiar din anturajul grupurilor de joacă, etc.); ale situaţiilor educaţionale; cele didactogene, având deci provenienţă didactică, având drept cauză o oarecare dizarmonie sau incompatibilitate între conţinuturile şi modelele de instruire pe de o parte şi particularităţile actelor individuale de învăţare şi dezvoltare a copilului, pe de altă parte. Didactogeniile sunt acel ansamblu de tulburări psihologice sau psihosomatice provocate la elevi de unele cadre didactice, cel puţin neîndemânatice, dacă nu nepregătite în raporturile cu elevii, fie sub aspectul ştiinţific, fie sub aspectul pedagogic şi metodic şi de inter-relaţionare psihologică. Sunt cazuri când unii profesori deosebit de exigenţi, multiplică temele pentru acasă, alţii, surmenaţi sau excedaţi de sarcinile lor ca profesori îşi ameninţă sau îşi umilesc şcolari. Alţii descarcă adeseori tensiunile nervoase pe întreaga clasă sau pe unii luaţi în „vizor”, îi zdrobesc pe copii sau le dezvoltă o aversiune faţă de şcoală şi chiar faţă de studii. Elevul caută un echilibru psihic şi fizic şi ca urmare declanşează procese dinamice pentru a reduce sau suprima consecinţele defavorabile ale constrângerilor, chiar agresiunilor, conflictelor, schimbărilor, căutând să cunoască ceea ce depinde de situaţia care trebuie înfruntată, acestea depinzând de experienţa subiectului, de patrimoniul său genetic, de achiziţiile din învăţare de până atunci; în afara acestora pot să apară multe blocaje atunci când la o disciplină a pierdut „firul”, spre exemplu la matematică, sau nu are achiziţiile necesare anterioare. Sunt situaţii când din incapacitatea unor cadre didactice procesele de învăţare, de predare, ştiinţa însăşi se transformă în agresiune, ceea ce determină ca elevii să facă eforturi de ajustare, respectiv, să-şi mobilizeze mijloace psihice şi comportamentale de care sunt capabili şi să le interpună între o agresiune şi organismul său sau situaţia sa în colectivul de elevi sau în raport cu şcoala, cu familia, pentru a face faţă unei probleme ce se iveşte şi pentru a diminua stresul suportat. Trebuie ca profesorul să facă o distincţie între: strategiile de acţiune, prin care să fie formaţi elevii pentru a-şi propune să rezolve problema; strategiile de apărare prin care elevii să încerce să controleze emoţia creată de o situaţie care de multe ori le apare provocatoare (negare, intelectualizare, reinterpretare etc.) ajustarea joacă un rol crucial în reacţia de stres şi trebuie luată în considerare şi intervenţia profesorului pe temei psihologic trebuie să fie reală; aşadar, alături de incompatibilităţile între conţinuturile şi modelele de instruire şi particularităţile actelor individuale de învăţare şi dezvoltare a copilului trebuiesc introduse şi eforturile de identificare şi diagnosticare a deficitelor, a naturii inadaptării şcolare pentru fiecare caz în parte. o a treia direcţie este cea prospectivă, constând în cunoaşterea particularităţilor psihologice actuale ale elevului, pe baza unei cercetări concrete, pentru a stabili perspectiva, direcţia probabilă a evoluţiei însuşirilor şi capacităţilor lui psihice; în funcţie de aceasta, putem sigur realiza acea consiliere sau orientare şcolară şi profesională a adolescenţilor. Trebuie să vedem cel puţin interacţiunea, dacă nu de fapt, potenţarea sau diminuarea reciprocă a unor direcţii de către celelalte în cadrul triadei menţionate, în care să intervină suportul psihologic. Se înţelege că, cu cât punem accent de fundamentare mai amplă a direcţiei constructive, a modelelor constructive şi experimentale şi cu cât avem mai mult controlul calităţii şi eficienţei acestei metode şi procedee prin care noi introducem pe elevi în conţinuturile şi sarcinile instrucţiei şi educaţiei, până la a le forma propriile lor metode adecvate, cu atât fără îndoială că prevenim fenomenele de inadaptare, de rămânere în urmă, de eşec; deci cu atât mai mult reducem ceea ce se numeşte ponderea re-corectărilor, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie făcute dacă se impun şi cu atât mai mult fundamentăm şi posibilităţile de a acţiona prospectiv. Am putea spune că există chiar o legitate aici; cu cât se restrânge sfera acţiunii variabilelor aleatoare şi se lărgeşte câmpul de intervenţie al variabilelor controlabile, cu atât mai mult putem spori calitatea modelelor educaţionale şi instructive şi cu atât mai mult ne adaptăm structurilor de posibilitate şi totodată preferenţiale şi opţionale ale elevului în concordanţă cu particularităţile şi aptitudinile lui reale. Bibliografie : Alexandru Huditeanu : ”Devianta comportamentala la elevi”,Editura Psihomedia,Sibiu,2001 Alexandru Huditeanu : ’’Metode de cunoastere psihologica a elevilor ”,Editura Psihomedia , Sibiu, 2001 PAGE PAGE 1 쥁@